Timbrurile
Pentru tiparProbabil, şi copiii ştiu ce e timbrul. Îl încleiem pe plic, ori de câte ori avem nevoie să expediem o scrisoare. (Alteori timbrul e imprimat pe plic în mod tipografic.)
Şi nici forma de plural a acestui substantiv nu constituie o problemă: un timbru, două (şi mai multe) timbre.
Că timbrul este un „imprimat de dimensiuni mici, cu diferite ilustraţii şi cu indicarea valorii lui convenţionale, emis de stat, care se lipeşte pe scrisori drept taxă poştală sau pe unele acte oficiale drept impozit”, am putut înţelege cu toţii încă în 1985, când a apărut vol. al II-lea al Dicţionarului explicativ al limbii moldoveneşti, la pagina 553 a căruia ni se mai lămurea că acesta e un substantiv ambigen, în terminologia actuală– neutru, şi că are pluralul arătat ceva mai înainte.
Prea bine, dar citim în revista Limba Română (2006, nr.7-9, pag. 272): „Astfel s-au obţinut efecte sonore noi, care au generat apariţia unor timbruri muzicale noi pentru creaţia pianistică” şi cădem pe gânduri: e corectă forma aceasta de plural– timbruri?
Dacă e corectă, care să fie forma de singular a substantivului generator de – vorba ceea– bătaie de cap?
Adevărul e că aceeaşi formă de singular – timbru – denumeşte nu numai imprimatul bine ştiut, dar şi „calitatea unui sunet care îl distinge de alt sunet de aceeaşi înălţime şi intensitate, dar provenit din altă sursă sonoră”. Or, în această accepţie substantivul timbru are pluralul timbruri (ibidem).
Cele două accepţii ale substantivului neutru timbru sunt bine caracterizate în Dicţionarul explicativ al limbii române, informaţia de aici fiind mai amănunţită (decât în sursa citată de noi mai înainte) şi făcându-se delimitarea cuvenită între formele de plural – timbre şi timbruri (pag.1092).
În fine, substantivul neutru timbru apare cu cele două sensuri distincte şi, bineînţeles, cu respectivele forme de plural diferite în recenta lucrare lexicografică normativă – Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pag.797).
Irişii şi irisurile
Microeseul de faţă vine ca o dovadă vie, concretă şi instructivă a necesităţii de a se acorda maximă atenţie formelor de plural ale cuvintelor. S-ar părea că problema pluralelor nu există ori că ea, chiar existând, nu reclamă eforturi intelectuale pentru o rezolvare uşoară şi, neapărat, corectă. Revenim pe o clipă la substantivul termen, care, nefiind monovalent, are două forme de plural: folosit cu sensul de cuvânt ori expresie (termen lingvistic, literar, matematic etc.), el are pluralul termeni, iar întrebuinţat cu sensul de dată ori interval de timp, face pluralul termene.
În mod similar se formează pluralul, de fapt – pluralele, în cazul substantivului iris. De data aceasta cuvântul nu aparţine unuia şi aceluiaşi gen, ca timbru, care e neutru şi are două forme de plural: timbre şi timbruri. Irisul este substantiv masculin în cazul în care denumeşte planta erbacee perenă, cu frunze lungi şi înguste, cu flori violete, albe sau galbene, numită şi stânjenel, dar este şi substantiv neutru în cazul în care semnifică membrana circulară, colorată a ochiului, situată înaintea cristalinului, în mijlocul căreia se găseşte pupila. Folosit cu prima accepţie, substantivul în discuţie are pluralul irişi (= stânjenei), în cea de-a doua („membrană a ochiului”) acelaşi substantiv iris are forma de plural irisuri.
Adevărurile scoase în evidenţă aici sunt lesne verificabile la consultarea atentă a Dicţionarului explicativ al limbii române, a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române şi a altor surse lexicografice de încredere.
Dar... care să fie importanţa practică a conştientizării celor două forme de plural puse în discuţie aici?
Cităm un vers de Otilia Cazimir – „Vezi lungi terase suspendate, cu irişi de argint aprinşi” şi, imediat după aceşti irişi-stânjenei, cităm o afirmaţie „descoperită” recent într-un studiu critico-literar– „...În alte timpuri minţi, mâini şi vorbe... smulgeau irişii sfinţilor din frescele sfintelor mănăstiri bucovinene...”. Se vede limpede că autorul studiului a confundat irisurile din ochii sfinţilor pictaţi în fresce cu... irişii care semnifică admirabilele flori.
Şi ce ne rămâne, în finalul microeseului, decât să accentuăm încă o dată că problema pluralelor multor cuvinte nu e una simplă şi lesne rezolvabilă, ci necesită atenţie maximă şi instruire temeinică, pentru a nu nimeri, şi noi, în situaţia puţin spus jenantă a autorului care, fără să-şi dea seama, vorbeşte de... stânjeneii sfinţilor?
Ce nu e limpede?
Citim într-o nuveletă, de altfel în adevăr incitantă: „Clar lucru– poate ajunge şi la mintea-mintiuţa unui fluture! – iată-iată, din găoace apărea-vor la lumina zilei puişorii de pasăre”, şi ne vedem puşi în situaţia de a polemiza cu autorul, care e un scriitor talentat şi cunoscător subtil al limbii noastre: de ce aşternem pe hârtie împerecheri de cuvinte care transpun în româneşte într-un mod prea puţin inspirat expresii ruseşti, ca faimosul „Ясное дело”?
Convingerea noastră e că primele două cuvinte din citatul transcris aici sunt o calchiere directă şi necugetată a expresiei ruseşti atât de frecvente şi atât de des redate, la noi, prin îmbinarea de cuvinte „clar lucru”.
În scopul de a ne justifica opinia, am consultat diverse surse lexicografice. Ce să însemne „românescul” „clar lucru”, în afară de traducere literală a rusescului „Ясное дело”?
Şi iată ce am constatat. Chiar şi învechitul, între timp, Dicţionar rus-moldovenesc din 1973 recomandă – pentru expresia rusească „понятное (или ясное) дело”– patru echivalente româneşti: „se înţelege, bineînţeles, fireşte, e clar” (pag. 167).
Ceva mai târziu, în 1986, autorii Dicţionarului rus-moldovenesc traduc expresia rusească la care ne referim prin „(e) lucru clar, e limpede” (p.340).
Nu înţelegem de ce verbul e a fost pus, aici, între paranteze. Însă, chiar „băgat” între acestea, verbul este absolut necesar pentru redarea justă a sensului comunicării: după înşirarea argumentelor în favoarea unei acţiuni ori a unui fapt, expresia care adevereşte înţelegerea profundă a enunţului sună simplu şi îmbărbătător: „E clar!” (poate şi „E lucru clar!”). Deci, în primul rând e necesară prezenţa verbului.
Bine, bine, ar putea riposta vreun cititor al microeseului nostru, dar dicţionarele pomenite recomandă şi echivalentele fireşte şi bineînţeles! La care răspundem că şi în atare cazuri verbul se lasă uşor presupus: e firesc şi e înţeles (bine)!
Altfel zis, expresia rusească „Ясное дело” cu nuanţă afirmativă/ confirmativă are o subliniată valoare/ semnificaţie predicativă, asemeni adverbului „ясно”, pe care trei cunoscuţi lexicografi ruşi şi români îl traduc prin „e limpede, e clar; e evident” (Gheorghe Bolocan, Tatiana Voronţova, Elena Şodolescu-Silvestru, Dicţionar rus-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pag. 1700).
Tocmai de aceea îmbinarea de cuvinte „Ясное дело”, când nu are semnificaţie pur constatativă (=un lucru clar, o chestiune simplă etc.), ci una afirmativă/ confirmativă, se traduce în româneşte cu concursul verbului a fi, adică e lucru clar, este evident, e firesc/ limpede etc. sau prin echivalente ale acestora: fireşte (=e firesc) sau bineînţeles (se înţelege bine)!