O analiză de (con)text
Pentru tiparÎn Filozofia cuvântului Al.Rosetti face următoarea afirmaţie: „Cuvântul nu există decât prin context şi nu e nimic prin el însuşi. Contextul determină sensul cuvântului”1. Aşadar, „puterea” de semnificare a cuvântului ar depinde de context. O spune şi un lingvist american, Dwight Bolinger, însă mult mai plastic: „Un cuvânt este precum Anteu, revigorat de fiecare atingere cu pământul”2. În operele literare forţa cuvântului este mai mare, căci, în definitiv, literatura este „artă a cuvântului”, iar scriitorii apelează la toate resursele expresive ale lexicului, cum face, de pildă, Caragiale într-o însemnare (Din carnetul unui vechi sufleor): „Tot într-o vreme răsărea pe orizontul artei naţionale o nouă stea ursită să eclipseze toată pleiada…”. Cercetând contextul termenului stea (aici, cu semnificaţia de „vedetă”), observăm că marele dramaturg dezvoltă metafora (tocită), întrebuinţând vocabule din astronomie (a răsări, orizont, a eclipsa, pleiadă3), ceea ce permite valorificarea simultană, prin suprapunere, a accepţiilor acestor cuvinte. Este meritul lui Eugeniu Coşeriu de a fi subliniat (continuând ideile lansate de G.Vico, W.von Humbold, B.Croce) că deplina funcţionalitate a limbajului se manifestă în limbajul poetic– în literatură în general, ca artă – şi că limba marilor scriitori coincide, practic, cu limba istorică (adică naţională) ca realizare a posibilităţilor / virtualităţilor existente deja în aceasta4.
Ce este contextul? Termenul cunoaşte mai multe accepţii, însă, de obicei, se are în vedere fie contextul verbal5, fie contextul situaţional. Cea mai complexă teorie a contextelor îi aparţine lui E.Coşeriu. Pentru marele savant român contextul reprezintă unul dintre cele patru tipuri de cadru pe care le distinge în vorbire, alături de situaţie, sferă şi univers de discurs6. Astfel, contextul vorbirii înseamnă „toată realitatea care înconjoară un semn, un act verbal sau un discurs, ca «ştiinţă» a interlocutorilor, ca prezenţă fizică şi ca activitate”7. Pot fi identificate trei tipuri de contexte: idiomatic, verbal şi extraverbal. Contextul idiomatic este constituit din „limba însăşi, ca «fond» al vorbirii”, căci, deşi în vorbire se manifestă în mod concret o parte a limbii, „această parte semnifică (are semnificaţie) în relaţie cu toată limba, cu toată «ştiinţa» idiomatică a vorbitorilor”8. Contextul verbal este „discursul însuşi în calitate de «cadru» al fiecăreia din părţile sale”. El poate fi nemediat (format din semnele care se găsesc imediat înainte sau după semnul considerat) sau mediat, cuprinzând întregul discurs (în acest caz fiind numit context tematic). Dacă se are în vedere ceea ce se spune efectiv, atunci contextul verbal este pozitiv. Contextul este negativ dacă se omite intenţionat ceva, dar se lasă să se înţeleagă sensul prin insinuare, aluzie sau exagerare9. Contextul extraverbal se constituie „din toate circumstanţele de natură nelingvistică ce sunt percepute în mod direct de către vorbitori”10. E. Coşeriu consideră că acest tip de context este de mai multe feluri: fizic, empiric, natural, practic, istoric şi cultural.
Pentru a demonstra complexitatea şi utilitatea celor prezentate până acum pentru cercetarea cuvintelor în context, ne propunem să analizăm un fragment dintr-o naraţiune, deoarece opera literară în proză „trebuie să-şi conţină în mare parte cadrele”11, inclusiv contextele istorice şi culturale. De exemplu: „Făcură un popas la o filozofică fântână cu cumpănă, care li se închină şi-i cinsti cu apă”.
La prima vedere, observăm că sintagma fântână cu cumpănă este folosită, cumva, „nenatural”. Dar contextul verbal nu ne permite să hotărâm dacă fragmentul face parte dintr-un basm, unde orice absurditate este permisă, inclusiv aceea ca o fântână să se comporte ca un om (cum se întâmplă, bunăoară, în basmul lui Creangă, Fata babei şi fata moşneagului, în care o fântână vorbeşte; luând în consideraţie fabulosul, nimeni n-ar putea să spună că avem aici vreo figură de stil) sau dintr-o altă specie literară, de pildă, dintr-un roman, în care respectivul grup de cuvinte este utilizat metaforic12. În consecinţă, fraza analizată nu conţine prea multe informaţii. E.Coşeriu apreciază că, izolată de contextele ei, fraza este alta, „este numele frazei şi implică o translaţie de la limbajul primar la «metalimbaj»”13. Fraza-exemplu este doar un „nume” prin care ne referim la fraza ce semnifică într-o mulţime de contexte. Un vers din Divina Commédia nu semnifică în mod adecvat decât în relaţie cu întregul poem dantesc. Contextul verbal extins (mediat sau tematic, vezi supra) oferă informaţia conform căreia citatul redat mai sus face parte dintr-un roman istoric sadovenian, Zodia Cancerului, integrându-se într-un tablou poetic:
„Era o imagine repetată a târgului cu nume pompos, şi-n preajma lui bălţile Bahluiului răsfrângeau, pe lângă subiecte de pictură, acelaşi cer verziu de toamnă, în strălucirea calmă de aur vechi a soarelui. Făcură un popas la o filozofică fântână cu cumpănă, care li se închină şi-i cinsti cu apă. După aceea porniră iar”14.
Rezultă că este vorba de o personificare şi această concluzie se sprijină pe două dovezi: atributul filozofică şi atributivele coordonate care li se închină şi-i cinsti cu apă. De vreme ce termenul filozofică anunţă primul că suntem în prezenţa unei personificări, verbele a (se) închina şi a cinsti din subordonate nu mai sunt în mod necesar figurate (pentru a ne convinge, e suficient să înlocuim fântână cu cumpănă cu o bătrână, de exemplu). Prin urmare, contextul verbal restrâns ne îndreptăţeşte să vorbim despre o utilizare neobişnuită a sintagmei fântână cu cumpănă, iar cel extins ne permite să identificăm aici o personificare. Nu întâmplător este ales calificativul filozofică. Aici intervine contextul idiomatic, căci, prin faptul că fântâna are cumpănă, se face aluzie la expresia a sta în cumpănă, „a chibzui” (sinonimă şi cu a sta în cumpăt, cuvânt de care cumpănă se apropie din punct de vedere fonetic)15. Deci, e o fântână „gânditoare”.
Contextul extins demonstrează că prezenţa verbului a (se) închina în această frază este motivată: cei care poposesc sunt oaspeţi de seamă (beizadeaua Alecu Ruset şi abatele Paul de Marenne) care merită plecăciuni. Totodată, a închina îşi evocă dubletul etimologic, a (se) înclina (<lat. inclino, -are), fiindcă, pentru a scoate apă, braţul fântânii se apleacă spre pământ, aluzie ce ţine de contextul idiomatic. Şi verbul a cinsti este cerut de context: prezenţa iluştrilor oaspeţi, având aici, simultan, sensul „a respecta, a venera” şi „a oferi băutură [alcoolică] cuiva”. De altfel, cele două verbe se invocă reciproc, întrucât se spune a închina (un pahar) în cinstea cuiva. Toate aluziile sunt ironice (aparţinând contextului verbal negativ). A cinsti pe cineva cu apă înseamnă să faci a pagubă, a sărăcie, iar sărăcia reprezintă o stare generală cu care se confruntă Moldova, după cum rezultă din întreg romanul. Deşi textul este în bună măsură autoreferenţial, fiind un roman istoric, păstrează legături cu realitatea. Se creează astfel, tot prin contextul verbal, un context extraverbal istoric (particular trecut), constituit din circumstanţele istorice pe care le cunoaştem (adică istoria Moldovei) şi un context cultural (ce poate fi considerat un tip particular al contextului istoric, cuprinzând tot ce aparţine tradiţiei culturale a unei comunităţi). Cel din urmă ne interesează referitor la dispreţuirea apei, ca băutură, de către moldoveni. Alecu Ruset aminteşte acest mod de gândire: „Carnea de pasăre bine îngrăşată nu-i gătită cu apă, care, după o zicală a breslei noastre, nu-i vrednică de nimic. Moldovenii, oameni cu imaginaţie, adaugă că nu-i bună de pus nici în ciubote”16. Afirmaţia confirmă un adevăr, acela că moldovenii apreciau vinul şi erau „băutori de frunte”, după cum precizează şi Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, în capitolul Despre năravurile moldovenilor.
Note
1 Al. Rosetti, Filozofia cuvântului, Bucureşti, 1946, p. 70.
2 Dwight Bolinger, Aspects of Language, New York, 1975, p. 223.
3 Pleiada desemnează un nor de stele din constelaţia Taurului, dar şi un grup de şapte poeţi din Alexandria sau tot un grup de şapte poeţi francezi din sec. XVI şi apoi, prin extensie, „grup de oameni iluştri”.
4 Vezi Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), Iaşi, 1994, p. 153.
5 Numit de alţi cercetători şi context lingvistic, care include şi contextul diagnostic.
6 Eugeniu Coşeriu, Determinare şi cadru, în Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Bucureşti, 2004, p. 316.
7 Ibid., p 319-320.
8 Ibid., p. 320.
9 Ibid., p. 320-321.
10 Ibid., p. 321-322.
11 Ibid., p. 327.
12 Vezi E. Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p. 45; de asemeni, cf. Tudor Vianu, Studii de stilistică, Bucureşti, 1968, p. 358, unde personificarea este socotită o formă particulară a metaforei.
13 E. Coşeriu, Determinare, p.329.
14 Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului, Bucureşti, 1955, p. 69.
15 Trebuie precizat că un semn lingvistic poate funcţiona şi în relaţie cu alte contexte idiomatice (adică alte limbi). Dacă analizăm primul vers din Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu, „într-o zi chiuveta căzu în dragoste”, se observă clar aluzia la (sau calcul după) expresia englezească to fall in love, „a se îndrăgosti” (ad litteram, „a cădea în dragoste”), deşi pot exista în continuare referiri la poemul eminescian parodiat, Luceafărul (versul „îi cade dragă fata”) sau la contextul idiomatic românesc (vezi expresia a-i cădea cu tronc [la inimă]).
16 M. Sadoveanu, op. cit., p. 61.