Vorovi / vorbi
Pentru tiparÎn limba română grupul tematic privind comunicarea între oameni e format în principal din cuvinte de origine latină. Cf. boace „cuvânt” [1]1 < vox (vocis), cere < quaerěre, chema < clamare, cuvânt < conventum, arom. dimându „recomand” < demandare „a încredinţa”, întreba < interrogare, limbă < lingua, răspunde < respondēre, ruga < rogare, spune < exponěre, striga < *strigare [< strix (strigis) „bufniţă”], tăcea < tacēre, ura < orare, zice < dicěre. În afară de lexemele enumerate, seria în chestiune mai cuprinde în structura sa unele împrumuturi – grăi < bg. грая, glas < v. sl. ãëàñú, sfat < v. sl. ñúâhòü, taifas < gr. ταϊφãς etc. –, precum şi creaţii interne – rosti < rost, mulţumi < (la) mulţi ani! etc. În fine, tot de categoria dată ţine şi termenul vorbi (cu varianta sa arhaică vorovi)a cărui provenienţă nu a fost încă clarificată şi care constituie obiectul investigaţiei de faţă.
În lucrările de profil existente prima dintre cele două forme – vorbi –, de regulă, e considerată ca derivat de la vorbă. Cf. [2], [1], [3, II, p. 16], [4], [5], [6]2. Credem că în cazul pe care ne-am propus să-l examinăm direcţia motivării este inversă. Pentru exemple mai mult sau mai puţin analoage cf. ceartă < certa, ducă < duce (a se ~), ocară < ocărî, spulber < spulbera, şuier < şuiera, teamă < teme (a se ~), ură < urî etc. Ceea ce înseamnă că cercetări etimologice reclamă verbul, nu substantivul. O altă remarcă, şi ea esenţială, e că varianta iniţială a verbului studiat e vorovi, după cum am mai notat, veche, în timp ce forma vorbi, actuală, cu extindere generală, reprezintă o creaţie internă.
Vorovi. Considerăm că etimonul verbului rom. în cauză este ucr. вогорити, cu acelaşi sens [9, I, p. 414] – variantă regională a ucr. comun говорити, creată prin metateza г – в > в – г3. Din graiurile ucr. de sud-vest – huţule, pocuţiene, bucovinene... – lexemul вогорити (rostit vohoriti) va pătrunde în graiurile de nord şi nord-est ale limbii române, altfel spus în dialectul moldovenesc.
În ceea ce priveşte planul expresiei, trebuie deci să explicăm două modificări mai însemnate pe care le va suferi etimonul ucr. în mediul lingvistic. rom.: noua permutaţie de sunete: h – r > r – h şi substituirea lui h prin v. Schimbarea întâi ar putea fi condiţionată de faptul că vorbitorii românofoni, la etapa asimilării împrumutului acesta, posibil, încercând să evite repetarea a două silabe succesive conţinând consoanele fricative sonore v şi h, operează o altă ordine a sunetelor indicate în secvenţa fonică dată: vohor- > *voroh-. Se ştie că nu rareori accidentele fonetice, cum e cel al metatezei, se produc în perioada adaptării cuvintelor străine la sistemul idiomului receptor.
Să discutăm acum cea de-a doua problemă legată de corpul fonetic al verbului nostru – substituirea fricativei laringale sonore originare h prin v, deci apariţia temei vorov-. În cazul acesta procedăm în felul următor. Pornim de la faptul că cel de-al doilea v din vorovi şi v din movilă reproduc acelaşi sunet ucrainean h. Pe de altă parte, având în vedere că labiovelara cuvântului din urmă a găsit, în literatura lingvistică românească, o interpretare mulţumitoare, putem „utiliza” explicaţia în cauză şi pentru clarificarea lui v respectiv din vorovi. Se impune deci necesitatea de a examina mai întâi etimologia lui movilă. Primul autor care abordează problema originii cuvântului în chestiune este Miklosich [13]. În Lexicon-ul său (p. 378), sub v. sl. ìîãûëà, lingvistul vienez, indică şi rom. movilă, fără alte comentarii. Densusianu [14, I, p. 182] deduce termenul dat la fel din vechea slavă, labivelara v din corpul fonetic al cuvântului acesta explicând-o prin fenomenul care, tradiţional, se numeşte hiperurbanism4. Iată, textual, interpretarea lui Densusianu: „G = v: v. bulg. mogуla; dr. movilă. Această schimbare s-a produs în regiunile în care v, b, înainte de i = j, g; cum exista jin = vin, s-a format movilă, de la moǵilă, mojilă”. Soluţia expusă aici va fi acceptat de mai mulţi cercetători, adesea cu unele completări. Pentru Puşcariu [16, p. 86] însă movilă e de provenienţă ucraineană, iar v din componenţa-i fonetică nu se datoreşte hiperurbanismului, ci comportă o altă explicaţie (v. mai jos). La ucraineană, pentru cuvântul analizat, face trimitere şi Ivănescu [17, p. 212-213]. Mihăilă [18, p. 124] explică acest termen prin mediobulg. ìîãèëà, iar DLR [19] – prin două surse: v. sl. ìîãûëà şi ucr. могила. Putem crede că referinţele atât la slava bulgară, veche şi medie, cât şi la ucraineană îşi are justificarea sa. Într-adevăr, termenul slav bulgar respectiv trebuia să fi fost bine cunoscut românilor în perioada contactului lor cu slavii bulgari (sec. IX-XIII). Apoi, cu începere mai ales de prin sec. XII, românii din vechea Moldovă şi din nordul Ardealului se vor familiariza şi cu varianta ucraineană a lexemului acesta slav. Astfel încât, judecând într-un plan mai larg, teza despre o etimologie slavă multiplă a cuvântului movilă, pe care o admite DLR, pare a fi reală. Sub alt raport însă, criteriul areal şi criteriul fonetic ne conduc spre concluzia precum că lexemul nostru este de origine ucraineană.
În prezent viziunea din urmă este susţinută de Avram [20, p. 78-96]. Mai sus am notat deja că, potrivit lui Puşcariu, movilă provine din ucraineană, iar v din corpul fonetic al cuvântului acesta nu se explică prin hiperurbanism, cum se admitea de obicei. Vom cita fragmentul respectiv din lucrarea lui Puşcariu Étude de linguistique roumaine reprodus de Avram, în original: „On le considère comme le résultat d’une hyperurbanisme de la forme moghila, en partie conservée en dialecte... Mais, etant donné que le domaine de ǵ (pour v) est très restreint... et que la forme movilă est repandue aussi là où l’on dit vin, yin, cette explication ne doit pas être exacte (on attendrait plutôt l’hyperurbanisme *mobilă). Il semble plutôt que nous avons ici affaire à un changement de h en v; en effet ce mot, lorsqu’il apparait pour la première fois dans un text, comme nome propre, a la forme petit-russienne Mohila...” [16, p. 86]. Avram se declară de acord cu consideraţiile lui Puşcariu, aducând totodată şi dovezi noi de natură să clarifice aspectele ce rămâneau încă nelimpezite ale etimologiei despre care tratăm. Una dintre asemenea probe este diferenţa de ocurenţe a termenului movilă în hrisoavele slavo-române din sec. XIV-XVI din Moldova (peste o sută de apariţii) şi Ţara Românească (numai trei apariţii). O astfel de constatare vine în favoare originii ucrainene a cuvântului nostru. Spre aceeaşi concluzie ne conduc şi primele atestări ale lexemului movilă în cele două principate, care, în Moldova, în varianta moghilă, e din 1392, iar în Ţara Românească – din 1537. Referitor la labiodentala v din movilă, vom remarca următoarele. Se ştie că în sec. XIII-XV labialele sunt nealterate. Fenomenul palatalizării consoanelor acestea ia început în sec. XVI. În veacul indicat, de o atare inovaţie sunt afectate două dintre cele cinci labiale – f şi p. Schimbarea celorlalţi membri ai seriei are loc ulterior [21, p. 522-525]. Important este de subliniat că pentru fiecare labială procesul avut în vedere se realizează prin stadii consecuvite [22, p. 104-114; 21, p. 410]. Ceea ce înseamnă că trebuie verificat dacă data atestării termenului movilă, cu v, eîn corespundere cu stadiul ǵde palatalizare a lui v sau nu. Examinând această chestiune de cronologie, Avram [20, p. 84], arată că explicaţia lui v din movilă prin hipercorectitudine ar putea fi acceptabilă, „numai dacă s-ar putea dovedi că acest lucru s-a întâmplat în condiţiile existenţei unor corespondenţe de tipul [ǵine]: [vine]. Or, în timp ce varianta cu [v] a cuvântului în discuţie apare pentru întâia oară într-un document din 1438..., stadiul [ǵ] al palatalizării lui [v] nu este atestat în secolele al XV-lea – al XVII-lea”. El datează dintr-o perioadă recentă când „varianta movilă era deja cunoscută graiurilor dacoromâne” [ibid.].
Rămâne acum să aflăm cum se explică labiovelara v din rom. movilă. Este stabilit că în slava din care descinde ucraineana, oclusiva velară [g] se transformă în fricativa velară sonoră [u], de unde apoi laringala [h]. În genere, se crede că asemenea schimbări au loc prin sec. XII-XIV5. Şi întrucât începutul relaţiilor lingvistice româno-ucrainene se plasează, practic, anume în acest interval de timp, se admite că etimonul cuvântului nostru movilă e forma ucr. mohyla, cu h (< g) care redă fricativa laringală [h] sau velară [u]. În limba română termenul ucr. se prezintă sub trei variante: moǵilă, mohilă şi movilă. Avram subliniază că dintre variantele enumerate aici, cea mai apropiată de prototip, contrar aparenţelor, este movilă, dat fiind că în atare caz [v] se deosebeşte de [h] sau [u] doar prin locul de articulaţie, prin faptul că e o fricativă anterioară faţă de celelalte două fricative care sunt posterioare. Făcând referinţă la Puşcariu, autorul arată că substituirea lui [h] sau [u] prin [v] e o schimbare ce se înscrie într-un fenomen mai larg, cunoscut multor limbi, de transformare a fricativei velare în fricativă labială şi viceversa. Se citează v. sl. ïðàõú pentru care în limba română avem prav şi praf; rom. dialect. hulpe < vulpe etc. Concluzia ce se desprinde din cele expuse mai sus e că etimonul termenului rom. movilă e ucr. mohyla şi că substituirea lui h din forma ucr. prin v din cea rom. nu se datoreşte hipercorectitudinii, nu e în relaţie cu palatalizarea labialelor.
Considerăm că modul de analiză etimologică expus mai sus e aplicabil şi pentru explicarea provenienţei lexemului vorovi. Am notat deja că prototipul verbului acesta este ucr. вогорити (rostit vohoriti) care în perioada adaptării sale la condiţiile idiomului romanic va cunoaşte două schimbări principale – metateza h – r > r – h şi substituirea apoi a lui h prin [v], la fel ca în movilă etc.
Vom examina vechimea şi extensiunea împrumutului vorovi în limba română veche, precum şi problema labiovelarei v din planul expresiei sale. Despre prima dintre chestiunile nominalizate, până la un anumit punct, judecăm după faptul că verbul nostru, în sec. XVI, are derivate de gradul I, II şi III, ceea ce putem observa, analizând cuibul său (care e, desigur, fragmentar) din răstimpul indicat:
Vorovi (Densusianu [14, II, p. 312])
I voroavă (Densusianu [ibid.])
II Vorověnul (antropon.) (1576) [24, p. 265]
III Vorověni (topon.) (1512-1513) [24, ibid.]
Vorbi (Densusianu [ibid., p. 73])
Remarcăm că toponimul Vorověni e atestat la o dată anterioară faţă de antroponimul Vorověnul. E desigur un fapt întâmplător, căci în realitate ordinea de apariţie a celor două derivate este inversă: antroponim > toponim.6. În ansamblu, în cuibul analizat consecutivitatea termenilor ar fi cea arătată aici: vorovi > voroavă > Vorověnul > Vorověni. În ceea ce priveşte cuvântul primar – verbul –, acesta, cronologic, pe axa timpului, se circumscrie cu mult înainte de anul 1512 sau 1513, fără a putea stabili cu precizie vechimea şi perioada când capătă răspândire largă în limba română. Spre o vârstă relativ mare a sa ne trimite şi circulaţia termenului vorovi în sec. XVI. Într-adevăr, derivatele Vorověnul şi Vorověni relevate mai sus sunt din Ţara Românească. Apoi vorovi apare şi la Coresi [14, II, p. 312], iar la începutul sec. XVII, în 1620, îl constatăm în Cronica universală a lui Moxa [26, p. 135], deci într-un text redactat în Oltenia. Putem spune că primul său „stagiu” verbul vorovi şi-l face în partea de nord şi nord-est a spaţiului dacoromân, apoi de aici, la fel ca şi alte cuvinte de acest gen – c – cârlan, movilă, prisacă, stâncă etc. – capătă extindere largă, fiind, până pe la 1800 [când va fi scos aproape definitiv din uz de varianta vorbi],un termen comun al limbii române vechi.
În fine, ne vom reţine atenţia asupra labiovelarei v din structura fonetică a cuvântului studiat. Tema etimonului ucr. al verbului rom. vorovi, în urma metatezei produse, se termina în h, deci într-o fricativă laringală []. În limba română, laringala în cauza va fi substituită prin v. Textele vechi nu cunosc alte variante ale consoanei acestea. După cum s-a putut vedea, prima atestare a lui v [< ucr. h] în tema lui în vorovi e din 1512-1513. Or, am subliniat deja, în sec. XVI procesul palatalizării nu atinge decât pe f şi p. Labiovelara v va fi şi ea transformată, în unele graiuri româneşti, în ǵetc., dar într-o perioadă mult posterioară datei indicate. De unde concluzia că schimbarea despre care discutăm, ca şi în cazul substantivului movilă, nu e în raport cu fenomenul palatalizării şi al hipercorectitudinii. Cauza substituirii laringalei [] din etimonul ucr. prin [v] din reflexul său rom. s-ar putea afla în legătură cu situaţia precară a consoanei h în sistemul fonetic al idiomului nostru din perioada de asimilare a împrumutului în discuţie. Ştim că h în cuvintele moştenite dispare încă în latina dunăreană. În elementele vechi slave h, o fricativă velară surdă, se menţine mai ales când e însoţit de r sau l: hram, hrană, hrean, hlizi, dar şi în hâtru, huli. În unele cuvinte din fondul acesta h va fi substituit până la urmă printr-o fricativă labiodentală, dar limba română veche nu rareori va cunoaşte şi variante cu h păstrat: prah, prav, praf < ïðàõú; vârh, vârv, vârf < âðüõú. În flăcău (< õëàêú), pentru h avem f. În făli (< õâàëèòè), vreasc (< õâðàñòú), h nu se va menţine. Vom mai semnala că în prototipul verbului rom. iscodi – v. sl. èñõîäèòè –, în cele ale substantivelor cojoc – v. sl. êîæîóõú – şi chimă – v. rom. shimă „duh rău” – h va fi substituit prin c. Un exemplu similar ne oferă hidronimul din Moldova Nechid care are ca etimon ucr. не + xiд [< ход „curs”] (cu motivaţia primară „râu a cărui apă aproape că nu se mişcă”). Dată fiind o atare stare de lucruri, redarea laringalei [] din ucraineană prin labiodentala [v] din română îşi găseşte justificarea necesară.
Vorbi. Pentru sec. XVI, Densusianu [14, II, p. 73] citează o singură atestare a variantei acestea – vorbit – pe care o constată în Praxiul (Faptele apostolilor) de Coresi (a. 1563). Forma indicată e plasată de autor sub rubrica „sincopa” (ibid.), ceea ce înseamnă că, potrivit lui Densusianu, verbul actual vorbi derivă dintr-o formă veche, cu b, a lui vorovi, prin dispariţia celui de-al doilea o. Varianta vorobi este atestată [4, p. 843]. După cum arată Densusianu [ibid., p. 27], căderea vocalei care precede de obicei imediat silaba accentuată se constată în mai multe cuvinte: collocáre > culca, exsuccáre > usca, *inuxoráre > însura, *subfollicare > sufleca, subrupare > surpa... Respectiv, o neaccentuat pretonic va dispare şi în vorobi: vorobéscu > vorbesc, vorobéşti > vorbeşti, vorobéşte > vorbeşte etc. În felul acesta ar părea să se explice varianta vorbi a verbului vorovi. În atare caz ar necesita clarificare modul cum a luat naştere forma vorobi. S-ar putea admite, până la proba contrarie, că varianta aceasta ilustrează fenomenul hipercorectitudinii: în forma vorovi, regional, cel de-al doilea v, fiind în poziţie de palatalizare, devine ǵ; pe de altă parte, tot ǵe şi reflexul palatal al lui b:
|
ġis < vis
ġ ġiţăl < viţel
ġiţî < viţă
|
ġini < bine
ġ ġet < biet
ġihol < bivol
|
În atare situaţii, vorbitorii, încercând să evite rostirea dialectală a lui ġ (< v), în unele cuvinte plasează în locul acestei consoane pe b. În cazul verbului nostru, s-ar putea distinge trei etape:
vorovesc > *voroǵesc >vorobesc, voroveşti > *voroǵeşti > vorobeşti, voroveşte >* voroǵeşte > vorobeşte...
Apoi, după cum am arătat, prin sincopă s-ar fi creat forma actuală vorbi. O astfel de interpretare are împotriva sa faptul că ǵ(< din v şi b) apare mult mai târziu decât forma vorbit atestată în sec. XVI.
Lăsând la o parte varianta vorobi, pentru explicarea transformării grupului rv în rb,am putea să adoptăm soluţia propusă de Meillet [27, p. 20]. Cf. şi [28, p. 33-34; 29, p. 102]. Într-adevăr, în conformitate cu teoria lui Meillet, schimbarea fricativei v în oclusiva b se datoreşte tendinţei de diferenţiere a lui v de r, întrucât ambele consoane în grupul rv sunt continue. Cuvintele rom. moştenite având grupul rb din rv sunt: corb < corvus, fierbe < fervěre, fierbinte < fervens (ferventis), serba < servare, şerb < servus. În cazul nostru, procesul rv > rb se realizează concomitent cu cincopa, deci cu căderea celui de-al doilea o în vorovi: vorovi > *vorvi > vorbi. Aceasta ar fi soluţia acceptabilă.
Trecem acum la planul conţinutului etimologiilor analizate. În atare linie de idei e de remarcat că, după cum se ştie, lat. loqui „a vorbi” nu se va menţine în limbile romanice. În locul său, în România occidentală, se va impune mai ales parabolare, de la care derivă it. parlare, sp. parlar, fr. parler. Alături de parlar, in Peninsula iberică va căpăta extensiune şi hablar (< lat. fabulari „a flecări”). În Orient, după dispariţia lat. loqui, pare să se fi creat un anumit gol în microstructura din care făcea parte termenul în cauză. În asemenea împrejurări, accepţia termenului generic, ieşit din uz, poate fi, pentru o vreme, redată de un sinonim al său, mai apropiat, eventual, în alt mod. De regulă, însă o asemenea lipsă se va face simţită până când vorbitorii nu vor reuşi să găsească termenul adecvat pentru spaţiul semantic rămas vacant. Se are în vedere verbul care exprimă în primul rând facultatea de a vorbi, de a rosti cuvinte. Un atare verb constituie centrul grupului tematic privind comunicarea prin limbaj, deosebindu-se de sateliţii săi, pe care, de regulă, îi are, ceea ce, foarte rezumativ, ne demonstrează următoarele exemple din limba română:
1. a) Copilul vorbeşte de acum, b) Ion vorbeşte cu vecinul. În propoziţiile citate, verbul vorbi nu poate fi înlocuit cu zice sau spune.
2. Ion zice / spune că va veni târziu. În astfel de context nu poate figura vorbi.
3. Spune ce-ai văzut acolo. În fraza aceasta vorbi ar putea fi utilizat, forţând puţin nota, dar zice, practic, e inadmisibil.
Aşadar, în romanica carpato-dunăreană, în microstructura loqui / dicere / exponěre7, parcelele semantice pentru „zice” şi „spune” din acest continuum au fost mereu acoperite de termeni moşteniţi, în timp ce parcela lui „vorbi”, prin dispariţia lui loqui, o perioadă îndelungată de timp va fi neocupată. La un moment dat, se va încerca o specializare pentru o astfel de funcţie a verbului grăi8. În Evangheliarul slavo-român de la Sibiu din 1551-1553 [31] (cf. glosarul, p. 379), pentru vorbi constatăm exclusiv grăi. În romanele populare din sec. XVIII verbul grăi e în continuare frecvent întrebuinţat cu această semnificaţie. Cf. Sindipa [32, p. 355, 356, 357, 363, 364, 365, 384, 386, 393]. Totuşi cuvântul acesta nu va deveni un termen generic al microstructurii despre care tratăm, fapt observat de Densusianu [14, II, p. 360]. Termenul care va suplini lacuna avută în vedere va fi mai întâi vorovi, apoi varianta sa vorbi.
Cronologic, în semantica împrumutului vorovi se disting douăaccepţii. În primul rând, se delimitează accepţia veche, probabil cărturărească, pe care o atestă traducerile din sec. XVI „a face zgomot”; „a fi tulburat, a fi îngrijorat”; „a murmura”; „a se agita, a fi foarte ocupat” [14, II, p. 312]. În linii mari, înţelesurile enumerate sunt cele ale etimonului”. Cf. v. rus. говорити „a striga, a vocifera”; „a face zgomot”... [33, p. 52-53]. S-ar putea ca cei ce transpuneau textele slave în limba română să fi redat prin vorovi primul sens al verbului v. sl. ãîâîðèòè care este, la fel ca şi în vechea rusă, „tumultuari” [13, p. 133]. Esenţial însă este faptul că în textele traduse din sec. XVI vorovi nu apare cu sensul „a vorbi”, ci numai cu cel arătat mai sus „a face zgomot”... care nu era caracteristic pentru limba vie. Şi, dimpotrivă, în scrierile originale din perioada aceasta verbul dat apare exclusiv cu semnificaţia „a vorbi”. Cf. ...amu vorovit cu domniia-sa de multe isprave... (a. 1593) [34, p. 181]. Apoi derivatele citate deja, Vorověnul şi Vorověni, ne conduc şi ele spre sensul indicat. Aşa cum am mai remarcat, avem aici înţelesul originalului ucr. care va fi continuat şi de varianta actuală a verbului vorovi – vorbi. În concluzie, vom sublinia încă o dată că vorbi reprezintă o formă nouă a mai vechiului vorovi care la rândul său are ca etimon ucr. вогорити.
Ultimul aspect al problemei cercetate priveşte retragerea din circulaţie a lui vorovi şi extensiunea variantei sale vorbi. În textele din sec. XVI, după cum am văzut, forma cu dominaţie, practic, absolută e vorovi. Pentru vorbi în acest veac există o singură atestare (v. supra). Dacă facem abstracţie de exemplul citat de Tiktin(din Dosoftei) Sfântul ... vorbeşte cu toţi sfinţii, apoi putem afirma că o atare stare de lucruri se perpetuează până pe la 1700. Într-adevăr, numai vorovi constatăm în Cronica lui Moxa citată deja, în Letopiseţul lui Grigore Ureche [35, p. 79, 96, 101, 145, 151, 152]9, în Pravilele lui Vasile Lupu sau la Miron Costin [36, p. 94, 137, 164, 199, 247]10.
Secolul XVIII va schimba radical situaţia. La Ion Neculce, care îşi scrie cronica în al doilea pătrar al acestui veac, vorovi e încă frecvent [30, p. 164, 222, 227, 239, 262...], dar, alături de forma indicată, în O samă de cuvinte găsim şi varianta vorbi (p. 63). Ieşirea din uz a formei vechi şi „ascendenţa” celei actuale se evidenţiază cu toată claritatea în unele romane populare redactate mai ales în a doua jumătate a sec. XVIII. Astfel dacă în Poliţion, tradus pe la 1750 în grai moldovenesc (p. 174), mai precumpăneşte încă vorovi [37, p. 179, 180, 181, 182, 185, 186, 190, 195, 197, 214] faţă de vorbi [p. 187, 212, 213, 215], apoi în Erotocritul, redactat 3-4 decenii mai târziu în acelaşi dialect moldovenesc (p. 32), constatăm numai forma actuală vorbi [37, p. 33, 46, 55, 56, 58, 60, 61, 66, 67, 70, 72].
Note
1 Cf. arom. boaţe „glas” şi derivatul dacorom. boci.
2S-au făcut încercări de a explica verbul vorbi şi prin baze latine. În legătură cu aceasta, Lombard [7, p. 782-784] notează că vechea interpretare a termenului dat prin verbum (reluată de I. Ioardan [8, XLIX, 1929]) şi, mai recent, de R. Chatton [Romanica Helvetica, XLIV, 1953]) sau cele care pornesc de la *verbare*, verbire ori verba nu sunt satisfăcătoare.
3 Stoian Romansky [10, XIII, 1908, p. 108] deduce rom. vorovi din ucr. hovoriti. Această explicaţie este acceptată de Puşcariu [11, III, 1922-1923, p. 380]. Cf. Gheţie [12, p. 131].
4În vremea de la urmă, în loc de hiperurbanism, se propune un termen mai potrivit – hipercorectitudine. Cf. Hristea [15, p. 277-296].
5Abaev [23, p. 43-51] emite punctul de vedere potrivit căruia trecerea oclusivei g în fricativa velară u, în unele limbi slave – ucraineană, rusă meridiană, apoi cehă şi slovacă –, este mai veche decât se consideră în genere şi se datoreşte influenţei iranicei răsăritene din perioada de comunitate.
6 Pentru epoca prefeudală, aceasta e regula. Cf. Bucur (jude, cnez...) > Unde este Bucur > Bucureşti, Oană > Unde este Oană > Oneşti. Cf. Raevschi [25, p. 129].
7Acesta cu o sensibilă schimbare de sens.
8De fapt, în stilul colocvial, cu un atare sens este folosit şi zice. La Ioan Neculce [29], de pildă, alături de Şi aşè vorbăscu oamenii (p. 63), constatăm Şi aşè dzicu oamenii (p. 65).
9Cităm datele din glosarul la Letopiseţul lui Grigore Ureche[35, p. 220] întocmit de Tatiana Celac şi Pavel Dimitriev.
10Cităm datele din glosarul la Letopiseţul lui Miron Costin [36, p. 264] întocmit de aceiaşi autori.
Referinţe bibliografice
1. I.-A. Candrea şi Gh. Adamescu, Dicţionar enciclopedic ilustrat, „Carte românească”,Bucureşti, 1932.
2. H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch,Bucureşti, 1895-1925.
3. Grai şi suflet, Bucureşti, 1923...
4. Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române / Ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă, de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti, 2002.
5. Dicţionarul explicativ al limbii române / Ediţia a II-a, Bucureşti, 1996.
6. Scurt dicţionar etimologic, Chişinău, 1978.
7. Alf Lombard, Le verbe roumain, I-II, Lund, 1954, 1955.
8. Zeitschrift für romanische Philologie, Halle, 1877...
9. Етимологiчний словник украïнськоï мови, I, Chiev, 1982.
10. Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache, Leipzig, 1894...
11. Dacoromania, buletinul „Muzeului limbii române”, Cluj, 1921...
12. Ion Gheţie, Graiurile dacoromâne în secolele al XIII-lea – al XVI-lea (până la 1521), Bucureşti, 2000.
13. Fr. Miklosich, Lexicon palaeoslovenico-graeco-latinum, Vindobonae, 1862-1865.
14. Ovid Densusianu, Istoria limbii române, I–II, Bucureşti, 1961.
15. Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note. – Bucureşti, 1968.
16. Sextil Puşcariu, Études de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937.
17. G. Ivănescu, Problemele capitale ale vechii române literare, Iaşi, 1947-1948.
18. G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X – începutul sec. XVI), Bucureşti, 1974.
19. Academia Română. Dicţionarul limbii române. Serie nouă, Bucureşti, 1965...
20. A. Avram, Probleme de etimologie, Bucureşti, 2000.
21. Al. Rosetti, Istoria limbii române, I. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea. / Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1978.
22. A. Macrea, Palatalizarea labialelor în limba română, DR, IX, p. 92–160.
23. В.И. Абаев, Скифо-европейские изоглоссы, Moscova, 1965.
24. Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române / Redactor responsabil: Gh. Bolocan. Autori: Gh. Bolocan, V. Nestorescu, I. Robciuc, C. Reguş, Aspazia Reguş, M. Tomici, I. Ciocea, Olimpia Guţu, Cornelia Popescu, Bucureşti, 1981.
25. N. Raevschi, Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii, Chişinău, 1988.
26. Mihail Moxa, Cronica universală / Ediţie critică, însoţită de izvoare, studiu introductiv, note şi indici de G. Mihăilă, Bucureşti, 1989.
27. A. Meillet în Mémoires de la Société de linguistique de Paris, XII, p. 20 [Cf. Istoria limbii române, II, Bucureşti, 1969, p. 34].
28. Istoria limbii române, II, Bucureşti, 1969, p. 33-45.
29. M. Sala, Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, 1970.
30. Ion Neculce, O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1974.
31. Evangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553) / Studiu introductiv filologic, de acad. Emil Petrovici; Studiu introductiv istoric, de L. Demény, Bucureşti, 1971.
32. Cărţile populare în literatura românească, I. / Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ion C. Chiţimia şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1963, p. 347-402.
33. Словарь русского языка XI-XVII вв., IV, Moscova, 1977.
34. Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea. / Text stabilit şi indice de G. Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Mareş şi Alexandra Roman-Moraru. Introducere de A. Mareş, Bucureşti, 1979.
35. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1971.
36. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace, Chişinău, 1972.
37. Cărţile populare în literatura românească, II, p. 171-216.
38. Cărţile populare în literatura românească, II, p. 27-84.