Sub semnul clasicismului
Pentru tiparApărut în ceea ce, cu mare indulgenţă, s-ar putea numi atmosfera culturală a Iaşilor din anii ’50, profesorul Constantin Ciopraga a început construcţia, cu aceeaşi voinţă ordonatoare, a operei şi a propriei personalităţi. Opera, care cuprinde tot ce înseamnă literatură, rămânând fundamental un edificiu critic, s-a îmbogăţit cu numeroase şi sistematice incursiuni în perimetrul celorlalte arte, cu reflecţiile gânditorului şi ale moralistului.
Peste disponibilitatea manifestată, preferinţele istoricului literar s-au îndreptat spre scriitorii care au exprimat o spiritualitate, o epocă, o ambianţă culturală. Sunt scriitorii Vieţii româneşti, cărora le-a consacrat monografii de referinţă: Hogaş, Topârceanu, Sadoveanu, Ibrăileanu, mentorul revistei, cu care criticul se înrudeşte prin preocupările pentru specific, distanţându-se de ideologul poporanist ofensiv, profund în studiile de istorie culturală, strălucitor în teoria literară (Creaţie şi analiză), dar cu un anume coeficient de partizanat în judecarea fenomenului literar. Monografia Calistrat Hogaşdefineşte o metodă şi anunţă un stil care, cu imperceptibile nuanţări, şi-au păstrat atributele de-a lungul anilor. Omul clasic, scrie Edgar Papu, rămâne „neschimbat, închis în forma sa definitivă” (Apolo sau ontologia clasicismului). Când formula lui Hogaş nu părea a ieşi din termenii controversei: primitiv, „un aed din faptul lumii” (E. Lovinescu), sau orăşean care face doar „băi de primitivism” (Vladimir Streinu), criticul găseşte o breşă în abordarea scriitorului prin mijlocirea artei sale, definindu-i apartenenţa temperamentală la baroc şi cea intelectuală la cultura clasică.
Ceea ce cărţile din prima etapă, între care trebuie să menţionăm şi volumele Hortensia Papadat-Bengescuşi Literatura română între 1900 şi 1918, au exprimat, ca gândire critică şi metodă de interpretare, a fost finalizat într-o lucrare de sinteză, o adevărată istorie a literaturii române, scrisă din unghiul specificităţii – Personalitatea literaturii române. Sunt surprinse aici câteva dintre constantele literaturii, rezultând din ceea ce autorul numeşte interdependenţa modelatoare a factorilor externi şi a individualităţilor creatoare. El reţine, în pofida istoriei agitate, un clasicism structural, adică o desfăşurare sub seninul solar al lui Apolo, potrivit formulei lui Nietzsche. Această structură se vădeşte în folclor, în procesul de „raţionalizare a lirismului”, în rezistenţa la curentele care îi ameninţau echilibrul. Criticul a reluat şi cu alte prilejuri ideea că expresionismul sau suprarealismul au avut o situaţie precară pe teren românesc – chiar dacă au beneficiat de concursul unor scriitori de prestigiu –, că avangardismul şi-a asigurat viabilitatea atunci când a restabilit legătura cu tradiţia. Estomparea sau dedramatizarea tragicului este, în viziunea profesorului Ciopraga, o altă dominantă, întâmplările trecutului creând o melancolie a istoriei, iar privirea morţii nu s-a soldat cu o reacţie tragică, întrucât a intervenit raportarea la cosmos, la forţa regeneratoare a naturii. Idei propuse ca sugestii atunci când e loc şi pentru alte ipoteze, plecând de la excepţiile care, dacă nu confirmă regula, oferă noi variante de interpretare.
Cărţile care au urmat reiau demonstraţia din Personalitatea literaturii române,susţinută de operele unor scriitori exemplari (Sadoveanu, Eminescu), privite din perspectiva „tiparelor originare’’, a „arhetipurilor şi metaforelor fundamentale”. Sadoveanu răspunde edificator modelului clasic, ideii de specific naţional oferit de evoluţia literaturii. Împotriva tendinţei de secţionare a operei sadoveniene care nu s-ar fi exprimat concludent decât de la finele celui de-al treilea deceniu, Constantin Ciopraga o citeşte în organicitatea ei, descoperindu-i „semnele” nu numai în cărţile-emblemă. Fraza critică, saturată de erudiţie, îşi păstrează eleganţa în caligrafia delicată şi distantă a stilului, reprimând efuziunile care ar altera luciditatea discursului. Iubitor până la răsfăţ de analogii, de trimiteri la autori de pe toate meridianele, criticul cenzurează, cu o subiacentă ironie, ipoteza seducătoare care asociază lumea din Baltagulcu cea a Egiptului antic, opunându-i lui Frazer şi altor iluştri cercetători pe mai modestul, dar mai convingătorul Simion Florea Marian cu Înmormântarea la români.
Descriind minuţios universul poetic, temele liricii eminesciene, istoricul literar vede în poet un contemplator lucid, pentru care haosul e „realitate amorfă, neaderentă, e suferinţă multiformă”, apreciind că umbra, motiv romantic, orientează nu spre abisuri terifiante, menţinându-se „într-un impresionism tandru, apropiat amintirii”. Însăşi imaginea poetului: „Perseverent până la obsesie, rânduitor plin de râvnă, poet de tip laborios – posedat de idealul perfectei ordonanţe a discursului –, programul său nu cunoaşte nici abandonul, nici graba”, reprezintă o proiecţie a idealului clasic al criticului.
Surpriză, cărturarul riguros şi doct apare în ipostaza de poet, nu numai în cea de romancier, un poet fantezist, ironic, amuzându-se cu spectacolul demontării lumii în piesele componente şi al refacerii ei după o logică insolită. Populată de personaje fantomatice şi bizare, poezia propune o aventură în paradox a unui intelectual care, dupâ ce a citit toate cărţile, visează la ingenuitatea şi armonia primară ale lumii.
Profesorul Constantin Ciopraga reprezintă ceea ce un talentat publicist numea o „valoare fixă”, un reper în dinamica tranziţiilor. Când, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, intra în amfiteatrele universităţii ieşene, prin ţinuta, liniştită şi gravă, prin afabilitatea uşor reţinută, pentru ca relaţiile să nu iasă din perimetrul civilităţii, părea descins din institute şi academii străine unde predecesorii săi îşi făcuseră studiile. Nimic nu lăsa să se vadă că asistentul de atunci, după ce trecuse printr-un stagiu la Paris, traversase experienţa teribilă a războiului şi a prizonieratului. „Vrem a spune doar că un clasic – scrie G. Călinescu în Sensul clasicismului – nu e absorbit de evenimente, nu e surprins de ele şi în momentul chiar când le trăieşte, le contemplă cu un ochi străin, cu un «calm» propriu clasicului”.
Personalităţi, unele dintre ele impunătoare, au ilustrat literele ieşene după ce Ibrăileanu şi-a încheiat cariera universitară. Ele au trecut doar pe la Universitatea „Al. I. Cuza” şi, din proprie iniţiativă ori silite de vremuri, au plecat în alte direcţii. Constantin Ciopraga a rămas şi s-a constituit ca model în profesiune şi în afara ei, „Deasupra «partidelor», astăzi, ca şi atunci când a început să se afirme – existau «partide» literare şi în anii ’50! – Constantin Ciopraga oferă un admirabil exemplu de conduită scriitoricească în ţinuta sa academică”. Mi-am permis să citez ce am scris acum cincisprezece ani nu pentru „genialitatea” unei observaţii la îndemâna oricui îl cunoaşte, ci pentru a evidenţia modul în care profesorul şi-a exercitat magistratura critică, pentru a menţiona permanenta actualitate a neamestecului criteriilor în demersul critic, a prejudiciilor aduse literaturii atunci când este comentată prin intermediul unor factori din afara ei.
Omul, generos, are în rezervă un teritoriu la care nu se accede. El impune o distanţă, a decenţei, nu a orgoliului, făcând să tacă în jur familiaritatea vulgară, grosolană. Mă gândesc la Tudor Vianu care a scris despre „înţelepciunea şi politeţea” eroilor sadovenieni, înţelepciunea fiind o vârsta a spiritului. O victorie a spiritului atestă şi făptura cea de toate zilele – ca să nu spun „eul empiric” – a profesorului pe care un echilibru miraculos o menţine într-o superbă vârstă a maturităţii, neschimbată în esenţă de când îl cunosc. Victoria supremă rămâne cea din operă, un mod de a crea – mă întorc la Sensul clasicismului – „durabil şi esenţial”.