Cumpătat la vorbă şi la fapte
Pentru tiparCinstind vârsta venerabilă, septuagenară, a profesorului universitar doctor Mihail Purice, aş dori să reînvii în memorie anii de studenţie, când am fost alături.
În anul 1958, la examenele de admitere, printre noianul de concurenţi, majoritatea absolută tineri-tinerei, erau patru băieţi îmbrăcaţi în uniforme moschiceşti: Timotei Melnic de la Flota militară-maritimă, Leonid Bâcu şi Anatol Codru din trupele terestre, iar Mihail Purice – de la Flota aeriană. Mihail Purice era cel mai înalt dintre toţi, avea părul negru ca pana corbului, ochii blânzi sau poate obosiţi, sau poate retraşi şi molcomiţi în orbite de modestia unui om care în trei ani de străinătate n-a vorbit dulcea limbă de acasă şi acum se încumeta să concureze, tocmai la Facultatea de Litere, cu aceşti tineri veniţi chiar de pe băncile şcolii. Avea o ţinută sobră. Stătea între noi în poziţie de drepţi, de parcă făcea de planton. Vorbea puţin şi doar zâmbea, ascultându-i pe alţii. Era încă dominat de ideea serviciului militar rigid, de viaţa de cazarmă. Este puţin probabil că îşi făcea griji prea mari pentru rezultatele examenelor. Le-a trecut foarte bine, fiind înscris printre cei 25 de studenţi la secţia limba şi literatura română („moldovenească”) a Facultăţii de Istorie şi Filologie. Anterior, Mihail Purice învăţase la Colegiul de Cultură din Soroca. Până la armată lucrase la ţară în domeniul culturii.
Retras din fire, străin de alte pasiuni, asiduu, în timpul liber de obligaţiunile de serviciu el îşi găsea în cărţi zăbavă, dar şi surse de cunoaştere şi de înţelepciune, pe care a mizat şi care i-au fost de folos mai departe în viaţă.
Pasiunea pentru lectură, îndemnul permanent de a munci, de a cerceta şi a cunoaşte l-au plasat şi l-au menţinut printre cei mai laborioşi, cei mai buni studenţi de la facultate. Parcă-l văd aievea în sălile de lectură ale Universităţii sau ale bibliotecilor orăşeneşti Alecu Russo sau B. P. Hasdeu cu multe cărţi în faţă. Sau venind la cămin cu cărţi rare de la Fondul de Aur al bibliotecii universitare. Sau cu o plasă plină de cărţi, procurate la librăria Drujba de pe strada Puşkin, cărţi editate în România, care erau de mare trebuinţă.
Am locuit în aceeaşi odaie de cămin cu Vladimir Zagaevschi, fratele meu, cu Timotei Melnic, cu Mihail Dolgan şi cu Mihail Purice. Ne mergea vestea de studenţi ordonaţi, liniştiţi, muncitori, cu conspectele şi examenele în regulă. După plecarea mea la ţară, la lucru în şcoală, colegii mei de odaie l-au cooptat pe regretatul Ion Dumeniuk. S-au arătat a fi toţi dintr-o bucată, cum se spune, şi „tuscinci” au rămas să slujească Alma mater.
La activităţile studenţeşti Mihail Purice ne surprindea plăcut şi ne încânta prin arta de declamator. A mers cu noi, cu mine şi cu Mihail Dolgan, la corul universităţii, condus de Iacob Duda şi acompaniat de orchestra Filarmonicii, recitând balada Mioriţa. Publicul era fascinat de talentul lui, de vocea lui tremurătoare de bariton.
După anul doi Mihail Purice, alături de alţi colegi, îşi lărgeşte aria de interese şi preocupări în afara bibliotecilor şi a orelor de curs. El merge în expediţii dialectologice. Materialele culese au stat la baza lucrării de licenţă, a tezei de doctor, încoronând truda cu manualul Curs de dialectologie română (în colaborare cu Vl. Zagaevschi şi I. Ciornâi), cu monografia Lexicul cromatic în graiurile moldoveneşti, cu broşuraFrazeologia dialectală, precum şi alte publicaţii (studii, articole, suporturi didactice ş.a.).
Când profesorul nostru, Anatol Ciobanu, a inaugurat un cerc lingvistic, viitorul savant Mihail Purice era prezent la şedinţele lui cu comunicări originale, cu opinii preţioase în domeniul cercetărilor ştiinţifice. El contribuia la editarea Buletinului lingvistic, punându-şi în valoare aptitudinile.
Spaţiul limitat mă obligă să omit unele întâmplări, cum ar fi pelerinajele prin satele colegilor, istoria hazlie cu lemnul pentru casă, adus din Zapad, povestită cu un fin simţ al umorului de către colegul nostru Mihail Purice, examenul la literatura universală şi altele care ne-au lăsat amintiri plăcute sau... amare. Sunt momente în care am simţit viu sentimentul camaraderesc şi de care îmi amintesc peste ani cu plăcere.
Inteligent, delicat, calm, cumpătat la vorbă şi la fapte, de parcă ar merge pe frânghie, neatins de egoism şi orgoliu, la care se adaugă ca ingredient un fin simţ al umorului, Mihail Purice se face ascultat, înţeles şi plăcut în orice anturaj.
La ceas aniversar îi urez viaţă îndelungată, pentru a-şi pune în valoare harul şi vastele cunoştinţe, acumulate timp de 43 de ani în domeniul didactic şi ştiinţific.
La mulţi ani, domnule profesor!
La mulţi ani, stimate coleg şi prieten!