Otilia Cazimir şi universul copilăriei

OtiliaCazimir, cu numele ei adevărat Alexandrina Gavrilescu, s-a născut la 12 februarie 1894, la Cotul Vameşului, Roman. A debutat cu volumul Lumini şi umbreîn 1923, după care urmează Fluturi de noapte,Licurici – volume în care poeziile sunt pătrunse de sensibilitatea specific feminină ca sentiment şi expresie. Chiar în primele sale poezii, se remarcă supremaţia reflectării faptului asupra efuziunilor lirice, creaţia poetei ţinând de un anumit realism psihologic. „Sentimentul liric din versurile sale– apreciază G.Ibrăileanu– rezultă din analiza sensibilităţii, ori, mai adesea, din fapte care redau sentimentul”¹. Psihologismul obiectivat este unul dintre metodele acelei comprimări a romantismului numită neoclasicism. În poezia descriptivă, faptele sunt puse pe un portativ al „sufletului”. „Descripţia e în funcţie de fapte interne – subliniază G. Ibrăileanu, mentorul literar al poetei – este cu ocazia unor fapte interioare (dar nu expresia sufletului, nu un „etat d’âme”, căci Otilia Cazimir nu este nici romantică, nici simbolistă)”². În consecinţă, transfigurarea realităţii devine senzorială, nu afectivă şi antropomorfică. Scurtimea neobişnuită a poeziei provine din disocierea stărilor interne şi externe şi rezultă din selectarea culminativului emotiv. Ni se dă, cu alte cuvinte, într-un spaţiu minim, un maximum de conţinut. Otilia Cazimir izbuteşte să suprapună exact arta poeziei, fără a lăsa vreo „defecţiune” pe unde să se difuzeze sensibilitatea. Senzaţiile, sentimentele, ideile sunt material pentru artă şi nu spovedanie sau motiv de sociabilitate cu cititorul. Prin artă, însă, sentimentul este comprimat cu atât mai puternic. Zbaterea sufletului se simte dincolo de forma clasică, sub aparenţa ei de cristal. Volumele acestei autoare „poporaniste” (Lumini şi umbre, 1932; Fluturi de noapte, 1926; Cântec de comoară, 1934; Poezii, 1939) excelează prin frăgezimea impresionistă, graţia, umorul şi ingeniozitatea formală, imaginea seducătoare. Întreaga materie lirică din Nu mai plânge sau din Cântă, Greier mititel constituie produsul fanteziei, al unei aparente spontaneităţi, dar şi al unui meşteşug literar superior, caracterizat de isteţime formală, de virtuozităţi adunate în ciclul Note de drum (peisaje fugitive, rezumate de atmosferă, notaţii sumare, „creioane” limpezi) de un umor neologistic. „Printre poeţii identificaţi, ca între stâlpii cerdacurilor ţărăneşti, făcute însă de orăşeni” – formulează Vladimir Steinu în manieră călinesciană– se leagănă lungi perdele de graţie, de frăgezime şi discreţie, din dosul cărora străbate, în tonuri stinse, un glas femeiesc; şi glasul umbrit vine câteodată mai din adânc decât umbra înflorită, vine chiar din sentimentul morţii celor apropiaţi, dar netulburat, lin şi pierdut în dulcea melancolie a fragilităţii omului: ca în versurile, antologabile, din Supt Iarba Câmpului: „Într-un târziu, de dorul nimănui/ Din cartea veche-mi cade câte-o floare:/ Suntem mereu tot mai puţini subt soare/ Şi tot mai mulţi subt iarba câmpului...”. O astfel de poezie, ornamentală, plăpândă şi directă în sentimentalismul ei, graţioasă, fiindcă e puţină ca bobul de rouă sau ca lacrima, este firesc să fie primită dintr-o dată...³. Eugen Lovinescu⁴ remarcă faptul că poezia Otiliei Cazimir e „graţioasă, fragedă şi minoră”, evoluând între un pastelism modernizat prin observaţie miniaturistică şi adesea umoristică în linia lui George Topârceanu. Imaginea e nouă, formulele uşoare şi laconice, sentimentalismul– patetic. Amestec de gingăşie şi anecdotic, de psihologie şi suferinţă, poezia Otiliei Cazimir îşi îndreaptă antenele spre natură, pe care o fixează în graţioase pasteluri, cu un incontestabil dar al observaţiei, situându-se între imagismul fraged al lui Demostene Botez şi aciditatea umoristică a lui George Topârceanu, trădând o capacitate reală a expresiei figurate. Rezistă şi astăzi texte precum Viziune (intertextualizare a lui Sărmanul Dionis), În livadă (ecouri din Şt. O. Iosif), În pădure (influenţe din Dimitrie Anghel), Pârâul (o parnasiană pillatiană), Amurg (un sonet antologic, uşor bacovian), Viziune de iarnă (în maniera lui Traian Demetrescu). O bijuterie rămâne poema Ninsoare, ca o „capricioasă fantezie a firii”, gen Radu Boureanu, Vis alb, în maniera lui Petică, cu un soare mort mallarmean, cu miraje, cu nuanţe de fantastic, cu iluzorii corăbii şi cu tăceri albe. Neextrăgând-o din atmosfera sentimentalismului ieşean de după război, al cărui pivot a fost romanticul, dar lucidul Ibrăileanu, în O istorie a literaturii române Ion Rotaru îi depistează influenţele (Ştefan Petică, Dimitrie Anghel, Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Sofia Nădejde, G.Topârceanu, M. Sadoveanu, Ion Pillat, G. Coşbuc). Reticent în alte privinţe, G.Călinescu îi acordă Otiliei Cazimir o atenţie, presupunem, motivată, căci îi reproduce, copios, versurile, în trei pagini în Istoria sa. În dreptul poetei, criticul reţine obiceiul fabulistic de a pune buruienile şi gângăniile să vorbească, vagul simbolism, maniera animistică şi dramatică, părăsirea veleităţii parnasiene în favoarea unui lirism nesilit, afinităţile vădite cu D. Botez, Ion Pillat, Petică, Anghel. Poeta are sentimentul delicat al Edenului minuscul, arghezian. „Nota particulară a poetei, ne iniţiază G. Călinescu, este o mare prospeţime de senzaţii...”. Într-adevăr, Otilia Cazimir a adus în poezia română sensibilitatea specifică feminină, fineţea şi delicateţea de senzaţie, de sentiment şi de expresie. În preferinţa sa pentru peisagii imaculate de iarnă, se simt, într-o formă spiritualizată, pasiunea şi gustul pentru ceea ce e alb şi imaculat. Realitatea pe care o evocă este de o puritate ideală. Expresia poetizată a rolului femeii în familie şi societate câştigă în frumuseţe tocmai prin acest aspect. „Situaţia subordonată a femeii din toate timpurile, necesitatea de a îngriji şi de a înţelege fiinţele mici, când acestea nu ştiu încă să vorbească, se pronunţă G. Ibrăileanu, precum şi propria ei slăbiciune de fiinţă dezarmată care are veşnic nevoie de protecţie au determinat şi au dezvoltat în femeie aptitudinea nu numai de a înţelege intuitiv mai bine decât bărbatul orice suferinţă, dar şi de a compătimi anticipat cu orice fiinţă dezarmată. Această tendinţă, mai cu seamă într-un suflet feminin de elită, se rezolvă într-o simpatie autentică, naturală, care se răsfrânge asupra întregii naturi vii cu o amploare şi cu o intensitate absolut necunoscute bărbaţilor⁵. Cât despre literatura ei pentru copii, autoarea nu şi-a teoretizat convingerile, dar ele s-ar putea lesne desprinde din creaţia sa. Bunăoară, poeta scrie ţinând seama, de obicei, de nivelul puterii de înţelegere a celor mici, altfel zis – scrie pentru aceştia, străduindu-se însă a nu face rabat reconstituirii lumii infantile, pe care o proiectează dinlăuntrul ei, rezultatul fiind o literatură destinată copiilor, dar care, prin firescul realizării, nu şochează nici exigenţa pentru frumos. Aşa se întâmplă în principalele culegeri de versuri de această natură ale Otiliei Cazimir: Baba iarna intră-n satşi Jucării. Poeziile din cele două cărţi menţionate creează impresia de basm continuu, cu zâne şi cu pitici care fac deliciul cititorilor. A-nflorit o păpădie, Ţânţarul şi avionul, Puişorul cafeniu, Bunica, Gospodina, Unde-s ochelarii, Abecedarul, Cântecul Mesteacănului, Vara, Primăvara şi Măcăleandrul, Licuriciul, Melcul, Liliacul, Ariciul-împărat, Vis alb, Poveste pentru-un băieţel sunt doar câteva din titlurile de poezii ale Otiliei Cazimir, care a dat literaturii pentru copii „jucării”, „cântece”, „poveşti”, „fabule”, „ghicitori” etc. Otilia Cazimir scrie, cum observa G.Călinescu, o literatură despre universul miraculos al copilului, care se adresează însă în mai mare măsură cititorului adult. O literatură de reconstituire a lumii de suflet curat prin care am trecut – copilăria, această zare ce se şterge numai odată cu noi, aşa cum apare reflectată în Poveşti în versuri (poveştide primăvară, de toamnă, de iarnă), ca şi în Fabule diverse, nu maipuţin antrenante, expresive, cuceritoare prin prospeţimea transcrierii sentimentului. Otilia Cazimir scrie şi proză pentru şi despre cei mici. O proză mai cu seamă a rememorării vârstei; nu cu aceeaşi înzestrare ca în lirica sa, dar evocatoare (şi aceasta cu duioşie şi melancolie)– a zării de început a lumii (copilului), o zare cu multă lumină, neumbrită de zbaterile noastre de mai târziu, cum apar în naraţiunea A murit Luchi,carte închinată de autoare Fetiţei care am fost şi măicuţei care nu mai este, şi adresată, cum se vede, mai mult cititorului adult decât copiilor, deşi vârsta lor e zugrăvită şi aici; sau în Albumul cu pozeunde scriitoarea adună laolaltă poveşti „mai curând triste decât vesele”, cum o şi spune într-un Cuvânt înainte, scrise „mai mult pentru oamenii mari decât pentru copii...”. Dar şi aici coborând tot în lumea neasemuită a celor mici, cu „măruntele” lor mari probleme, preocupări de tot felul, o lume uimindu-ne nu numai o dată prin seriozitatea, gravitatea şi complexitatea universului ei de suflet. Otilia Cazimir a avut mulţi prieteni copii. „Ei sunt cei dintâi cititori, de la care culeg primele impresii asupra lucrărilor închinate lor. Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei râzând, scriindu-le poezii vesele cu o uşoară nuanţă de ironie” – mărturiseşte poeta. Aşa se explică locul important pe care-l ocupă în literatura Otiliei Cazimir micile vieţuitoare, mai ales cele dezarmate (furnica în Gospodina: „Şi-s grăbită, şi-s grăbită,/ Că mi-i casa ne-ngrijită,/ Şi mi-s rufele la soare,/ Şi copiii cer mâncare...”). Ea observă cu atenţie fauna minusculăşi redă în versuri delicate poezia micilor vieţuitoare. Acelaşi univers liliputan, prezent şi la alţipoeţi, este populat (sprecuriozitatea copiilor) de tot felul de vietăţi care mişună prin grădini, pe câmp, prin luncă: Melcul,Licuriciul, Cârtiţa,Măcăleandrulş.a. Melcul din poezia cu acelaşi titlu este descris lamodul pitoresc şi cu acea curiozitate caracteristică micilor cititori de a afla ceva din taina vieţuitoarelor nefericite.„Cu trup mic degelatină”,melcul îşi petrece vara prin grădină, ducând o viaţă „măruntă şi timidă”. Ca adăpost împotriva intemperiilor naturii, el se retrage într-o găoace „atâtde subţirică, c-ar fi strivit-o-npalme un copil”.Cu căsuţa lui din spate, el alunecă „încet şi fărăspor”: „Plimbându-şigreu făptura lui gheboasă/ Pe foi de brustur ori prin buruiene,/ De-a lungul drumului lăsa, alene,/ O dungă lucitoare şi cleioasă,/ Ca să-şi însemne drumul înapoi/ Spre pâlcul cald şi dulce de trifoi...”. Auzind cântecul încetişor al copiilor, melcul, „înşelat de glasullor”: „Şi-a scos naiv corniţele la soare/ Şi i-a privit încremenit de frică,/ Cu ochii mici ca patru punctişoare”. O altă vietate, Cârtiţa, este scoasă din vizuina ei labirintică de copiii care-o privesc miraţi de stângăcia cu care se mişcă printre tufănele şi firele de iarbă. Ea nu cunoştea nici razele de soare, nici vântul şi norii, nici picăturile de ploaie, nici cântecele şi culorile: „Ci, scormonind necontenit ţărâna,/ În bezna ei ocrotitoare/ Îşi sapă răsucite subterane/ În care singură-i şi roaba, şi stăpâna,/ La adăpost de soare...”. Aşadar, Otilia Cazimircompune în versuri sprinţare adevărate „lecţii” de zoologie, accesibile şi frumoase prin epitetul revelator şi prin nota de umor cu care priveşte vietăţile pământului. Măcăleandruldin poezia cu acelaşi titlu este văzut metaforic şi hiperbolic ca un „policandru”. Micii cititori se înveselesc când constată contrastuldintre micimea păsării migratoare şi silinţa acesteia de a-şi mări proporţiile, pentru a fi băgată în seamă: „Zbârlit şi rotund, se răsfaţă,/ Se-nvârte, se umflădin guşă:/ Un bulgăre mic de cenuşă,/ Şi umple tot câmpul de viaţă!”. Aceeaşi senzaţie o încearcă la lecturarea poezieiPuişorul cafeniu: „A ieşit din ou la soare,/ Cel din urmă puişor./Se usucă pe-aripioare/ Şi-o porneşte binişor.// Stă găina la-ndoială,/ Că din şapte puişori,/ Şase-s galbeni-gălbiori/ (Ghemotoace de beteală),// Numai cel de la sfârşit/ A ieşit/ Mai ponosit!/ Şi se-treabă speriată:/ – «Nu cumva-i de ciocolată?»”. Vieţuitoarele sunt prezentate în reuşite personificări. Îi vedem pe portar, sus pe varga de arţar, şi pe pitulici, adunând furnici. Ghionoaiele, care au terminat spălatul rufelor, acum le pun la uscat. Răţuştele, la plită, zoresc cu fiertul găluştelor pe care le-au răsucit. Codobatura poate că mai mătură şi acum pe sub paturi, îndărătul uşii întredeschise, aşa cum se arată în poezia Un cămin de păsărele: „În pădure, la cămin/ Zarvă mare în pridvor/ Unii pleacă alţii vin/ De la treburile lor/ Numai cucul, moş portar/ Care n-are altă treabă/ Stă pe-o vargă de arţar/ Şi pe toată lumea-ntreabă:/ – Cu? Cu?...”. Poeta tratează serios destinul acestor vietăţi mărunte, dublând uneori simpatia cu un umor umanist, cu o intimitate naturală, ce substituie închipuirea vieţii obscure a fiinţelor evocate, fabula primind în acest caz un timbru poetic inedit. Avem de-a face cu un dublu fenomen: originalitatea transpunerii şi transparenţa temelor poetice, şi cu o dublă valorizare: una pur estetică şi cealaltă eminamente psihologică. „Calitatea mare stilistică a Otiliei Cazimir – precizează G.Ibrăileanu – este puterea ei de a reda faptele, puterea ei de expresie, ceea ce e însăşi arta literară. Faptele sunt redate prin impresii, traducerea exactă a senzaţiei juste, prin forţa de iradiaţie a imaginilor asupra unor pasagii întregi, imagini care nu sunt simple figuri de stil, ci expresie, explozibilă, în sufletul cititorului, a unei întregi realităţi, fiind creaţie”. Micile existenţe din natură sunt zugrăvite ca de un pictor miniaturist, dar antisentimental. „Ai impresia că acest suflet de femeie – conchide acelaşi G.Ibrăileanu– are darul să proiecteze această lume pe un ecran ireal, ca-ntr-un miraj încântător de forme, de culori, de imagini”. Din când în când, ne întâmpină din universul liric al Otiliei Cazimir câte un prilej de meditaţie aproape tactilă. „Cântând copilăria, vârsta senzaţiilor violente, Otilia Cazimir face, cu aceeaşi intuire directă a lumii, o poezie de miraculos infantil... Toţi simboliştii din seria sentimentală vor cânta, de altfel, copilăria, cu mai multă competenţă, fiindcă în loc să intelectualizeze memoria, se reazemă ca şi în perceperea naturii pe evocări senzoriale”, conchide G.Călinescu⁶. Poezia Otiliei Cazimir rămâne un teritoriu recognoscibil în ceea ce numim literatură pentru copii, mai pregnant conturată aici, faţă de scrisul ei ce iese din această sferă. „Cu tradiţionalismul ei naturalistic care pillatinizează fructe şi arome – sintetizează I.Negoiţescu – dar prevestind barochismul lui Emil Brumaru, poeta are, iată, şansele să sfrunteze timpul”⁷.