Limba ca instrument politic
Pentru tiparLimba ca instrument politic
Ca atare Uniunea Sovietică n-a existat. N-a existat mai întâi ca şi conştiinţă naţional-statală unică, date fiind ponderea şi diversitatea funcţiilor limbii ruse dominante şi ale limbilor popoarelor subjugate. Trecerea la o altă formă de organizare socială nu înseamnă schimbarea imanentă a relaţiilor interetnice şi deci nici „Revoluţia din Octombrie”, nici proclamarea „U.R.S.S.” nu au adus libertate popoarelor aservite de către Rusia, ultima continuând să rămână o închisoare-imperiu, doar cu o altă denumire. Or, în toate imperiile limba cuceritorilor a fost şi este unul din mijloacele de bază de constrângere care are drept scop final distrugerea popoarelor subjugate ca entităţi etnice şi, în primul rând, a limbilor lor – purtători esenţiali ai patrimoniului naţional. Şi dacă în imperiile precedente (inclusiv în cel ţarist), politica de constrângere lingvistică se elabora şi se aplica doar la nivelul deţinătorilor de putere spre a coborî în masele populare şi a fi realizată, pe parcursul secolelor, dar nu întotdeauna cu succes, atunci în cel „socialist” ea este concepută odată cu „Revoluţia din Octombrie” şi prin realizarea ulterioară a aşa-zisei politici naţionale leniniste pe larg profesionalizată şi accelerată. În acelaşi timp, aprecierea valorilor generale, inclusiv a limbii, este coborâtă la nivelul individului incult, dar situat pe poziţii de clasă. Urmează nu numai distrugerea treptată a potenţialului intelectual şi creator, ideologizarea şi devalorizarea ştiinţei şi culturii, abrutizarea societăţii, ci şi formarea pe scară largă a unui tip nou de mentalitate: monistă şi exclusivă. Internaţionalismul unilateral şi monolingvismul sunt ridicate la nivelul de politică de stat, iar promovarea ei forţată trebuia să ducă la dispreţ faptic, la ură socială faţă de tot ce nu e rusesc şi, prin mancurtizare masivă, la amestec de limbi, de culturi, pe larg, de etnii şi, în fine, la dispariţia lor. Din sânul naţiei dominante se desprinde o castă de misionari privilegiaţi care nu-şi pot imagina viaţa decât în mediu ne-rus şi care în situaţie de fierbere preferă exodul în străinătate întoarcerii în patrie. Atât misionarismul şovin, cât şi mancurtismul sau rusofobia ca reacţii naturale nu sunt decât consecinţe nefaste ale uneia din bolile omenirii, ce poartă numele de socialism în acţiune.
Limba şi procesul etnosocial
Fiind cauză şi bază a etniei ca grup uman fundamental, prin geneză, evoluţie, funcţionare şi stare, limba reflectă întocmai procesele etnosociale în conformitate cu intensitatea şi durata lor. Lexicul, sistemele sonore şi prosodice sunt mijloace de reflectare spontană şi explicită, în timp ce schimbările gramaticale sunt lente şi latente. Politica lingvistică şi cea etnică (naţională) sunt doar două părţi ale aceleiaşi monede. Ritmul lent al schimbărilor etnice şi lingvistice denotă aspectul lor natural, iar spontaneitatea atestă brutalitatea lor revoluţionară şi forţată. Pot fi citate ca exemplu (1) contopirea etniei şi limbii latine cu alte etnii şi limbi, din care au rezultat etniile şi limbile romanice, dar pe parcurs de secole, şi (2) contopirea etniilor şi limbilor minoritare cu cea dominantă în imperiul ruso-sovietic şi tendinţa spre dispariţie ori chiar dispariţia primelor pe parcurs de numai câteva decenii („carelo”-fina, de pildă). În primul caz observăm simbioza, apoi amalgamarea treptată a două elemente, deşi cu anumite tendinţe determinate de gradul de dezvoltare al culturii şi civilizaţiei etniilor convieţuitoare. În cel de-al doilea caz atestăm devalorizarea şi defuncţionalizarea numai a unei etnii cu pierderea tuturor atributelor de bază (limbă, folclor, mitologie, cultură, istorie, civilizaţie ori, pe scurt, a memoriei sociale). Din mijloc de comunicare, limba etniei dominante se transformă în instrument de oprimare şi de distrugere a etniei asuprite, căci a distruge limba înseamnă a distruge etnia şi viceversa. Limba etniei dominante îşi pierde funcţia comunicativă, dându-i-se preferinţă şi preponderenţă celei informative, iar mancurtizarea etniei dominate este ridicată la nivel de politică de stat, comunicarea morală ancestrală devenind nulă, contând doar descendenţa fiziologică, iar minciuna devenind o trăsătură imanentă a comunicării individuale interetnice. În planul politicii naţionale şi lingvistice şi prin prisma corelaţiei filozofice obiectiv/ subiectiv, a opoziţiei logice adevărat/ neadevărat şi a celei psihologice sincer/ nesincer rusa a devenit limba cea mai mincinoasă.
Funcţiile limbii
Limba naturală ca sistem se află în perpetuă corelaţie şi/ ori interacţiune, încă de la geneză, cu toate sistemele accesibile curiozităţii umane, de la cea mai elementară (molecula, să zicem convenţional) până la cea mai complexă (cosmosul, de exemplu), pentru unele ea fiind, separat ori concomitent, sursă (lingvistică, gnoseologie, sistemele etice), rezultat (lingvistică, cultură, sistemele estetice), obiect (lingvistică, logică, psihologie), indiciu (lingvistică, cultură, stat), instrument (toate domeniile activităţii umane, ele având la bază un sistem imanent conceptual, de conţinut, afectiv etc.). Determinarea corelaţiei şi/ ori interacţiunii duce iminent la stabilirea anumitor funcţii, unice ori suprapuse. Funcţiile limbii nu ar trebui reduse la una (în marxism: comunicativă), la trei (în şcoala funcţională franceză: comunicativă, de exprimare, estetică) şi nici la şase (la R. Jakobson: referenţială, expresivă, conotativă, fatică, metalinguală, poetică), ele reflectând doar un aspect-domeniu de funcţionare, o concepţie, un moment subiectiv. Nici scopul meu nu e de a face inventarul definitiv al funcţiilor limbii, el putând fi finalizat, consider eu, doar după determinarea nomenclatorului tipizat al tuturor activităţilor umane, al specialităţilor şi specializărilor deja cunoscute, dar şi al celor de abia intuite, ce vor apărea pe partea-viitor a axei timpului. Voi face doar o modestă încercare de specificare şi ierarhizare a funcţiilor de bază ale limbii, plecând de la opoziţia primar/neprimar şi ţinând cont de orientarea vectorului individual ⇄ social.
1. Funcţia primară ar fi, după mine, cea formativă, limba servind ca mijloc inerent de funcţionare a gândirii, fapt ce se manifestă prin izomorfismul funcţional al formelor de gândire şi al formelor gramaticale: noţiune⇄ cuvânt; judecată, concluzie ⇄ propoziţie.
2. Ar urma funcţia de exprimare (materializare) a conţinutului formelor de gândire, a caracteristicilor şi a raporturilor dintre ele prin forme de limbă.
3. Funcţia comunicativă, realizată prin codificarea, decodificarea şi socializarea acestui conţinut.
4. Urmează funcţia apelativă, care se datorează orientării acestui conţinut către un anumit ori anumiţi vorbitori(i).
5. Funcţia fatică se determină prin contactul pre-, post- şi/ ori intercomunicativ între adresant şi adresat.
6. Funcţia expresivă decurge din reflectarea stării-intenţii emotiv-afective a vorbitorului.
7. Funcţia pragmatică se determină prin efectul comunicării şi al reacţiei la ea.
8. Funcţia denotativă (referenţială, reprezentativă) pentru cazul când conţinutul limbii e reorientat către obiectul vorbirii, ultimul fiind de ordin material sau de natură ideală. Structura, ca şi alte caracteristici, ţine de domeniul conţinutului, şi nu al formei ca atare. În cazul dat denotarea (referenţa) devine bază pentru înţelegere.
9. Funcţia de reflectare rezultă din inversarea sensului vectorului: conţinutul realităţii → conţinutul limbii.
10. Reflectarea conţinutului realităţii face ca limba să devină un stoc de informaţie, de unde şi funcţia informativ-acumulativă.
11. În calitatea sa de purtător de informaţie limba devine sursă şi instrument al cunoaşterii şi deci îndeplineşte o funcţie instrumental-cognitivă.
12. Dat fiind faptul că gândirea, cunoaşterea, exprimarea şi comunicarea cu toate atributele ei sunt socialmente motivate (chiar şi în cazul personificării şi comunicării cu sine însuşi), funcţiile limbii pot fi readuse la funcţia social-constructivă, ea reflectând aptitudinea limbii de a forma grupuri sociale mici şi mari (pătură socială, etnie, stat etc.).
13. În cazul vectorului inversat limbajele specializate, dialectele etc. servesc pentru a diferenţia grupurile sociale şi deci suntem în prezenţa funcţiei specificatorii a limbii.
14. Ar putea urma funcţiile indicatorii ale limbii: (14) estetică, (15) poetică, (16) biologică, (17) filozofică, (18) metalinguală şi tot aşa până la infinit. Deşi inventarierea funcţiilor nu este scopul meu final, menţionez totuşi că plenitudinea funcţională a limbii este condiţia viabilităţii ei.
Niveluri de comunicare
Comunicarea nu poate fi redusă la nivel de grup uman. Ca atare ea depăşeşte socialul deja prin faptul de a nu fi decât unul din procesele şi rezultatele interacţiunii sistemelor realului, condiţionată fiind de starea şi compatibilitatea lor, iar natura lor fiind relevantă doar pentru tipizarea mediului, procesului, instrumentului şi rezultatului ultimei. Orişice stare poartă un caracter imanent ciclic, deci evolutiv, fiind energetic acumulativă, impulsivă ca manifestare şi selectivă prin a percepe / a fi percepută. Şi dacă lingvistica a limitat comunicarea la limbajul uman, semiotica i-a lărgit aria până la impulsul şi perceperea intenţionată. Ultimele fiind pur convenţionale, în centrul atenţiei este pus semnul cu valorile lui eventuale, iar realul capătă pentru adresantul / adresatul (care pot fi şi) nesintagmatizaţi dimensiuni cvasiuniversale. Tipizarea comunicării devine spinoasă din, cel puţin, două motive: (a) limita nedefinită dintre noţiunile „simptom”, „semn”, „simbol”: cântatul din zori, neintenţionat, al cocoşului e simptomatic ca rezultat al interacţiunii astrologice şi simbolice în mitologie, iar co-co-co-ul lui, intenţionat, când cheamă găinile la masă, e comunicativ; (b) teoria comunicării pune pe prim plan mijloacele de comunicare, lăsând în umbră conţinutul şi natura ei. Să încercăm deci a elabora o tipizare a nivelurilor de comunicare şi de interacţiune a lor, având ca reper instinctul, raţiunea şi sentimentul.
(1) Comunicarea instinctivă (dansul albinelor, comunicarea sexuală, inclusiv cea umană) este ereditară, deci primară, toate celelalte fiind derivate şi socialmente motivate.
(2) Comunicarea raţională are, cel puţin, patru subdiviziuni: (a) ordinară (lexic fundamental, modele gramaticale de bază), (b) literară (limbă standardizată), (c)specializată (sisteme terminologice), (d) filozofică (categorii).
(3) Comunicarea afectivă e de ordin axiologic şi amalgamată cu cea raţională, se manifestă plenar prin limbajele artistice.
(4) Comunicarea spirituală, de ordin estetic, mixtă şi ea, poate forma reflexul faţă de ce e frumos / urât.
Etnie, limbă politică*
Pe tot parcursul istoriei sale de „bună vecinătate” cu popoarele adiacente şi de „alipire benevolă” a acestora ori, în terminologia patriarhului Alexii, de adunare a pământurilor ruseşti, Rusia a dus o politică violentă de „de-etnizare” şi de rusificiare accelerată a popoarelor subjugate. Limba rusă devine instrumentul de bază în realizarea metodică a acestei politici, ea având ca suport aşa-zisul „caracter rusesc” înnăscut, care este, după mine, determinat (1) de spiritul distructiv al rusului (arhicunoscuta sa barbarie), (2) de ignoranţă nu numai ereditară, dar şi voită, ba chiar şi cultivată a măsurii şi limitelor între a vrea şi a putea (rusul ştie numai că vrea), între real şi vrut (pentru rus e reală numai dorinţa lui), între personal şi străin (ce e al tău e şi al meu), (3) de insolenţa sa proverbială, (4) de intoleranţa sa lingvistică (se gândeşte omeneşte numai ruseşte), (5) de ideea fixă de supremaţie a etnicului rusesc, de unicitate irepetabilă şi de măreţie a rusescului. Cultura şi nivelul de dezvoltare a civilizaţiei nu se află în această politică pe primul plan, precum e cazul, de exemplu, pentru Franţa în relaţiile sale cu coloniile, ci este doar un paravan de paradă. Ideea supremaţiei etnicului rusesc este ridicată la nivel de politică de stat, mediatizată şi inoculată prin contagiere tuturor dornicilor de a nu fi ca ceilalţi. Şovinismul devine normă şi face ca limba rusă să devină limbă de constrângere naţională, limbă de injosire şi de anihilare a etnicului nerusesc, limbă de minciună şi ipocrizie în comunicarea interetnică, limbă a focului şi a sabiei, limbă a privilegiilor naţionale. Rusul e perceput mai întâi ca rus şi numai apoi ca om chiar şi în teritoriile „pur” ruseşti. Cazurile în care rusul ştie limba celor subjugaţi şi se pătrunde de stimă pentru cultura, istoria şi modul lor de viaţă sunt considerate drept anomalii şi piedici „antidemocratice” în procesul de rusificare, comunicarea interetnică trebuind, conform legii nescrise a ocupaţiei, să fie unidirecţională: injonctivă în cazul „prieteniei” ruso-aloetnică (lupul cu oaia), servilă pentru „prietenia” aloetnico-rusă (iepurelui cu lupul), afiliată (a turmei, cârdului, cirezii, hergheliei etc. de sclavi „egali”) la dispoziţia, voinţa şi largheţea „fratelui mai mare”. Sistemul funcţional rusesc de politică naţională şi lingvistică devine închis, dar el conduce la formarea în teritoriile ocupate a unei caste sociale de supraruşi cu mentalitatea de zeu atotvăzător, atotştiutor şi atotputernic. Făcând, în goana după privilegii naţionale, naveta dintr-un teritoriu subjugat în altul, cărora li se spune metaforic republici, dar nu şi între teritoriile recent acaparate şi Rusia veche, aceştia ajung să-şi formeze mentalitatea de superioritate etnică, de călăuză spirituală a maselor populare neruseşti şi chiar a celor ruseşti, de „trimis de Dumnezeu” în incarnare rusească, de preeminenţă socială chiar faţă de ruşii din metropolă şi de dreptul de făuritor de destine, fie şi prin cea mai crudă violenţă. În tentativele lor vehemente de a-i „de-etniza” pe subjugaţi ei îşi pierd rădăcinile naţionale, se de-etnizează ei înşişi, se îndepărtează de cultura lor, deşi tânără, dar deja mare. Limba rusă rămâne pentru ei unicul atribut de fostă apartenenţă naţională şi instrument pentru privilegii şi existenţă. Dar nici limba de constrângere nu scapă în teritoriile ocupate de mutaţii. În procesul de interferenţă lingvistică cu limbile localnicilor, ea se alterează şi, în funcţie de gradul de dezvoltare a civilizaţiei autohtonilor, de rezistenţa limbii şi culturii lor, funcţiile ei sunt restrânse la minimum, ea putând fi influenţată până la înstrăinare şi dispariţie completă. Aceasta depinde în cea mai mare măsură, dar care nu e definitivă, şi de gradul de amalgamare cu casta de supraruşi din teritoriul dat al castei-marionete deetnizate de localnici ce servesc drept roată de transmisie a injoncţiunilor ocupantului. Intensitatea politicii naţionale şi lingvistice ruse este determinată în cutare sau cutare teritoriu exact de viteza de rotaţie a acestei roţi. Zelul de servilism al marionetelor diriguitoare din Belarus şi din republica Carelo-Fină a şi condus la rusificarea completă şi rapidă a acestor teritorii. Datorită aceloraşi roţi de prin alte părţi, politica naţională şi lingvistică rusă, deşi a cunoscut şi succese, s-a văzut falimentară. Astfel, la minciuna şi ipocrizia limbii ruse roata, şi nu numai roata, a răspuns, cu şiretenia limbii armene, la brutalitatea limbii ruse– cu dârzenia limbii cecene, la insolenţa etnicului şi limbii ruse– cu demnitatea rece a limbilor lituaniană, letonă şi estonă. În pofida terorii lingvistice, deportărilor şi nimicirii în masă a localnicilor, cultivării urii de neam, politica naţională şi lingvistică rusă nu şi-a atins scopul scontat nici în Moldova, cu toate urmările nefaste. Deşi deplorabilă, situaţia lingvistică din Moldova nu e desperată şi are sorţi de izbândă. Dar aceasta se va întâmpla numai atunci când limba română îşi va ocupa locul cuvenit, când cei veniţi se vor şti, se vor simţi şi vor fi percepuţi mai întâi ca oameni şi numai apoi ca ruşi, găgăuzi etc., când problemele limbii şi etnicului vor fi scoase de pe orbita politicii, când ele vor fi în primul rând obiect al culturii. Limba română a supravieţuit, deşi întortocheată şi spinoasă îi este calea, anevoioasă îi este devenirea, grele au fost şi-i mai sunt pierderile. Temută de turc, urâtă şi muşcată de muscalul ipocrit şi hrăpăreţ, limba română – Doamnă-martir şi suflet nobil al neamului – a supravieţuit în pofida condiţiilor atât de vitrege, încât nici celui mai rău duşman nu i le-ai dori. A supravieţuit şi a biruit. Va supravieţui şi va birui.