„Legalizarea denumirii ştiinţifice a limbii noastre va anula multe din motivele discordiei din societate”
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
;)
;)
– Stimate domnule profesor, sunteţi unul dintre oamenii de litere de la noi care au luat atitudine tranşantă în problema denumirii corecte a limbii noastre şi a revenirii la alfabetul latin. V-aţi pronunţat, de asemenea, pentru lichidarea efectelor negative ce le exercita limba rusă asupra climatului lingvistic. Aţi făcut dovada unui anume curaj mai întâi în calitate de profesor şi om de ştiinţă, iar apoi şi în cea de decan al celei mai vechi facultăţi de filologie din republică...
– Atitudinea categorică, fără alternative, faţă de problemele legate de identitatea noastră autentică nu putea fi alta decât cea manifestată de către colegii şi profesorii Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş, George Rusnac, Ion Melniciuc ş.a., în general de către filologii şi istoricii din Republica Moldova, care în anii de debut ai mişcării de eliberare naţională au susţinut şi au apărat cu demnitate adevărul ştiinţific şi istoric. Atitudinea tranşantă la care vă referiţi a constituit o exteriorizare firească a sentimentelor, trăirilor, suferinţelor mai multor generaţii de români basarabeni, martiri şi victime ale procesului de deznaţionalizare forţată din spaţiul de la Est de Prut. Noi întotdeauna am avut argumentele la îndemână, însă ne era interzis să facem referinţă la ele, iată de ce după ’89 am militat „necondiţionat” pentru adevăr, de fapt pentru un alt destin al limbii şi al neamului. Personal, încă din copilărie mi-am dat seama că dreptatea, sub sovietici, era cu „capul spart”. Pe la sfârşitul anilor ’50 moldovenii din oraşele şi centrele raionale ale republicii, datorită imigrărilor masive, erau deja în minoritate, posturile-cheie fiind ocupate de „specialişti”, „eliberatori” şi „veterani” aduşi în Basarabia din întregul imperiu sovietic. În context, îmi amintesc calvarul pe care l-am suportat când a fost să-mi „scot metrica” de la Oficiul stării civile din centrul raional. Din cauza unor cinovnici, am tot parcurs luni în şir, pe jos, drumul, lung de 17 km. Umilinţa acelei experienţe o resimt şi acum: parcă-i aud vorbind cu mine pe un ton dispreţuitor şi doar în limba lui Lenin.
Colonizarea fără precedent a Basarabiei cu rusofoni, deportările moldovenilor spre întinsurile reci siberiene, despre care s-a scris mai târziu, argumentat cu cifre şi fapte incontestabile, au atins dureros fiecare familie, inclusiv pe a noastră. Bunelul Profire, unul dintre cei mai cărturari oameni din sat, considerat de puterea sovietică „duşman al poporului”, a fost arestat într-o noapte şi dus a fost cu toată familia în Siberia, de unde nu s-a mai întors. Prin urmare, n-a fost nevoie să fiu convins de soarta vitregă a conaţionalilor mei, în general, sau a limbii române, în special. În decurs de câteva decenii postbelice nivelul de cultură autohtonă a regresat în ritm galopant, iar vorbirea cotidiană a majorităţii populaţiei a degradat, fiind împestriţată cu expresii şi elemente sintactice preluate din limba rusă. Acest declin al limbii s-a produs sub ochii mei. Tot în anii regimului sovietic ni s-a inoculat şi ideea existenţei unei „limbi moldoveneşti” diferită de cea română.
Aşadar, ajunşi la vremuri mai bune, democratice, nu aveam dreptul moral să mai tolerăm falsul ascuns timp de o jumătate de secol.
– Astfel, probabil, se explică şi faptul că în zilele marilor acţiuni de protest – până şi după ’89 – vă aflaţi în fruntea coloanei Facultăţii de Litere care mergea organizat în Piaţa Marii Adunări Naţionale alături de alţi colegi-profesori...
– Da, am considerat că e de datoria mea să fiu împreună cu studenţii şi colegii mei de muncă. Evident, după manifestaţii recuperam orele, aşa încât să nu afectăm procesul de studii. În caz contrar dădeam apă la moara „vigilenţilor”, care încercau prin diferite metode să îngrădească participarea tineretului studios la acţiunile revendicative din Piaţa Marii Adunări Naţionale.
Îmi amintesc că în 1994 sau 1995, după adoptarea articolului 13 din Constituţia Republicii Moldova, a venit la Facultate, trimis „de sus”, un demnitar, având misiunea să ia măsuri drastice cu cei care nu respectă buchia respectivului articol din Constituţie. Decanul, în opinia „vigilentului”, era obligat să modifice în conformitate cu legislaţia deja în vigoare planurile de studii la specialităţile Limba şi literatura română, Limba şi literatura română – limba latină, Limba şi literatura română – limba engleză (sau franceză, greacă, rusă). Tot în planurile de studii figurau disciplinele Limba româna, Literatura română, Istoria limbii române etc. I-am explicat atunci funcţionarului, că schimbările nu pot fi făcute de către decan sau rector, ci doar de Senatul universităţii. Acest for, spre mândria noastră, al universitarilor, întotdeauna a fost, este şi acum, susţinător al procesului de modernizare a învăţământului, respectând, în cazul nostru, adevărul ştiinţific în problema denumirii limbii. Argumentul l-a dezarmat pe musafir, iar lucrurile au rămas, cum se ştie, neschimbate şi azi, când la cârma facultăţii se află colegii mei mai tineri.
– 12 ani aţi fost decanul Facultăţii de Litere. Ce schimbări în acest răstimp au survenit în procesul de organizare a activităţii didactice şi ştiinţifice de la Facultatea de Litere a U.S.M.?
– În postura mea de decan, m-am văzut obligat să fac tot ce îmi stătea în puteri pentru a asigura îmbunătăţirea procesului de studii. Este imposibil să avansăm fără a ne integra în sistemul european de studii şi a lichida diferenţele dintre programele noastre şi ale celor mai prestigioase universităţi din Europa, inclusiv din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca ş.a. Diplomele de absolvire a U.S.M. trebuiau echivalate cu cele din Europa, iar pentru aceasta era necesară anularea decalajului dintre conţinutul planurilor de studii de la noi şi cele de la alte universităţi europene. După restructurarea esenţială a planurilor, a urmat adaptarea la noile condiţii a programelor analitice, însoţite de schimbările de rigoare, fapt care a solicitat modificarea esenţială a cursurilor predate, introdusă fiind şi materia privind unitatea limbii şi literaturii române.
În context, am considerat că, în eventualitatea integrării europene, un adevărat specialist filolog e obligat să cunoască două-trei limbi străine. Instanţele superioare au acceptat acest mod de abordare a problemei. Astfel, la facultate s-au deschis specializări noi care includ studiul unei alte limbi străine pe lângă cea „principală” (engleza, franceza, greaca etc.). Trebuie să menţionez că facultatea a susţinut cu energie şi măsurile de trecere la sistemul de credite transferabile, aplicate anterior în cele mai prestigioase universităţi europene. În prezent e în plină desfăşurare realizarea unor acţiuni privind aderarea la procesul de la Bologna. Îmi face plăcere să menţionez că iniţiativa aparţine rectoratului U.S.M., care mereu e în căutarea celor mai efective mijloace de modernizare a învăţământului. Am trecut deja la sistemul de trei ani licenţă plus doi ani masterat, plus trei ani studii postuniversitare. Dar – şi acest lucru nu poate fi trecut cu vederea – starea învăţământului preuniversitar, problemele acestuia – multiple şi complicate – generează anumite îndoieli. Actualul nivel de pregătire a elevilor în multe din şcoli ar putea reprezenta un impediment în pregătirea cadrelor cu licenţă în numai trei ani...
– Despre modul actual de organizare a admiterii în universitate se discută contradictoriu. Am în vedere testarea scrisă, media notelor din licee, colegii etc. Nu este prea subiectivă această formă de verificare a cunoştinţelor viitorilor studenţi? Ce zice practica?
– Întotdeauna admiterea la universitate a fost şi rămâne una dintre cele mai dificile probleme. Nu negăm faptul că cele două sesiuni – la absolvirea liceului şi la admiterea în universităţi – pe parcursul unei perioade scurte, ar provoca elevilor o stare de stres. Din acest punct de vedere, admiterea fără examene este parcă în favoarea adolescenţilor. Totodată, aplicând acest fel de admitere, pui stavilă vorbelor şi zvonurilor despre mituirea examinatorilor. Nu se poate nega şi faptul că un candidat, cu cunoştinţe mediocre, care a obţinut în liceu nouă şi zece, „accede”, iar un altul, venind dintr-o instituţie cu exigenţe didactice sporite şi care a luat note de 7-8, nu este admis. Altfel spus, noul contingent de studenţi se formează în funcţie de notele din atestat, care nu sunt puse după aceleaşi cerinţe didactice. Or, practica demonstrează că sunt frecvente cazurile de majorare nejustificată a notelor. Sistemul admiterii fără examene ar fi poate îndreptăţit, dacă s-ar găsi condiţii, posibilităţi de a-i primi pe toţi pretendenţii, iar pe parcursul unui semestru s-ar produce selecţia.
Am militat insistent în favoarea testării scrise. Universitatea de Stat a trecut, prima în Republica Moldova, la sistemul de admitere în scris. Odată ce instituţia noastră poartă răspundere faţă de nivelul de pregătire a absolvenţilor ei, tot ea trebuie să aibă şi dreptul de a selecta noul contingent de studenţi prin verificarea cunoştinţelor şi aptitudinilor lor. Evident, nu sunt de părerea că ar trebui organizate examene în baza unor teste care să presupună comentarii literare desfăşurate, eseuri de ample proporţii sau analiza gramaticală a unor fraze kilometrice. Nivelul de pregătire generală poate fi stabilit şi după nişte teste mult simplificate, dar bine gândite. Răspunsurile ar trebui formulate pe două-trei pagini. Orice formă de admitere trebuie să atingă următorul scop: promovarea tinerilor talentaţi care ar putea face faţă celor mai avansate exigenţe ale învăţământului modern.
– Cultivarea limbii române literare este o problemă mereu actuală în Republica Moldova. De ce, mai ales în ultimul timp, puţini (extrem de puţini!) cercetători au ca obiect de studiu utilizarea corectă a limbii române literare? Ce se face în acest sens la facultate?
– S-a considerat că decretarea limbii române ca limbă de stat, luarea ei sub protecţie, revenirea la alfabetul latin va fi un impuls şi pentru rezolvarea problemelor de cultivare a limbii. Mediul lingvistic din oraşele şi orăşelele republicii continuă să fie alterat, limba rusă şi-a păstrat funcţiile limbii dominante în detrimentul limbii de stat. Rusificarea persistă şi astăzi. Consecinţele rusificării şi ale tolerării indiferenţei faţă de problemele vorbirii corecte se pot observa la orice pas: atât în conversaţiile particulare, cât şi în discursurile oficiale ale celor mai înalţi funcţionari de stat. Construirea unei societăţi civilizate presupune inclusiv asigurarea dezvoltării reale a învăţământului şi a ştiinţelor, a culturii şi, desigur, nu în ultimul rând, a limbii literare, pe care trebuie s-o posede toată lumea. Cunoscutul lingvist Ovid Densusianu afirma: „O limbă nu este numai un complex de sunete, de forme combinate şi schimbate într-un fel sau altul; ea mai este semnul unui anumit fel de gândire, al unui anumit chip de viaţă, expresiunea stărilor sufleteşti şi de cultură determinate de împrejurări”. Prin urmare, o limbă pocită este semnul unui grad scăzut de gândire, al unui mod de viaţă rudimentar, al unui disconfort sufletesc şi, în fine, al unui nivel de cultură scăzut. De aici vine, cred eu, actualitatea şi acuitatea preocupărilor în domeniul cultivării limbii. Având în vedere climatul lingvistic ostil limbii române, cunoaşterea superficială a normelor literare, împărtăşesc opinia dumneavoastră: se face prea puţin pentru lărgirea funcţiilor sociale ale limbii literare şi pentru popularizarea normelor literare. De acest lucru îşi dau bine seama profesorii de la facultate Anatol Ciobanu, Vitalie Marin, Irina Condrea, Ion Melniciuc ş.a., care muncesc cu dăruire pe ogorul cultivării limbii. Orice teză de doctorat susţinută la catedră are neapărat şi un aspect „practic”, deseori legat nemijlocit de cultura exprimării. Cursurile din ciclul lingvistic conţin atât probleme teoretice, cât şi practice, de utilizare corectă a normelor literare.
– Care sunt dascălii ce au lăsat o amprentă adâncă în conştiinţa Dumneavoastră? Prin ce s-au impus?
– Primii mei dascăli au fost chiar părinţii mei. Mama Daria m-a fermecat încă în fragedă copilărie cu fantasticele naraţiuni despre Meşterul Manole, despre muma lui Ştefan cel Mare, despre cei trei ciobănei din Mioriţa şi atâtea altele. Le ştia pe de rost, deşi avea numai şase clase „româneşti”. Mama mi-a adus, pe rând, toate cărţile pe care le avea preotul şi cei doi dascăli din sat (cu regret, eu nu împlinisem nici 12 ani când ea a plecat în lumea celor drepţi). Visul mamei a fost ca eu să devin învăţător, iar sora, Raisa, – „ferşeliţă”. Visul ei s-a împlinit, dar fără ca ea să mai afle acest lucru.
De la tata Petrea am învăţat „să port respectul” celor mai mari decât mine, să fiu principial, dar cu dreptate. Tata a fost pentru mine un exemplu de perseverenţă în muncă. În viaţa lui n-a folosit cuvinte indecente şi ne-a cerut şi nouă să vorbim frumos, sau cum îi plăcea lui să spună, să nu „dezgrăim”.
Un adevărat îndrumător pentru mine a fost profesorul de limbă şi literatură română Isac Komarov de la Şcoala de cultură din Soroca. Nu mai ţin minte în ce mod, prin ce procedee didactice, dar ne-a deprins să citim mult, să cugetăm asupra problemelor de limbă sau literatură.
Primul contact cu profesori universitari (în imaginaţia mea, ei trebuiau să fie cu barbă, asemenea lui Marx sau Darwin), l-am avut la examenele de admitere (anul 1958). Nici unul dintre ei nu avea... barbă. Mă refer la bunii mei dascăli – Nicolae Corlăteanu şi Vitalie Marin. Diferiţi ca vârstă, ambii erau simpatici, înţelepţi, inteligenţi, cumpătaţi şi deosebit de binevoitori. Prezenţa lor, atunci la admitere, dar şi mai târziu, când am devenit colegi, inspira mult respect. O influenţă aparte asupra noastră a avut-o tânărul şi energicul profesor Anatol Ciobanu. Ne-a cucerit prin faptul că, deşi de-o vârstă cu noi (încă recuperam anii pierduţi cu serviciul militar), era mult mai avansat la carte. De la Domnia sa am învăţat să fim perseverenţi la studii, să nu pierdem timpul în zadar (prelegerile şi le începea îndată de cum intra în auditoriu, de la uşă), să fim activi la seminare şi la cercurile ştiinţifice. La izvoarele limbii noastre, graiurile populare, ne-a adus profesoara Faina Cojuhari, bună ca pâinea cea caldă, respectuoasă faţă de omul simplu, de la ţară. Cel mai exigent dascăl pentru mine e Măria sa Studentul. El este cel care apreciază calitatea prelegerilor sau a seminarelor.
– V-a preocupat în mod constant relaţia alolingvi – limba română. În legătură cu aceasta vă întreb: în Republica Moldova există condiţii (manuale, dicţionare, crestomaţii, profesori calificaţi etc.) care să permită organizarea eficientă a lecţiilor de limba română? Cum ar putea fi sporit interesul alolingvilor faţă de limba statului ai căror cetăţeni sunt?
– Subtextul întrebării îl cunosc. Pentru a justifica de ce alolingvii, inclusiv unii parlamentari şi funcţionari publici, nu însuşesc limba, au fost invocate mai multe motive, între care lipsa de manuale şi de profesori bine pregătiţi. Aş vrea să-i întreb pe cei care apelează la aceste „argumente”: miile de moldoveni (şi ruşi!) care pleacă în Italia în căutare de lucru învaţă italiana după manuale? Într-un an de zile (românii moldoveni, dar şi ruşii) reuşesc să vorbească liber italiana. Învăţătorul lor, în cazul de faţă, este mediul lingvistic. Şi ca să revenim la spaţiul dintre Prut şi Nistru: de ce toţi alolingvii care au locuit în Basarabia între 1918 şi 1944 vorbesc excelent româna? Răspunsul e simplu: şi în acest caz un rol decisiv l-a avut mediul lingvistic, care în oraşele şi centrele raionale de la noi rămâne să fie preponderent rusesc, la fel ca şi până la aprobarea Legislaţiei lingvistice. Paradoxal, dar mediul lingvistic nefavorabil limbii noastre este menţinut chiar de actuala legislaţie care, de fapt, îi conferă limbii ruse atributele celei de a doua limbi de stat.
Apropo de manuale. Să nu creadă cineva că eu neg importanţa lor sau a specialiştilor calificaţi. Avem de toate, în suficientă măsură. Lipsesc însă factorii care ar putea sensibiliza procesul de cunoaştere a limbii de stat de către alolingvi. E vorba înainte de toate de un cadru juridic adecvat, în măsură să asigure condiţii reale pentru însuşirea temeinică şi pentru utilizarea limbii române în toate sferele vieţii politice şi social-economice. Carta europeană a limbilor, aprobată de către Consiliul Europei, trebuie respectată şi la noi. Interesul alolingvilor ar spori dacă funcţiile limbii de stat le-ar avea numai limba populaţiei majoritare, româna adică, nu şi limba diasporei ruseşti, precum se stipulează în Legislaţia lingvistică aprobată în 1989 (pe timpul Uniunii Sovietice), dacă ar fi pusă în aplicare o altă legislaţie lingvistică care să ţină cont de noile condiţii ale statului suveran Republica Moldova, dacă în domeniul politicii naţionale ar înceta să fie promovată minciuna privind originea limbii şi a neamului nostru, dacă ar fi dezavuată la nivel de stat falsa teorie a celor două limbi şi două popoare din orientul latin ş.a.m.d.
– Ce se poate întreprinde astăzi, în mod concret, pentru a schimba atitudinea faţă de limba de stat, care, cu părere de rău, nu şi-a ocupat încă locul cuvenit în societate?
– La momentul adoptării, în condiţiile unui imperiu totalitar, când o limbă naţională practic nu avea şansa să devină de stat, Legislaţia lingvistică din 1989 a avut un anume efect. A fost într-un fel o pledoarie în favoarea limbii de stat, stimulând cunoaşterea ei, inclusiv de către alolingvi. Apoi, chiar la nivel oficial, prevederile legislaţiei lingvistice, importante pentru noul statut al limbii române, au fost treptat neglijate şi chiar anulate. Ne-am revoltat şi ne revoltăm şi acum că alolingvii nu respectă legislaţia în vigoare. Ba, aş zice, că „o respectă”! În conformitate cu acest act legislativ limba de comunicare în relaţiile cu organele puterii de stat, ale administraţiei de stat etc. (observaţi: numai de stat, nu şi particulare) e „moldoveneasca sau rusa”, „o alege cetăţeanul” (art. 6).
E limpede, că cetăţeanul, în cazul când nu cunoaşte „moldoveneasca”, va alege pentru comunicare rusa. Şi, evident, nu încalcă legislaţia. Mai precizăm, că tot în acelaşi articol se stipulează: „În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate ucraineană, bulgară sau de altă naţionalitate se foloseşte pentru comunicare limba maternă sau altă limbă acceptabilă”. Care altă limbă poate fi „acceptabilă” la Bălţi, Dubăsari, Chişinău, Tighina, Comrat etc., dacă nu rusa? În general, toate articolele vizând funcţiile sociale ale limbilor pe teritoriul Republicii Moldova „oferă” două variante: „moldoveneasca” sau „altă limbă acceptabilă”, „moldoveneasca” sau rusa. Fără să vrei, te întrebi: în ce fel Legislaţia în vigoare, având menirea „luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti” (cităm legislaţia), „contribuie la realizarea suveranităţii depline a republicii”?
Pentru a ameliora cu adevărat climatul lingvistic e necesară o nouă legislaţie care să ţină cont de prerogativele statului suveran şi independent.
– Denumirea limbii continuă să provoace discuţii, interpretări...
– Nu denumirea limbii noastre, în sine, provoacă discuţii. Unicul glotonim corect şi recunoscut de către predecesorii noştri, Varlaam sau M. Costin, Eminescu sau Sadoveanu, de către un Carlo Tagliavini sau Eugeniu Coşeriu, Ruben Budagov sau Rajmund Piotrowski, glotonim consfinţit prin „Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova”, este limba română. Discuţiile sunt provocate de către cei care, prin politizarea problemelor noastre identitare, vor să obţină anumite „dividende”. Continuă agresivitatea declanşată împotriva unor închipuite „forţe politice radicale de orientare naţionalistă”, a unor forţe care „au dus la dezintegrarea statului şi societăţii moldoveneşti, la confruntarea interetnică şi la scindarea teritorială a ţării”. Discuţiile inutile, având pronunţată tentă politică, trebuie să înceteze. E timpul ca întreaga societate să accepte adevăratul nume al limbii – româna, pentru că astfel au numit-o strămoşii noştri, aşa o numeşte astăzi toată lumea civilizată. Recunoaşterea adevărului nu poate conduce la „dezintegrarea statului”. Dimpotrivă! Legalizarea denumirii ştiinţifice a limbii noastre va anula unele din motivele discordiei din societate, va stăvili „războiul lingvistic” ce durează de aproape două decenii. Dacă cei aflaţi acum la putere nu au curajul să spună lucrurilor pe nume, vin, inclusiv în politică, cei tineri, care nu vor mai ezita să recunoască adevărul, pentru că ei cunosc testamentul „identitar” lăsat de vechii noştri cărturari. Să rememorăm spusele unor înaintaşi:
• Mitropolitul Ţării Moldovei Varlaam îşi numeşte Cazania „Carte românească de învăţătură... tălmăcită din limba slovenească pre limba românească”. Adresându-se cititorilor din Ardeal, Varlaam scrie: „iubiţi creştini şi cu noi de un neam român”, adică neamul mitropolitului nostru e numit „român”.
• Mitropolitul Dosoftei: „...Cu cât ne-a fost ştiinţa limbii rumâneşti, am nevoit de le-am scos de pre greceşte şi de pre sârbeşte pre limba românească” (Viaţa şi petreacerea sfinţilor).
• Grigore Ureche: „Românii câţi se află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoreş, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”.
• Miron Costin: „acestor ţări şi ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie este rumân” (De neamul moldovenilor...).
• Dimitrie Cantemir: „Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor întâi pre limba latinească izvodit, iar acum pre limba românească scos”; „...noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iară limbii noastre, nu dacică, nici moldovenească..., ci românească”.
Nu mai vorbim aici de scriitorii clasici, de cei moderni, care au numit limba română. Despre aceasta s-a scris mult în anii de la urmă. Cine mai poate cuteza să ascundă un adevăr atât de evident?!
– Vă mulţumesc, domnule profesor, pentru amabilitatea de a răspunde la întrebări. Folosindu-mă de prilej, vă urez, din partea cititorilor revistei Limba Română, mulţi ani şi sănătate, împlinirea tuturor visurilor!
– Mulţumesc! Ştiu că cititorii revistei, precum şi cei care îngrijesc Limba Română, militează pentru propăşirea limbii noastre şi sunt adevăraţi patrioţi ai neamului. Le doresc tuturor sănătate, să rămână fideli cauzei naţionale.