Camil Petrescu şi doctrina „substanţei”
Pentru tiparDacă pentru romancierii tradiţionali modalitatea interogaţiei psihologice însemna exteriorizarea unei dimensiuni umane obscure, modernii realizează o schimbare radicală de perspectivă, debarasându-se de artificiile specifice secolului al XIX-lea. Scopul acestora nu mai este de a oferi „verosimilităţi”, ci de a reda fapte trăite, surprinse în derulare. Romanul modern nu mai prezintă documente despre realitatea umană, ci se vrea el însuşi un document. Vladimir Streinu observă: „Artiştii moderni, sub puterea exemplului lui Proust, au făcut din roman expunerea numai a ceea ce cu adevărat le-a trecut prin conştiinţă, jurnal de experienţe proprii, literatură subiectivă, spovedanie intimă, [...] roman cu un singur personaj, autobiografie necesară, prin care ni se poate reda în chip exclusiv procesivitatea vieţii”1.
Necesitatea unei schimbări radicale de optică a susţinut-o şi Camil Petrescu în Noua structură şi opera lui Marcel Proust2. Eseul începe cu constatarea că „de aproape un veac încoace nici un scriitor n-a tulburat mai adânc conştiinţa literară a lumii şi mai ales n-a concentrat asupra lui în aşa măsură intelectualitatea contemporană decât Marcel Proust”. În Destinul lui Marcel Proust, suită de glose scrise în 1932, autorul Patului lui Procust îşi mărturisea preferinţa pentru marele romancier francez, a cărui contribuţie era considerată la fel de importantă ca cea realizată odinioară de un alt „deschizător de eră nouă”– Balzac, deoarece deschidea o nouă direcţie în literatură. Admiraţia lui Camil Petrescu pentru romanul lui Proust vine şi din faptul că acesta a realizat o corelaţie între ştiinţa şi filozofia epocii sale şi literatura pe care a practicat-o: „Cred, cu adâncă înţelegere a faptului – scrie Camil Petrescu– că peste un veac, două, dintre toţi romancierii de până acum, cu menţiune, cu simplă menţiune, pentru Balzac, Stendhal şi Tolstoi, poate încă Thomas Mann, nu va dăinui decât Marcel Proust” (Teze şi antiteze). Plecând de la teoria lovinesciană a necesităţii de sincronizare structurală a filozofiei cu ştiinţa, din cauza faptului că „literatura unei epoci este în corelaţie cu psihologia acelei epoci şi psihologia este în funcţie de explicaţia filozofică a timpului”, Camil Petrescu relevă discrepanţa dintre aceste domenii, evidentă în perioada de până la Proust. („Literatura epică de până la Proust nu se mai integra structurii culturii moderne, iar faţă de evoluţia realizată de ştiinţă şi filozofie în ultimii patruzeci de ani această literatură epică rămăsese anacronică” [Noua structură şi opera lui Marcel Proust].) Constatând anacronismele existente în arta literară, eseistul susţine că fiecare epocă are o structură specifică, profundă, identificabilă în literatură, filozofie, în modul de a trăi şi de a simţi, are, cu alte cuvinte, ceea ce ulterior s-a numit o epistemă. Pentru Camil Petrescu (ca şi pentru Umberto Eco, mai târziu, care vorbea despre operă ca „metaforă epistemologică”), literatura, romanul în special, reflectă spiritul epocii. Autorul Patului lui Procust se întâlneşte în acest punct cu Mircea Eliade care susţinea, la rândul său, că „o mare creaţie epică reflectă în bună parte şi mijloacele de cunoaştere ale epocii, sensul vieţii şi valorile omului, cuceririle ştiinţifice şi filozofice ale veacului” (Teorie şi roman). Pentru a demonstra importanţa inovatorie a epicii lui Proust, Camil Petrescu trece în revistă principalele coordonate ale literaturii anterioare. În virtutea gândirii pozitiviste, romanul tradiţional i se pare construit more geometrico, de la personaje la compoziţie, trei veacuri de literatură fiind dominate de spiritul cartezian. Considerând sufletul o entitate constantă, psihologia tradiţională, „alternată cu elocinţa şi scrisul frumos”, urmărea cu precădere crearea de tipuri literare „simetrice”. Rezultatul va fi canonizarea „caracterelor” şi a „tipurilor” literare: „Nu greşim, socot, dacă afirmăm că şi azi ambiţia celor mai mari părţi dintre scriitori e să creeze «tipuri». Iar masa mare a publicului cititor caută, în romane şi în piese de teatru, în primul rând «caractere». După cum critica, întârziată şi ea la formulele raţionaliste, se consideră depreciată dacă nu condamnă fără drept de apel pe autorul care nu reuşeşte să «contureze» un caracter... Această pretenţie de a «contura» un personaj, de a construi un caracter definit, geometric în comportare, apare de altfel în cele mai multe cronici literare de azi, fără să mai vorbim de naivele manuale didactice, răsplătind cu laudă ori pedepsind cu reproş. Un suflet el însuşi, matematică etern identică ei însăşi cum etern un triunghi echilateral este făcut din trei laturi şi trei unghiuri egale..., e concepţia raţionalistă clasică, a substanţei imuabile, doctrina leibniziană despre monadele structurale. Sufletul este anume o impermeabilă monadă şi e deci de la începutul lumii, neschimbător, indestructibil, veşnic. prin urmare şi predestinat” (Noua structură şi opera lui Marcel Proust).
Ajungând la concluzia că o dogmă a literaturii clasice este „caracterul”, Camil Petrescu se opreşte la conceptul de eu absolut din marile sisteme ale metafizicii germane, devenit motiv predilect al literaturii romantice, şi la raportul dintre ideile pozitivismului, materialismului filozofic şi principiile realismului şi naturalismului în artă. Scriitorul consideră că literatura anterioară lui Proust nu este decât o prelungire anacronică a clasicismului francez. El respinge vehement „realismul şi naturalismul în artă”, deoarece acestea nu ar fi decât prelungiri ale pozitivismului, propunându-şi să ofere imaginea „realităţii fotografiate”: scene „adevărate”, schiţe „după natură”, „felii de viaţă”. După aceste consideraţii, eseistul se reîntoarce la ceea ce ar trebui să fie „literatura actuală”. Pentru a sugera „noua structură” a acesteia, Camil Petrescu schiţează mai întâi tabloul ştiinţific şi filozofic al epocii, ai cărei anticipatori ar fi Schopenhauer şi Nietzsche. „Atenţia cugetătorului nu mai e orientată spre cauzalitatea exprimată matematic, ci spre morfologia organică, spre instinct, spre inconştient, spre inefabil, spre unicitatea fenomenului vital”, observă eseistul. El nu uită să precizeze că nu este vorba de o „cotropire a iraţionalismului”, ci de o „eliminare a determinismului mecanicist, simplist, atomist”. Primul pas este făcut, în acest sens, de psihologia formei, pentru care eul nu mai este o sumă de senzaţii. Eul empiric nu se mai identifică cu eul individual, ci este chiar sufletul dispersat în spaţiul depersonalizat. Raţiunea pierde treptat din importanţă, iar intuiţia devine facultatea adecvată perceperii stărilor fluide. Din moment ce intelectul trece în planul secund, iar intuiţia devine primordial al cunoaşterii, se poate vorbi de o nouă structură a culturii europene, la a cărei instituire au contribuit o serie de filozofi şi psihologi, printre care se numără Bergson şi Husserl. Datorită intuiţiei, timpul devine „elan vital”, libertate în expansiune creatoare. Meritul de a fi readus în actualitate funcţia intuiţiei, precum şi de a fi atribuit substanţialitate categoriei timpului îi revine lui Henri Bergson. Camil Petrescu va reţine din filozofia lui Bergson câteva elemente: durata pură, primatul intuiţiei asupra raţiunii şi realitatea ca devenire perpetuă. Camil Petrescu recunoaşte că Bergson a înfăptuit un pas important în trecerea de la „inscripţia logică” (hegeliană) a „devenirii concrete” la „structura substanţială” a ei (Doctrina substanţei, I). După Bergson, intelectul pierde din vedere esenţa lucrurilor, care este durata. Dacă însă „revoluţia bergsoniană” este una a duratei, accesul la durată este dat de intuiţia acesteia, singura facultate în măsură să releve realitatea: „Numai cunoaşterea intuitivă nemijlocită ne dă aspectul originar, mobilitatea vie, inefabilul devenirii... calitatea şi intensitatea” (Teze şi antiteze). Bergson arăta încă în 1903 că există două moduri de cunoaştere a unui lucru: cunoaşterea relativă şi cunoaşterea absolută. Intuiţia este cea care favorizează cunoaşterea absolută a obiectelor. „Clipele când ne surprindem pe noi înşine sunt rare – precizează H.Bergson, în Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei– şi de aceea suntem liberi arareori. Cel mai adesea trăim în afară de noi înşine, nu întrezărim din eul nostru decât năluca sa decolorată, o umbră proiectată de durata pură în spaţiul omogen. Existenţa noastră se desfăşoară deci mai degrabă în spaţiu decât în timp; trăim mai degrabă pentru lumea din afară decât pentru noi înşine; noi vorbim mai mult decât gândim, «suntem acţionaţi» mai mult decât ne acţionăm. Să acţionezi liber înseamnă să-ţi iei din nou sinele în stăpânire, să te situezi din nou în pură durată”3. Prin urmare, doar intuiţia oferă cunoaşterea nemijlocită a concretului. Reacţia autorului român este una categorică. Gândirea filozofului „datelor imediate ale conştiinţei”, susţine Camil Petrescu, vizează „necontenit concretul, dă indicaţii, când precise, când foarte confuze asupra lui, dar nu se găseşte faţă în faţă cu el” (Doctrina substanţei, I). „Concretul bergsonian”, afirmă Camil Petrescu, „e un fals concret, intuiţia esenţei duratei este justă, dar degradată ca structură şi prezenţă”. Însăşi ideea de „durată pură” se situează „cu totul în afară de concret”, întrucât „termenul «pur» însuşi indică o operaţie de abstracţie dialectică, aşa cum e pendulul pur sau linia pură, o construcţie ideatică” (Doctrina substanţei, I). Posibilitatea depăşirii insuficienţelor bergsonismului este oferită, în opinia lui Camil Petrescu, de fenomenologia lui Husserl. Studiind Cercetările logice ale acestuia, Camil Petrescu va reţine următoarele idei: primatul intuitivităţii, metoda obiectivităţii ideale şi categoriale, precum şi evidenţa, ca atribut esenţial al intenţionalităţii. Opunând biologicului conştiinţa, Husserl ajunge, „prin reducţia fenomenologică”, la ideea de „conştiinţă transcendentalizată”. Detaşându-se de apriorismul kantian din care reţine idealismul transcendental în care intenţionalitatea este stilul conştiinţei, Husserl ajunge la concluzia că sensul este un rezultat al conştiinţei, de unde derivă şi ontologia sensului, „lumea vieţii” (Lebenswelt) ca flux pur al trăirii. Dacă Bergson insista asupra importanţei intuiţiei, deoarece formele unice nu pot fi înregistrate prin posibilitatea raţionalului, fenomenologia husserliană pune accent pe funcţiunea timpului.
Originalitatea concepţiei estetice a lui Camil Petrescu derivă din faptul că el n-a acceptat niciodată integral subiectul idealist husserlian şi nici iraţionalismul bergsonian, ci a încercat să le adapteze la convingerile sale „substanţialiste”. Concepând „concretul” ca o „substanţă în istorie”, considerând lumea ca „un concret de esenţe”, scriitorul ajunge la concluzia că „substanţialismul” substituie „durata pură” bergsoniană prin „durata substanţială, structurată şi orientată”, şi propune ca „metodă” o intuiţie mai eficace decât cea fenomenologică: intuiţia substanţială, care este „unica modalitate de cunoaştere reală” (Doctrina substanţei, II). „În mod absolut nu cunoaştem decât propriul nostru eu”, conchide autorul Doctrinei substanţei.
Note
1Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, vol. I, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 214.
2 Cf. Camil Petrescu, Teze şi antiteze, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
3 „De aici, precizează Anton Adămuţ, rezultă că punctul arhimedic al bergsonismului este durata, iar corolarul imediat, intuiţia şi intuiţia duratei. De aceea putem formula filozofia lui Bergson în termenii: a gândi intuitiv înseamnă a gândi în durată” (Camil Petrescu şi Bergson, în Convorbiri literare, nr. 11, 2001, p. 44).