Petre Ştefănucă – profesor etnolog
Pentru tiparCulegerea şi înregistrarea folclorului în Basarabia, în perioada interbelică, este un act de cultură de mare importanţă.
Se ştie că, în general, în întreaga Europă interesul faţă de cultura populară a fost suscitat în secolul al XIX-lea, în legătură cu fenomenul trezirii conştiinţei de sine la diverse popoare. Anume aici se înscrie şi cunoscutul program al revistei ieşene Dacia literară, de la 1848, în care era inclus un punct referitor la trecutul neamului depozitat în folclor. Acest punct care sună astfel: „Datinile şi credinţele sunt arhivele popoarelor ” developează indiferenţa programată, pe timpul ocupaţiei ţariste, a moldovenilor dintre Prut şi Nistru faţă de trecutul lor. Este vorba, de fapt, de programarea lipsei de acces la informarea cu privire la propria identitate, căci arhivele popoarelor fac dovada constituirii destinului unui popor în soartă. Mai exact spus, ele oferă şansa coagulării destinului poporului în soartă. Petre Ştefănucă atrage atenţia asupra acestui fapt în felul următor: „Din Basarabia s-a cules, până astăzi, foarte puţin material folcloric. Nu s-a cules, fiindcă în tot timpul stăpânirii ruseşti pătura intelectualilor moldoveni, în mare parte înstrăinată, era lipsită de dragoste, interes sau curiozitate pentru viaţa moldovenilor ...” [1, p. 8]. El menţiona, în mod deosebit, amatorismul folcloriştilor de la începutul sec. al XX-lea, precum şi absenţa din aria preocupărilor folclorice a unor specii foarte importante precum basmele, superstiţiile, actele magice, colindele etc. Or, tocmai acestea, mai mult decât cântecele şi povestirile, depozitează straturile arhaice mai autentice, sau izvoarele prime ale istoriei adevărate. În acest sens am putea aduce un exemplu din practica recentă a antropologilor preocupaţi de cercetarea mentalităţilor din statele est-europene în perioada totalitară, mai exact spus, de pierderea memoriei în ţările aflate sub comunism. Aceştia, pentru a accede la datele adevărate cu privire la mentalul populaţiei din spaţiul exsovietic (şi exsocialist) şi considerând istoriile falsificate în statele est-europene din a doua jumătate a secolului al XX-lea inutile scopului pe care şi-l propun, recurg la abordarea problemelor din perspectivă antropologică, a structurii mentalului, a reprezentărilor colective ce se desprind din obiceiuri, eresuri. Acelaşi adevăr îl reţinem şi din studiile şi cercetările lui Eugen Coşeriu: în înregistrările exacte efectuate după criterii ştiinţifice poate fi găsită întreaga înţelepciune a limbii şi a unui popor. Eugen Coşeriu considera că într-un cuvânt poate fi citită ca într-o oglindă istoria unui popor. Sensul în care proceda Petre Ştefănucă, folcloristul, etnologul şi profesorul este similar. Anume de aici vine şi stringenta sa actualitate.
Lui i-a fost dat să facă parte din şcoala sociologică românească întemeiată de Dimitrie Gusti, care punea accentul pe cercetarea etnofolclorică monografică a diverselor localităţi. Amintim că din aceeaşi şcoală a făcut parte şi Ernest Bernea (a.n. 1905, Focşani – a.m. 1990, Bucureşti. E înmormântat la cimitirul Cernica), renumit sociolog şi etnograf român, care a avut parte de un destin vitreg, cunoscând închisorile şi privaţiunile de libertate în mai multe rânduri în perioada regimului comunist din România. Însă a avut parte de o viaţă lungă (a trăit 85 de ani) şi, în ciuda tuturor represaliilor, a reuşit să finalizeze mai multe lucrări de o importanţă primordială pentru cultura, etnologia şi antropologia românească. Între acestea se află volumele Timpul la ţăranul român (1941). [Amintim că Ernest Bernea, făcând parte din echipa lui Dimitrie Gusti care a realizat cercetări de teren în satul basarabean Cornova, a publicat Contribuţii la problema calendarului în satul Cornova (1932) şi Botezul în satul Cornova (1934)]. A mai publicat: Civilizaţia română sătească (1944), Maramureşul, ţară românească (1943); Poezii populare în lumina etnografiei (1976); Cadre ale gândirii populare româneşti (1985). Volume apărute postum: Cel care urcă muntele (1996); Crist şi condiţia umană (1996); Treptele luminii (1997); Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român (1997).
S-ar părea că despre probleme cum sunt cele ale spaţiului, timpului şi cauzalităţii s-ar putea afla mai multe prin intermediul unor surse cu caracter livresc, cum sunt operele literare. Însă autorul volumului consacrat problemelor timpului, spaţiului şi cauzalităţii, de care în mod obişnuit s-au ocupat ştiinţe precum matematica, fizica, filozofia, explică de ce anume cercetarea de teren este binevenită. Răspunsul său este următorul: „Pentru că terenul este acela care ne pune la dispoziţie, în primul rând, un material autentic, în al doilea rând, ne ridică probleme ce trebuie tratate şi creează condiţiile pe care numai faptul concret, în forma şi funcţiunea lui reală, cercetat pe viu, o poate aduce”. Mergând pe această cale, Ernest Bernea va urmări scopul de a descifra un mod specific de a gândi, expresia unei mentalităţi.
Şi basarabeanul nostru Petre Ştefănucă a fixat în culegerile sale de folclor formele şi procesul de gândire al omului din vechiul sat. Însă el a trăit mult mai puţin, căci nu a rezistat fizic încercărilor prin care a trecut în gulagul stalinist, stingându-se din viaţă în 1942, la vârsta de numai 36 de ani, într-o colonie pentru deţinuţi politici din R. A. Tătară, principalele sale lucrări publicate fiind: Folclor din judeţul Lăpuşna(1933), Cercetări folclorice din Valea Nistrului de jos(1937), Literatura poporală a satuluiIurceni(51 pag., 1937); Contribuţii la bibliografia studiilor şi cercetărilor de folclor privitoare la Românii din Basarabia şi popoarele conlocuitoare – publicate în periodicele ruseşti (1937); Două variante basarabene la basmul „Harap alb” al lui I. Creangă(1937), Limba română în Republica Moldovenească(1938). Petre Ştefănucă nu a avut la dispoziţie timpul necesar pentru a descifra sensurile până la capăt şi pentru a da contur unor consideraţii teoretice mai ample pe baza materialului concret, pe care l-a colectat cu multă pasiune şi pricepere. Observaţiile sale însă deosebit de elocvente şi dorinţa de a trezi interesul pentru comoara creaţiei orale, de a-l ridica pe omul de rând la înţelegerea sensurilor pe care le implică valorile folclorului sunt o dovadă clară a ceea ce ar fi putut realiza dacă rămânea în viaţă. El nu a avut timpul necesar pentru a contura, eventual, cadrul gândirii tradiţionale, însă cercetările sale de teren se înscriu în orizontul lărgit pe care Ernest Bernea l-a deschis înţelegerii unui întreg corp de date ale culturii populare româneşti din care face parte şi cea din spaţiul pruto-nistrean. Căci, după cum menţionează şi distinsul folclorist Tatiana Găluşcă, în cercetările sale Petre Ştefănucă „primea folclorul ca realitate în devenire, îl interesa tot – realitatea privită sub diverse unghiuri pentru a da o justă idee a fiinţei poporului nostru, o viziune largă care să integreze provincialul în naţional şi naţionalul în universal, Petre Ştefănucă fiind ispitit să afle toate determinările făpturii noastre naţionale şi să proiecteze totul în mare durată” [3, p. 35].
Se spune că viitorul unei ţări se află în mâinile învăţătorilor. Lucrul acesta îl înţelegea perfect Petre Ştefănucă, el însuşi fiind profesor secundar la liceele din Tighina, Cetatea-Albă şi Chişinău. Şi trebuie spus că a fost un profesor cu calităţi deosebite. Vasile Soloviov, doctor în filologie, cercetător timp de mulţi ani la Institutul de Limbă şi Literatură al A. Ş. M., fost elev al lui Petre Ştefănucă la gimnaziul de băieţi nr. 2 din Chişinău, îl caracterizează ca pe un „meşter in captatio benevolente”, cucerindu-i pe toţi „prin vorbele alese cu tâlc, limbajul pe cât de elegant, pe atât de împestriţat cu „childuri”, curate nestemate” [2].
Atent la diverse fenomene culturale şi lingvistice, Petre Ştefănucă îi atrage luarea aminte, bunăoară, lui Onisifor Ghibu, care a desfăşurat o amplă activitate culturală în Basarabia, că o problemă precum cea a învăţământului basarabean trebuie privită circumspect. În general, Petre Ştefănucă pune mare preţ pe rolul învăţătorului în promovarea culturii, în primul rând, în mediul sătesc. Să nu uităm că în perioada interbelică absolvenţii şcolilor normale erau un fel de homo universale pentru satul basarabean. Cu atât mai mare era încrederea ce i se acorda acestuia. Petre Ştefănucă miza pe încurajarea elevilor de către profesori în colectarea folclorului. A menţionat în mai multe rânduri importanţa interesului şcolii, al învăţătorilor şi profesorilor pentru înregistrarea materialelor etnofolclorice. Bunăoară, cu prilejul apariţiei volumului Din datina Basarabiei, volum publicat în 1936 de către profesorii de limba română Olimpiu Constantinescu şi Ion Stoian, scrie: „Sacrificându-şi cele câteva luni de vacanţă, ei au adunat toate rânduielile la sărbători, naştere, nuntă şi înmormântare, iar profesorii lor de limba română au reconstituit din aceste frânturi icoana vieţii de obiceiuri şi datini a Basarabiei” [4, p. 131]. Sau în altă parte, cu prilejul omagiului adus lui Ion Creangă la împlinirea a 100 de ani de la naştere afirmă: „Cel mai fericit omagiu care s-ar putea adresa de către învăţători amintirii celor 100 de ani de la naşterea lui Ion Creangă ar fi culegerea variantelor basmelor sale, acolo unde se mai povestesc. Există un Creangă viu în satele noastre moldoveneşti din Basarabia şi pe acesta să-l descoperim dacă vrem să ne ridicăm la adevărata înţelegere a lui Ion Creangă din Humuleşti” [5, p. 70]. Sunt cuvinte care îl înalţă pe folcloristul Petre Ştefănucă la nivelul indubitabil de profesor al neamului. Dimensiunea reală a tot ce ne-a lăsat Petre Ştefănucă reiese din îndemnul de a ne ridica la adevărata înţelegere a noastră. Lucrul acesta se poate întâmpla inclusiv prin implicarea directă a învăţătorilor.
Petre Ştefănucă miza în consideraţiile sale polemice adresate lui Onisifor Ghibu, pe care îl califică drept un cronicar întârziat al realităţilor culturale basarabene, pe maturizarea culturală a primei generaţii a şcolii româneşti din Basarabia. El adopta o atitudine înţelegătoare faţă de preoţii şi învăţătorii pe care îi consideră „adevăraţi factori de înălţare culturală a maselor”, susţinând că ei nu poartă vina pentru faptul că în urma „transportului” de cultură orăşenească la sate acestea luau, la un moment dat, aspectul de mahalale ale oraşelor, pierzându-şi înfăţişarea de astră a culturii autohtone. Argumentul adus în apărarea intelectualilor de la sate este că ei „nu sunt decât cărăuşii unui program care li s-a predat în şcoală” [6, p. 331). El atrăgea atenţia asupra necesităţii unui personal didactic nou, a însuşirii limbii române, satisfăcute doar în linii mari. Însă evidenţiază faptul că problema profesorului în şcolile basarabene este una delicată. Evidenţiază situaţia învăţământului secundar care e în continuă reformă, a bilingvismului care afectează procesul de predare.
Pledând pentru o mai bună cunoaştere a satelor moldoveneşti, Petre Ştefănucă salută înfiinţarea Institutului Social Român al Basarabiei, Institut al cărui secretar a fost şi pe seama căruia punea opera de cunoaştere a Basarabiei, lucru care până atunci nu s-a întreprins. Acestui scop îi răspundea întreaga sa activitate de folclorist, precum şi îndemnurile sale adresate de repetate ori învăţătorilor de a se implica pe această cale mai plenar în opera de cunoaştere a Basarabiei. Petre Ştefănucă a făcut în acest sens atât cât i-a permis timpul. Nouă, celor care venim după el, ne revine sarcina de a continua drumul cercetărilor iniţiate de către distinsul folclorist de la a cărui naştere s-au împlinit 100 de ani.
Referinţe bibliografice
1. Apud A. Hâncu, Gr. Botezatu, Petre V. Ştefănucă – o viaţă scurtă dar prodigioasă, Basarabia, nr. 7-8 1997.
2. Vasile Soloviov, în Limba şi literatura moldovenească, 1989, nr. 1.
3. Tatiana Găluşcă, Petre Ştefănucă – simbol, în vol. Petre Ştefănucă. 1906-1942, Chişinău – Ialoveni, 2006.
4. Apud. M. Trofimov, O carte despre datinile noastre, în revista Limba Română, nr. 4-6, 2006.
5. Petre Ştefănucă, Folclor şi tradiţii populare, în 2 volume. Alcătuire, studiu introductiv, bibliografie, note şi comentarii: G. Botezatu şi A. Hâncu, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1991, vol. II.
6. Petre Ştefănucă, op. cit., vol. II.