Variantele literare libere şi tendinţele de întrebuinţare în limba română actuală
Pentru tiparÎncepând cu Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), apărut în anul 1982, unor cuvinte li s-au precizat câte două forme de întrebuinţare, ambele corecte. Cunoscută fiind dinamica construcţiilor şi a formelor lexicale, procedeul este mult mai extins în ediţia a doua a aceleiaşi lucrări, apărută în 2005 şi cunoscută, în general, ca DOOM2, unde găsim şi precizarea: „La cuvintele care aparţin limbii literare actuale, bara oblică ( / ) desparte variantele literare libere, care sunt considerate, toate, corecte; ordinea în care sunt înregistrate indică preferinţa normativă pentru cea dintâi” (p. C). Comparând situaţia din această ultimă lucrare cu cea din ediţia anterioară, dar şi cu fapte menţionate în alte lucrări, precum DLRLC, DEX, ediţia din 1975, sau Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţiile din 1971 şi 1995, vom constata că unii termeni continuă forma etimologică, iar alţii se abat de la norma originară în favoarea alteia regionale ori populare. În articolul de faţă ne propunem să urmărim evoluţia variantelor literare libere, bazându-ne pe situaţia oferită de unii termeni religioşi din limba română. Terminologia religioasă în limba română constituie un element important în precizarea originii creştinismului la poporul român. Din numeroasele lucrări realizate până acum reiese cu claritate că, în nordul Dunării, creştinismul a pătruns încă din timpul stăpânirii romane şi s-a accentuat în secolul al IV-lea, după Edictul de la Milan, din anul 313, când noua religie a devenit oficială pe tot cuprinsul Imperiului. Dovada grăitoare este dată de termenii creştini, aparţinători latinei populare (dunărene), păstraţi în română cu toate transformările fonetice cunoscute. Dacă creştinismul ar fi început să pătrundă după părăsirea Daciei şi dacă ar fi încetat orice legătură între sudul şi nordul Dunării după retragerea aureliană, atunci termenii aceştia nu ar avea tratamentul propriu elementelor moştenite din limba latină, nu ar fi pătruns prin latina populară, ci mai târziu, prin filieră slavă, cum s-a întâmplat, de altfel, cu termenii referitori la ierarhia bisericească ori la obiecte şi cărţi de cult.
În ordine alfabetică, termenii creştini moşteniţi în limba română sunt: ajuna (ieiunare), altar (altarium), biserică (basilica), blestem (blastimare, blastemare, blasphemare), boteza (battizare= baptizare), carnelegi (carnem ligat), câşlegi (caseum ligat), comânda (commendare = commandare), Crăciun (creatio, -onis „naştere” sau calatio, -onis „chemare”), crede (credere), credinţă (*credentia), creştin (christianus), cruce (crux, crucis), cumineca (comminicare = communicare), drac (draco, -onis), duminică (dies dominica), Dumnezeu (Domine Deus „Stăpâne Dumnezeu”), Florii (Florilia sau Floralia), închina (inclinare), închinăciune (inclinatio, -onis), înger (angelus), lege „religie, credinţă” (lex, legis), mormânt (monumentum), pască (pascha), Paşti (Paschae), păcat (peccatum), păgân (paganus), păresimi (paresima quadragesima „a patruzecea zi”), preot (presbyter), rugă (rogare), rugăciune (rogatio, -onis), sărbătoare (dies servatoria), serba (înv.), sărba (servare), sânt (sanctus) (păstrat numai în compuse cu nume de sfinţi: Sâmedru (Sanctus Demetrius), Sântilie (Sanctus Helias), Sântio(a)n (Sanctus Johannes), Sân(t)gior(d)z (Sanctus Georgius), Sâmp(i)etru (Sanctus Petrus), Sântoader (Sanctus Theodorus), Sânvăsâi(Sanctus Basilius), Sâ(m)nicoară (Sanctus Nicolaus), Sânta Maria (Sancta Maria), Sânziene (Sanctus dies Johanis)), scriptură (scriptura; numai în sens religios, separat de verbul de la care derivă), suflet (*sufflitus), şteamătă „nălucă” (schemata), tâmplă „catapeteasmă” (templa), zău (Deus; astăzi numai ca interjecţie, întărind o afirmaţie sau o negaţie). Din înşiruirea acestor termeni „primordiali creştini”, cum îi numea Sextil Puşcariu, se poate deduce că ei se referă la aspectele generale ale creştinismului: credinţă, sărbători, viaţă religioasă, păcat, moarte etc., fără de care nu s-ar putea vorbi de un creştinism închegat, stabil. Pe de altă parte, ei sunt suficienţi pentru probarea existenţei creştine încă din perioada de formare a limbii şi a poporului român. Când slavii păgâni au ocupat provinciile romane din dreapta Dunării şi au desfiinţat organizaţia bisericească de acolo, creştinarea străromânilor era îndeplinită, afirma istoricul Dimitrie Onciul. Din punctul de vedere al originii mai îndepărtate, mulţi dintre termenii enumeraţi sunt de origine greacă: biserică, blestema, boteza, creştin, drac, înger, pască, preot, şteamătă, zeu, ceea ce nu înseamnă că ei provin direct din greacă. Din limba de origine, ei au fost preluaţi de latină, care i-a adaptat fonetismului ei, şi de aici au rămas în română ca termeni moşteniţi.
Peste masa de cuvinte latineşti, transformate fonetic în secolele IV-VI, s-au aşezat treptat elemente slave. Vechimea lor nu este mai îndepărtată de secolul al IX-lea, fiindcă abia atunci slavii încep să-şi tălmăcească din greacă primele cărţi, cunoscute sub numele de „scrieri canonice”. În primul strat de termeni religioşi slavi, după Ovid Densusianu, se numără: blagoslovire, colindă, Hristos, iad, icoană, idol, Isus, liturghie, maslu, molitvă, praznic, rai, troiţă, utrenie, vecernie; ulterior adăugându-se mulţi alţii. Se cuvine să precizăm că în această situaţie a apărut, cum era firesc, şi fenomenul sinonimiei: altar (altare) / oltar (din v.bg. olutari), preot (lat. presbyter) / popă (din sl. popŭ), sânt (lat. sanctus) / sfânt (din sl. sfintu) etc. Rezultatul convieţuirii lor se încadrează în situaţia generală a tuturor sinonimelor româneşti: forma moştenită a înlăturat împrumutul (altar, în loc de oltar), cuvântul moştenit a fost încorporat în cel împrumutat (sfânt în loc de sânt), ambele cuvinte supravieţuiesc (preot, popă, astăzi cu oarecare nuanţă stilistică). Între termenii menţionaţi până aici, probleme deosebite din punctul de vedere al variantelor literare libere ridică cuvintele proprii Paşti şi Hristos, de care ne vom ocupa în cele ce urmează. Paşti apare doar cu această formă în Îndreptar, ediţia 1971, Paşti şi, la sfârşitul articolului, între paranteze, varianta Paşte, în DLRLC, DEX (1975), Paşti / Paşte, în DOOM (1982), Îndreptar (1995). În DOOM2 apare doar Paşte, s. propriu m., pl. Paşti (doi Paşti, dar pl. n. Sfintele Paşti). E limpede că tendinţa limbii române a mers în direcţia folosirii unei forme, iniţial, neliterare, regionale. Că lucrurile stau astfel, ne-o arată istoricul evoluţiei cuvântului respectiv. Etimonul îndepărtat este ebraicul pesah „trecere”, cu referire la ieşirea primilor născuţi din Israel din robia egipteană (Geneza, 12, 12-14). Cuvântul a intrat în greaca veche, paska, şi de aici în latină, pascha, paschae. În drumul spre română, singularul pascha a devenit pască cu accepţiunile „cozonac tradiţional făcut din aluat dospit, umplut cu brânză de vaci, stafide etc., care se mănâncă la Paşti”, respectiv „mici bucăţi de anaforă, amestecate cu vin, pe care credincioşii le iau, la biserică, în zilele de Paşti”.
Pluralul paschae a dat Paşti, conform legilor fonetice (grupul consonantic sc, în cuvintele latine, urmat de e sau i devine şte-, şti-: connoscere (= cognoscere)> cunoaşte, scire > şti), cu sensul „Sărbătoare care aminteşte de învierea lui Isus Cristos”, iar în unele zone are şi semnificaţia „pască”. Pluralul Paşte a fost înlocuit încă din latina populară cu Paşti, care avea avantajulde adiferenţia mai bine pluralul de singular (-a singular, -e plural aveau o distincţie fonetică aproape imperceptibilă în vorbire). De altfel, textele vechi religioase, ca şi cele literare moderne, întrebuinţează numai Paşti, articulat Paştileşi niciodată Paşte, Paştele: „De Paşti în satul vesel căsuţele-nălbite lucesc sub a lor malduri de trestii aurite” (Alecsandri); „Era după Paşti şi era un timp bun” (Coşbuc); „La Paşti era fierbere mare în gospodărie” (Sadoveanu). În româna modernă s-a format, în graiurile din sudul ţării, şi un singular Paşte, de genul neutru, care se întrebuinţează tot mai mult, ajutat fiind şi de textul felicitărilor scris, după preferinţa comercianţilor, cu forma de singular. El poate fi favorizat şi de situaţia din greacă şi din limbile slave, unde acelaşi cuvânt se foloseşte numai la singular şi este tot de genul neutru. Inconvenientul acestei forme provine din omonimia cu verbul a paşte. Prin urmare, expresia Paşte fericit! poate fi interpretată în două feluri: „Paşti fericite!, dar şi „paşte (iarbă) fericit”. (Nu suntem încă prea departe de „epoca luminoasă” în care se vehiculau destul de des aceste vorbe, chiar dacă numai în glumă!) Or, limba română, în toate situaţiile de omonimii supărătoare, evită folosirea unuia dintre termeni, dacă nu chiar a amândurora. Prin urmare, recomandarea normativă ar trebui să fie Paşti. În felul acesta am respecta şi tradiţia latină, unde se utiliza doar pluralul (Pascharum dies), şi ne-am situa alături de alte limbi care folosesc tot pluralul, vezi francezul Paques, având şi avantajul evitării omonimiei cu verbul paşte. În ceea ce priveşte numele Mântuitorului Isus, DOOM2 oferă variantele Hristos / Cristos, ambele având acelaşi etimon mai îndepărtat, grecescul Χριστóς. Cuvântul se numără printre primele elemente slave creştine intrate în limba română, având trăsăturile limbii bulgare vechi, forma Christosu, cu ch pentru x grecesc. Pe teren românesc cuvântul a rămas izolat: nu şi-a format o familie lexicală şi nici n-a intrat în onomastică. Antroponimele Hristan, Hristea, Hristescu, Hristina, Hristo, Hristodor etc., notate de Iorgu Iordan, în Dicţionar al numelor de familie româneşti, au la bază, potrivit afirmaţiilor autorului, termeni bulgăreşti.
Referitor la varianta Cristos există încă incertitudini cu privire la vechimea sa în română. I.Fischer arăta că numele latinesc Christos era cunoscut dintr-o perioadă mai veche: „Existenţa unui nume latin nu este postulată numai de logică, ci şi de un început de dovadă lingvistică: derivatul christianus ar fi trebuit să devină, după evoluţia fonetică normală, creşin. Forma cu -t- (creştin) s-ar putea explica printr-o apropiere conştientă de numele latin Christus”. Fenomenul de readaptare a unui cuvânt moştenit după forma literară latină nu este singular. Un exemplu ni-l oferă chiar termenul care ne denumeşte ca popor, român. El are ca etimon latinescul Romanus, devenit, prin evoluţie fonetică normală, rumân, formă utilizată până prin secolul al XVII-lea, când termenul a fost transformat în român, după acelaşi etimon. O altă dovadă a vechimii cuvântului creştin sunt derivatele sale: creştina, creştinare, creştinesc, creştineşte, creştini (înv.), creştinism, încreştina, încreştinare, necreştin, necreştinat. Datorită situaţiei pe care o are, mare frecvenţă, o familie lexicală bogată, el face parte şi din vocabularul reprezentativ al limbii române. Cât priveşte onomastica, deşi derivatele care pornesc de la forma latină sunt mai numeroase (Cristian, Cristina, Cristofor etc.), Biserica Ortodoxă preferă pe cele de filieră slavă, inclusiv numele lui Isus. Confirmarea o găsim la Aurelia Bălan Mihailovici, Dicţionar onomastic creştin, unde autoarea afirmă: „Deşi variantele latine sunt mai numeroase, noi redăm şi forma lor veche, datorită criteriului etimologic, utilizat în Biserica Ortodoxă Română care respectă întotdeauna filiera greacă”. E greu însă de justificat un astfel de principiu etimologic din moment ce ştim că în română nu s-au păstrat termeni vechi greceşti, ei intrând fie prin filieră latină, urmând legile fonetice cunoscute, fie prin slavă ( de unde şi pronunţia cu h, Hristos şi nu Cristos), deşi Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (ediţia 1995, p.39) precizează că „Numele latineşti care apar în texte greceşti vor fi folosite în forma lor latinească, iar numele greceşti care apar în texte latineşti vor păstra grafia din textul latinesc”. Pe baza faptelor prezentate, considerăm că formele Paşti şi Cristos ar justifica mai bine situaţia reieşită din structura limbii române şi ar fi în concordanţă cu întreaga romanitate din care facem parte de aproape două mii de ani.
Referinţe bibliografice
1. Bailly, M.A., Dictionnaire grec-francais, Paris, Hachette, 1929.
2. Baria, Ion, Pr. Prof. dr., Dicţionar de teologie ortodoxă, A-Z, Bucureşti, 1981.
3. Barnea, I., Vasile Pârvan şi problema creştinismului în Dacia Traiană, în ST, 1958, X, 1-2, 93-105.
4. Bălan Mihailovici, Aurelia, Dicţionar onomastic creştin, Bucureşti, Editura Minerva, 2003.
5. Bogdan, I., Românii şi bulgarii, Bucureşti, 1895.
6. Brâncuş, G., Continuitatea românească la nordul Dunării, în LL, 1995, 2, 5-15.
7. Chivu, Gheorghe, Buză, Emanuela, Moraru, Alexandra Roman, Dicţionarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), Bucureşti, 1992.
8. Daicoviciu, C., Există monumente creştine în Dacia Traiană din sec. II-III?, în AISC, 1936, II, 192-209.
9. Daicoviciu, C., La Transylvanie dans l’antiquité, Bucureşti, 1945.
10. Densusianu, O., Istoria limbii române, vol. I, Originile, secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1961.
11. Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române 1374-1600, Bucureşti, 1981.
12. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Bucureşti, 1975.
13. Dicţionarul limbii române literare contemporane, vol.I-IV, Bucureşti, 1955-1957.
14. Dicţionarul ortoepic, ortografic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, Ediţie nouă, DOOM2, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
15. Mircea, Preot, dr. Ioan, Dicţionarul Noului Testament, A-Z, Bucureşti, 1984.
16. Drăganu, N., Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticei, Bucureşti, 1933.
17. Drăghicescu, D., Din psihologia poporului român. Introducere, Bucureşti, 1907.
18. Enăceanu, Ghenadie, Creştinismul în Dacia, 1871.
19. Fischer, I., Latina dunăreană, Bucureşti, 1985.
20. Frâncu, C., Geneza limbii şi a poporului român, Iaşi, 1997.
21. Horedt, K., Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958.
22. Iordan, Iorgu, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983.
23. Iorga, N., Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, 1908, vol. II, 1909.
24. Istoria limbii române, vol. II, Bucureşti, 1969.
25. Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.
26. Langa, Tertulian, Credo. Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Cluj-Napoca, 1997.
27. Mihăescu, H., Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966.
28. Mihăilă, G., Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Studiu lexico-semantic, Bucureşti, 1960.
29. Mihăilă, G., Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1973.
30. Mihăilă, G., Slava veche şi slavona românească, Bucureşti, 1975.
31. Mihălcescu, I., Istoria bisericească universală, 1922.
32. Onciul, D., Din istoria României, Bucureşti, 1913.
33. Pantea, N.V., Legea strămoşească, Roma, 1968.
34. Pârvan, V., Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911.
35. Pippidi, D.M., Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1958.
36. Popescu, Emilian, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976.
37. Protase, D.M., Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii, Editura Academiei, Bucureşti, 1966.
38. Protase, D.M., Autohtonii în Dacia, Bucureşti, 1980.
39. Puşcariu, Sextil, Limba română, vol. I, Privire generală, Bucureşti, 1976.
40. Meyer-Lübke, W., Romanisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1935.
41. Rosetti, Al., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1978.
42. Rusu, I.I., Materiale arheologice paleocreştine din Transilvania, Contribuţii la istoria creştinismului daco-român, în ST, 1958, X, 5-6, 311-340.
43. Sacerdoţeanu, A., Introducere la Dimitrie Onciul, Studii de istorie, Editura Albatros, 1971.
44. Sala, Marius, coordonator, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, 1988.
45. Tăutu, A.L., Sfântul Niceta de Remesiana, Oradea, 1995.
46. Vornicescu, N., Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Craiova, 1984.
47. Xenopol, A.D., Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1985.