Lirica eminesciană în liedurile compozitorului Gheorghe Dima
Pentru tiparCuvintele sporesc valenţele expresive ale muzicii, iar muzica relevă, la rândul ei, şi amplifică sensurile cuvintelor. Astfel, cele două modalităţi de exprimare– cuvântul şi muzica– devin complementare. Aceasta este raţiunea de a fi a liedului ca gen muzical cristalizat pe deplin în epoca romantică.
Cântecul, ca gen literar, comportă valori artistice intrinseci: melodicitate, ritm şi rimă, conţinut şi formă, prin care exprimă plastic întreaga gamă de sentimente umane. Muzica compusă pentru un text poetic adânceşte semnificaţiile acestuia, imprimându-i noi valenţe expresive şi artistice. Fuziunea text– muzică devine indisolubilă şi dă naştere genului vocal al liedului– îngemănare de cuvânt şi sunet, dar şi de mesaje artistice complementare, poezia avându-şi propriul mesaj, impunându-i interpretului-cântăreţ mai multe experimente interpretative. Interpretul vocal este un intermediar între poet şi compozitor, pe de o parte, între autor şi public, pe de altă parte, de interpretarea acestuia depinzând calitatea receptării mesajului artistic.
Privit din acest unghi, liedul romantic reprezintă fuziunea desăvârşită a muzicii cu poezia, interpretul având o contribuţie foarte importantă, prin îmbinarea inteligenţei poetice cu cea muzicală, graţie liricii unor personalităţi ca Goethe, Heine, Morike etc. Acest lucru este perfect valabil şi în cazul cântecelor lui Gh. Dima, pentru care sursa de inspiraţie au constituit-o versurile unor iluştri reprezentanţi ai poeziei româneşti: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc etc.
Perspectiva istorică asupra componisticii româneşti – de la începuturi şi până în zilele noastre– relevă faptul că limbajul şi conţinutul poeziei eminesciene au fost revalorificate de către compozitorii români în lucrări muzicale de înalt profesionalism, care le-au atribuit astfel noi valenţe sonore şi expresive. Modalitatea în care autorii realizează sinteza elementelor poetico-muzicale, creând o operă originală, relevă concepţia componistică a fiecăruia asupra raportului dintre sunet şi cuvânt.
Repertoriul creaţiei componistice româneşti denotă o constantă predilecţie pentru universul poetic eminescian, a cărui valoare, autenticitate şi individualitate este unanim recunoscută. Alături de genul coral, vocal-simfonic sau liric, la loc important în ierarhia valorică îl ocupă miniatura vocal-instrumentală– liedul.
Rolul de deschizător de drumuri, pe care şi l-a asumat Gheorghe Dima, denotă calităţi deosebite într-o epocă în care doar entuziasmul şi spiritul creator autentic sau dragostea nedisimulată pentru valorile muzicale culte româneşti puteau motiva un muzician de talia sa să rămână în ţară şi să realizeze o muncă de pionierat, prea puţin cunoscută pentru a fi apreciată la justa valoare. A ales să-şi urmeze menirea prin şi pentru ai săi, şi-a asumat sacrificiul pentru a-şi împlini idealurile, idealuri care se identificau cu cele ale colegilor de breaslă: creşterea calităţii muzicii autohtone şi impulsionarea, dinamizarea vieţii muzicale româneşti.
Alături de compozitorii generaţiei sale, Gh. Dima a înţeles că viaţa muzicală românească trebuie să aibă profesionişti capabili să cultive unui public neavizat gustul pentru muzica apuseană, o muzică cu care populaţia românească din Transilvania nu a luat contact decât sporadic, prin trupele ambulante de actori germani sau bucureşteni, care prezentau prin târguri vodeviluri, arii din operele italiene, cântece patriotice armonizate de către compozitori anonimi sau din prima generaţie de compozitori români, dar şi capodopere de Shakespeare, Lessing, Goethe, Schiller. Cu toate că în Ţara Românească şi Moldova existau Conservatoare, acestea nu reuşiseră să pregătească muzicieni care să poată activa şi în Transilvania Habsburgică.
Gheorghe Dima a avut şansa de a-şi continua studiile la Viena şi să atingă un nivel al măiestriei interpretative şi componistice care i-ar fi permis să evolueze pe marile scene ale Europei1. Principiile de compoziţie, însuşite la un nivel european, au determinat formarea şi afirmarea tânărului compozitor în mediul cultural apusean.
Liedurile compozitorului sunt revelatoare în ceea ce priveşte rolul său de întemeietor şi ctitor al artei cântului vocal românesc. Este evident că, având o experienţă a muzicii dramatice dobândită încă de pe băncile şcolii, cu un deosebit talent de creator, a pus pietrele de temelie la acest edificiu important care este cultura muzicală vocală românească.
„Dima se situează în categoria romanticii timpurii al căror crez este libera descătuşare a simţirii umane, sinceritatea exprimării şi căutarea de sine în izvoarele de inspiraţie artistică naţională. Studiile sale la Leipzig l-au familiarizat cu realismul şi sinceritatea lui Schubert, cu melodia clară, lipsită de artificii şi cu ştiinţa formelor lui Mendelssohn, cu farmecul intim al cântecelor şi liedurilor de Brahms, cu dramatismul baladelor lui Loewe, cu izbucnirile când pasionale, când melancolice ale liricii lui Schumann, dar şi construcţiile polifonice ale lui Bach, Haendel, Haydn. Şi-a însuşit de la ei scrisul polifonic, simţul proporţiilor, transparenţa ţesăturii muzicale, îndrăzneala modulaţiilor, posibilităţile tehnice vocale şi pianistice şi le-a adaptat specificităţii limbajului naţional”2.
Poetica invenţiei, a spontaneităţii, prioritatea fanteziei, personalizarea stilului, pitorescul, lirismul, mijloacele patetice de exprimare, exclamaţiile, repetiţiile, retorismul caracterizează întreaga creaţie a compozitorului Gheorghe Dima şi constituie stilul lui romantic.
Tematica abordată în liedurile sale aparţine, de asemenea, unui univers profund romantic.
Paul Cornea, în lucrarea sa Originile romantismului românesc, menţionează câteva aspecte ale stilemelor romantice în literatură, stileme pe care le regăsim şi în tematica liedurilor lui Gheorghe Dima3.
Dispariţia distanţei dintre subiect şi obiect, aspiraţia spre absolut definesc liedurile pe versuri de Mihai Eminescu.
Cântecele lui Gheorghe Dima se situează, atât cronologic, cât şi stilistic, sub semnul liedului romantic german. Acest fapt implică raportarea la stilistica interpretativă respectivă, cu atât mai mult cu cât şi în cazul cântecelor compozitorului român se poate vorbi despre adevărate poeme muzicale, expresie autentică a sufletului românesc.
Cântecele pe versuri de Mihai Eminescu sunt considerate de specialişti primele lucrări ce consacră genul vocal în literatura muzicală românească şi cele mai frecvente în repertoriul vocal, aşa cum arată şi Ana Voileanu Nicoară în monografia sa4: „Compozitorul nu se serveşte de formule melodice şi ritmice împrumutate direct din folclor. Gheorghe Dima, asemenea lui Mihai Eminescu şi Ştefan Luchian, ştie să sugereze atmosfera artisticului românesc prin contopirea tuturor elementelor de expresie populară într-o sinteză de mare artă originală”.
Gheorghe Dima compune– între 1886 şi 1887 – cele mai reprezentative lieduri ale sale, adevărate capodopere ale genului. Este vorba despre liedurile pe versuri de Mihai Eminescu: Dorinţa, De ce nu-mi vii?, Peste vârfuri, Şi dacă ramuri bat în geam, Somnoroase păsărele5.
Muzicologul Octavian Lazăr Cosma surprinde exact particularităţile stilistice ale acestor lucrări de referinţă: „Cântecele lui fac parte din categoria celor mai frumoase exemplare de lied din literatura muzicală românească, proiectând un univers poetic romantic în care trăirile sunt puternice, surprinse în ipostaze nuanţate, uneori contrastante, în sonorităţi limpezi, pregnante, care domină fraze cantabile ce se desfăşoară dezinvolt”6.
Liedurile compozitorului Gheorghe Dima pe versuri de Mihai Eminescu ilustrează, cu cea mai mare relevanţă, caracteristicile întregii sale creaţii muzicale: melodica echilibrată, aflată într-o perfectă armonie cu scriitura vocală şi cu sensul poetic; preferinţa pentru spiritul romantic; abundenţa indicaţiilor de tempo şi de dinamică; sensibilitatea la semantica fiecărui cuvânt şi potenţarea semnificaţiilor acestuia prin imagini muzicale deosebit de sugestive. Toate aceste stileme sunt integrate măiestrit în creaţia de lied a compozitorului Gheorghe Dima, definind, în mod strălucit, liedul românesc de esenţă romantică.
Liedurile compozitorului Gheorghe Dima pe versuri de Mihai Eminescu – compuse între 1886 şi 1887 – ilustrează, cu cea mai mare relevanţă, valoarea întregii sale creaţii muzicale.
Note
1 Pe afişele unora dintre operele reprezentate în Klagenfurt, Zürich şi Viena figurează numele basului Gh.Dima în rolurile Marcel din Hughenoţii respectiv Bertram din Robert Diavolul.
2 Voileanu Nicoară, Ana, Gh.Dima – Viaţa şi opera, Bucureşti, 1957, pag.132-133.
3 Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pag. 15. Aceste atribute pot reprezenta un posibil punct de plecare în clasificarea estetic-stilistică a liedurilor compozitorului ardelean.
4 Voileanu Nicoară, Ana, Gh.Dima – Viaţa şi opera, Bucureşti, 1957, pag.133.
5 Este foarte interesant de urmărit cum – în cronologia devenirii genului de lied în creaţia muzicală românească modernă şi contemporană– poeziile care au servit ca pretext literar liedurilor semnate de Gh.Dima au prezentat interes, în acest sens, şi penru compozitorii români de după Gh.Dima.
Şi dacă ramuri bat în geam: Mihail Andreescu-Skeletty, Dumitru D.Botez (1953), Ionel Brătianu, Nicolae Bretan (1909), Nicolae Ciocoiu (1970), Tudor Ciortea (1951), Alma Cornea-Ionescu (1954), Alexandru Cosmovici (1949-1950), Gheorghe Cosmovici (op.16), Theodor Fuchs, Diamandi Gheciu (1949), Mihail Jora (1952), Aurel Stroe (în 2 Romanţe, 1954), Guilelm Şorban, Anatol Vieru (1948).
Peste vârfuri: Sandu Albu (1961), Mihail Andreescu-Skeletty, Serafim Antropov-Manu (1963), Nicolae Bretan (1922), Mihai Bruchental, Radu Căplescu, Nicolae Ciocoiu (1970), Dan Constantinescu (1957), Marcela-Lucreţia Constantinescu, Paul Constantinescu, Alexandru Cosmovici (1949-1950), Gheorghe Cosmovici, Gheorghe Dima, Constantin Drăgulescu (1953), George Enakovici (1916), Mihail Jora (1952), Myriam Marbe, Dumitru Milcoveanu (1930), Claudiu Negulescu (1951), Carmen Petra-Basacopol (1958), Guilelm Şorban, Sigismund Toduţă (în 5 Lieduri, 1942), Anatol Vieru (1948).
Somnoroase păsărele: Nicolae Bretan (1912), Nicolae Ciocoiu (1963), Tudor Ciortea (1951), Gheorghe Cosmovici, Gheorghe Dima, Tudor Flondor, Remus Georgescu (1956), Stan Golestan (1907), Tudor Jarda (1944), Constantin Nottara (1949), George Stephănescu (1889), Sigismund Toduţă (1942).
De ce nu-mi vii?...: Nicolae Ciocoiu (1970), Eugen Cuteanu (1922), Diamandi Gheciu (1962), Constantin Nottara (4 Lieduri, 1931), George Stephănescu (în 12 Cântece).
Dorinţa: Nina Cassian (1949), Alexis Catargi, Nicolae Ciocoiu (1970), Diamandi Gheciu (1945).
6 Cosma, O.L., Hronicul muzicii româneşti, vol.VII, pag.312.