Christa Wolf – între Est şi Vest
Pentru tiparChrista Wolf este una dintre cele mai cunoscute scriitoare germane ale secolului al XX-lea, originară din fosta Republică Democrată Germană. După unificarea Germaniei, în pofida unor atacuri din mass-media ce păreau interminabile, Christa Wolf a reuşit să-şi păstreze popularitatea. Textele profund polemice ale acestei autoare reflectă aspiraţiile, frământările şi decepţiile contemporanilor din întreaga lume şi, în mod deosebit, cele ale germanilor din fosta RDG. Unele dintre aceste texte, foarte populare încă de la apariţie, au contribuit esenţial la formarea spiritului critic al germanilor din Est.
Christa Wolf (Margarete Elfriede Ihlenfeld, născută în 1929) şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa într-un stat totalitar fascist, iar tinereţea şi maturitatea în alt regim totalitar, deja în RDG, realitatea istorico-politică a Germaniei marcând-o profund. După câţiva ani de activitate în calitate de redactor la diferite edituri şi publicaţii literare, Christa Wolf se dedică oficial şi în totalitate literaturii, din 1962 devenind scriitoare liber-profesionistă. Primul text publicat, care a reuşit să treacă cenzura personală, Nuvela moscovită (Moskauer Novelle, 1961), atrăsese atenţia opiniei publice asupra autoarei. Al doilea roman, Cerul înjumătăţit (Der geteilte Himmel, în traducere română cu titlul nesugestiv, banalizat, Cerul dragostei), publicat în anul 1963, i-a adus Christei Wolf primul premiu literar al Academiei de Arte din RDG – premiul Heinrich Mann. Publicând romane, povestiri, scrisori, discursuri, scenarii, ultimele semnate împreună cu soţul său, Gerhard Wolf, Christa Wolf a devenit o scriitoare mult apreciată atât în Germania de Est (RDG), cât şi în cea de Vest (RFG).
Christa Wolf a intrat de timpuriu (din 1949) în rândurile Partidului Socialist Unit al Germaniei (PSUG, în germ. SED), ajungând repede membru al conducerii de vârf a acestuia. La unul dintre congrese, la care participa în calitate de membru supleant al Comitetului Central, după primul discurs cu accente critice la adresa partidului, a părăsit rândurile acestui comitet. Christa Wolf nu a putut suporta imixtiunea partidului în cultură şi literatură, făcându-se celebră, dar şi incomodă, prin discursuri critice la adresa acestuia. Este memorabil în acest sens discursul acid al Christei Wolf la plenara a XI-a a CC al PSUG, din 1965, ce denotă marele curaj de care a dat dovadă tânăra, la acea vreme, dar celebra autoare germană. A fost primul ei act memorabil de neconformare cu sistemul.
Dacă primele texte ale Christei Wolf corespund exigenţelor restrictive ale realismului socialist, începând cu a doua jumătate a anilor ’60, autoarea se îndepărtează de şabloanele impuse de partid în mod centralizat, astfel încât povestirea ei După-amiază de iunie (Juninachmittag, 1967) marchează deja începutul prozei moderne în RDG [1, p. 196]. În acest text, Christa Wolf încearcă să găsească explicaţii pentru situaţia în care se afla lumea întreagă şi îndeosebi civilizaţia europeană. O frământă întrebări cărora ar vrea să le găsească răspunsuri, explicaţii: cum am devenit aşa cum suntem?, cum am ajuns la ceea ce avem?
Romanul Reflecţii despre Christa T. (Nachdenken über Christa T.), publicat în 1968, a fost vehement repudiat de critica oficială est-germană, această carte antrenând autoarea într-un conflict de proporţii cu cenzura, cu partidul, cu instanţele de stat şi cele represive. Criticii din Est o acuză că oferă o imagine decadentă şi subiectivă a omului. Christa Wolf este rugată de autorităţi să înceteze să scrie, autoarea ajungând să fie urmărită de securitate. În schimb, acelaşi roman este mult apreciat de critica din RFG, publicaţiile vestice inserând numeroase articole elogioase.
În anul în care a fost publicat romanul Model de copilărie (Kindheitsmuster) – 1976, în RDG a avut loc scandalul legat de expatrierea cantautorului Wolf Biermann. Christa Wolf a fost printre primii voluntari care au semnat petiţia împotriva acestei expatrieri. Contrar celor afirmate de unii critici şi jurnalişti după 1989, ea nu şi-a retras niciodată semnătura din petiţie, deşi în clipe de disperare a reflectat şi asupra acestei opţiuni. Oricum, acest fapt nu i-a împiedicat pe unii critici să interpreteze ezitarea ca un argument pentru defăimarea autoarei. În semn de protest faţă de expatrierea lui Biermann, Christa Wolf părăsise Uniunea Scriitorilor din RDG, a cărei membră era deja de 21 de ani. Gestul nu a rămas fără consecinţe: autoarei i-au fost interzise pentru un timp întâlnirile cu cititorii, prelegerile, interviurile. A urmat o perioadă grea de izolare.
Scrierea şi publicarea povestirii Nicăieri. Niciunde (Kein Ort. Nirgends), în 1979, constituie o altă etapă foarte importantă pentru evoluţia literară a Christei Wolf. Cu această povestire, Christa Wolf iniţiază o nouă orientare în creaţia sa literară, şi anume prezentarea „veridică”, mai bine zis, din altă perspectivă, a unor figuri feminine, rămase în conul de umbră al istoriei din cauza tradiţiei patriarhale. Prin extensiune, se dezvăluie soarta omului de artă ca persoană izolată în societatea formată din oameni „normali”, în care nici Karoline von Günderode, nici Heinrich von Kleist (protagoniştii povestirii) nu se pot integra. Titlul povestirii este foarte sugestiv şi semnalează că astfel de oameni, din toate timpurile, nu se simt bine „nicăieri, niciunde”. Christa Wolf a fost de mai multe ori întrebată dacă a vrut vreodată să părăsească Republica Democrată Germană şi răspunsul la această întrebare îl conţine povestirea Nicăieri. Niciunde chiar în titlu. Deoarece nu ştia încotro ar fi putut pleca şi, în acelaşi timp, se simţea utilă în RDG, Christa Wolf nu a avut niciodată vreo intenţie serioasă să părăsească această ţară.
La începutul anilor ’80, Christa Wolf se îndepărtează şi mai mult de confruntarea cu realitatea imediată, îndreptându-şi atenţia spre miturile antice, care sunt percepute ca izvor al conflictelor primordiale ale civilizaţiei europene. Wolf caută în istorie şi, în mod special, în antichitate modele de comportament valabile şi astăzi. Autoarea germană este de părere că se schimbă doar aparenţele, schema provocării conflictelor şi a atitudinilor rămânând aceeaşi. Respectând această ordine de idei, este conceput proiectul foarte critic la adresa culturii şi civilizaţiei contemporane – Casandra, care include textul celor patru prelegeri cu titlul Premisele unei povestiri: Casandra (Voraussetzungen einer Erzählung: Kassandra) şi povestirea Casandra, publicate în 1983. Proiectul a fost creat într-o perioadă de criză, când Europa era ameninţată cel mai mult de riscul autodistrugerii, provocat de înarmarea celor două tabere separate prin cortina de fier. Riscul declanşării următorului război mondial sau al autodistrugerii Europei şi a lumii întregi prin arma nucleară era mai mare ca oricând. Intelectualitatea din Republica Democrată Germană, şi nu numai de aici, era îngrozită de realităţile de atunci. Pentru Christa Wolf, ca om de artă, această situaţie era insuportabilă, din cauza neputinţei intelectualilor de a reacţiona în faţa dictaturii.
Povestirea Christei Wolf reprezintă un mozaic neregulat de gânduri şi amintiri ale Casandrei, dezlănţuite în monolog interior sub presiunea angoaselor protagonistei înainte de a fi omorâtă. Astfel, aflăm despre evenimentele care i-au marcat viaţa, despre calea anevoioasă spre cunoaşterea de sine, despre reflecţiile ei pe marginea războiului şi a premiselor lui, despre istoria Troiei – toate acestea dintr-o perspectivă nouă, netradiţională. Christa Wolf a intenţionat să prezinte războiul troian contrar tradiţiei homerice, prin prisma opticii unei femei situate istoric în faza incipientă a patriarhatului. Autoarea critică patriarhatul şi îl prezintă ca generator de conflicte, de violenţă şi de războaie. Critică patriarhatul de astăzi, comparându-l cu cel timpuriu, pe care îl identifică în perioada războiului troian. Aceleiaşi tradiţii de rescriere a miturilor antice i se raliază şi apariţia, mai târziu, în 1996, a romanului Medeea. Glasuri (Medea. Stimmen).
Odată cu publicarea proiectului Casandra, Christa Wolf devine o scriitoare a ambelor Germanii, o figură emblematică pentru intelectuali. Acest text, devenit celebru încă de la momentul apariţiei, este considerat până astăzi punctul culminant al prozei Christei Wolf. Prelegerile din cadrul acestui proiect, ţinute anterior la Universitatea Goethe de la Frankfurt pe Main în mai 1982, avuseseră şi ele un succes nemaipomenit. Aula, prevăzută pentru aproximativ 1000 de studenţi, era de fiecare dată arhiplină deja cu o oră înainte de începerea prelegerilor, studenţii fiind aşezaţi şi pe jos [1, p. 335]. Rolf Magenau, unul dintre biografii Christei Wolf, remarcă pe bună dreptate: „Christa Wolf era un cult” [1, p.335]. Lucrările apărute la începutul anilor ’80, Nicăieri. Niciunde şi Casandra, sunt reflecţii ale conştiinţei, ale eului. Ele reprezintă o literatură nonconformistă, aflată în contradicţie cu valorile regimului socialist din RDG, de aceea, la început, textele sus-numite erau citite în RDG pe ascuns.
Aşadar, în acea perioadă, Christa Wolf şi alţi câţiva autori din RDG se bucurau de o popularitate enormă şi în RFG (în mod deosebit era apreciat Heiner Müller). Pe atunci ea era numită de vestici „scriitoare germană”. Mai mult decât atât, în 1989, Christa Wolf a fost propusă pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură. După reunificarea Germaniei, ea a fost declasată brusc la titulatura de „scriitoare din fosta RDG” sau „scriitoare est-germană”, Vestul primind-o cu răceală. Prima carte publicată în Germania reîntregită a fost povestirea cu tentă autobiografică Ceea ce rămâne (Was bleibt), lansată la 5 iunie 1990. Christa Wolf descrie o zi din viaţa unei scriitoare supravegheate de Securitatea de stat a RDG. Într-adevăr, Christa şi Gerhard Wolf fuseseră urmăriţi de Securitate timp de 20 de ani, începând din 1969. Informaţiile adunate pe parcursul acestei acţiuni au completat 42 de clasoare. Deşi scrisă mai devreme, prin 1979, povestirea Ceea ce rămâne a fost publicată peste 11 ani, mult prea târziu conform unor păreri, mai mulţi critici văzând în ea un act de justificare a Christei Wolf, o carte prin care autoarea se prezenta, la momentul oportun, drept victimă a sistemului din RDG. Povestirea a provocat discuţii aprinse şi a servit drept pretext pentru declanşarea conflictului literar şi cultural de mari proporţii din vara anului 1990, un conflict cum n-a mai fost în istoria postbelică a Germaniei, iniţial dezlănţuit între intelectualii din fosta Germanie de Est şi cei din Vest. Conflictul a fost declanşat chiar cu câteva zile înaintea lansării povestirii Ceea ce rămâne de către foiletoniştii ziarelor Die Zeit şi Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ). Mai târziu, acestor două ziare importante li s-au alăturat publicaţiile Stern, Spiegel şi altele, subiectul ajungând şi în presa internaţională (în Le Monde, 03.08.90, The Observer,08.07.90, The New York Times, 24.08.90).
Campania denigratoare la adresa intelectualilor din Est, iar apoi, în general, la adresa intelectualilor germani de stânga, acuzaţi de ostilitate sau scepticism vizavi de ideea existenţei unui stat german unitar, a fost îndreptată la începutul ei exclusiv contra Christei Wolf, ca figură de forţă, reprezentativă a acestei orientări. Deşi părăsise rândurile partidului de guvernământ din RDG (în iunie 1989), în timpul manifestaţiilor de protest, Christa Wolf a semnat împreună cu alţi intelectuali apelul Pentru ţara noastră (Für unser Land, 4.11.1989), exprimându-şi încrederea (era mai mult o speranţă) în posibilitatea reformelor în RDG şi a existenţei în continuare a două state germane. Acest fapt a deranjat opinia publică, mai ales cea din RFG. Astfel, deşi fusese venerată şi foarte apreciată în ambele state germane înainte de 1989, îndeosebi pentru spiritul său critic şi pentru actele curajoase de neconformare cu sistemul, după unificarea Germaniei, Christa Wolf s-a văzut ţinta unor defăimări şi acuzaţii care se dovedeau adeseori absurde. Ca „scriitoare de stat”, ea a fost făcută responsabilă pentru toţi oamenii de artă şi savanţii rămaşi în fosta RDG, care pe parcursul anilor au acceptat şi au susţinut, făţiş sau prin pasivitatea lor, politica partidului de guvernământ. Mai mult decât atât, obiectul atacurilor a devenit nu atât creaţia literară a scriitoarei, cât, în special, activitatea ei în decursul întregii vieţi, şi chiar persoana însăşi. Atacurile din presă ajungeau să conteste nu numai calitatea literară a textelor, dar şi integritatea morală [2, p. 33] a unei autoare care anterior fusese ridicată în slăvi în ambele state germane. Günter Grass scria: „O carte pe care poţi s-o critici din punct de vedere literar, într-un fel sau altul, este folosită pentru răfuiala cu persoana” [3, p.141]. Şi am putea continua ideea: în acest context, persoana a fost făcută ţinta răfuielii cu un întreg sistem. Descalificarea celei mai celebre scriitoare est-germane era şi „o încercare de a demonstra superioritatea vest-germană şi inferioritatea est-germană şi în domeniul literaturii” [2, p. 33]. Mai mult decât atât, remarcăm în mod deosebit observaţia foarte subtilă a culturologului Ivan Nagel (n.1931): „Autorii din RDG au fost ridicaţi în slăvi, atât timp cât deranjau sistemul din RDG. Ei sunt criticaţi, din moment ce deranjează fericirea Germaniei” [2, p. 37].
Povestirea Ceea ce rămâne a constituit, prin urmare, pretextul oficial al declanşării unui scandal, care, rapid, „din scandal literar s-a transformat în scandal al literaţilor” [2, p. 37], al intelectualilor, ca apoi să se transforme într-un conflict între generaţii. Problemele luate în discuţie au ajuns să fie mult mai profunde şi chiar de principiu– s-a ajuns până la discuţii privind rolul intelectualului în societate, relaţia dintre estetică şi morală, aşa încât din toamna anului 1990 dezbaterile nu mai aveau aproape nimic în comun cu Christa Wolf şi cu literatura în general. Acest lucru l-au înţeles foarte repede participanţii la dezbateri, dar cel mai ingenios în acest sens s-a exprimat poetul şi cantautorul Wolf Biermann în articolul său: E vorba de Christa Wolf, mai exact: nu-i vorba de Christa Wolf [după 2, p. 33]. Cei acuzaţi de eşec politic şi estetic erau, la acea vreme, atât intelectualii din Est, cât şi cei din Vest, „intelectuali de stânga”. Era criticată întreaga literatură germană postbelică, generaţia din 1968, membrii „Grupului 47” etc., ajungând şi la asemenea afirmaţii (devenite curente pentru secolul al XX-lea), că, în general, estetica a murit, mai mult decât atât, chiar literatura germană a murit. Ideea îi aparţine foiletonistului principal de la FAZ, Frank Schirrmacher, iniţiatorul marelui scandal, care a declarat data de 3 octombrie 1990 drept sfârşitul oficial al literaturii germane [2, p. 37].
În acest scandal au mai fost vizaţi în mod special intelectuali de forţă precum: Günter Grass, Jürgen Habermas, Heiner Müller, Walter Jens, Stephan Heym, Peter Härtling, Franz Xaver Kroetz, Stephan Hermlin, Max Frisch, Günter Wallraff, chiar şi Patrick Süskind. Dacă excludem aceste nume, atunci „nu mai rămâne aşa de mult din literatura germană” [2, p. 38], constata criticul Thomas Anz în articolul său de bilanţ despre acest scandal.
Perioada conflictului de după unificare a fost, fireşte, una extrem de dificilă pentru Christa Wolf, scriitoarea însăşi fiind convinsă că „citind astăzi acel text, ai putea cu mare greutate înţelege întreaga agitaţie din jurul lui” [4]. Dar, după cum am mai remarcat, important era pretextul, pentru că scandalul de abia aştepta să izbucnească. Christa Wolf a fost susţinută sau, respectiv, criticată de foarte mulţi jurnalişti, scriitori atât din ex-RFG, cât şi din fosta RDG, de mulţi intelectuali şi mai tineri, şi mai în vârstă, de femei şi bărbaţi, germani şi străini, aşa încât nu e posibil a trasa o linie de demarcaţie categorică între fronturi. Deşi a avut foarte mulţi susţinători (Th. Anz [2, p. 40], afirmă că nici un alt scriitor est-german n-ar fi putut găsi atâţia apărători angajaţi), Christa Wolf a fost marcată serios de această campanie denigratoare. Profund lezată şi chiar exasperată din cauza numeroaselor acuzaţii şi ponegriri care nu mai conteneau să apară, ea părăseşte Germania şi pleacă într-un fel de exil benevol. În anii 1992-1993, pentru a scăpa de persecuţiile presei şi de consecinţele conflictului, Christa Wolf se refugiază la Santa Monica, în California, acolo unde, în timpul dictaturii fasciste, se refugiaseră mulţi scriitori germani (Th. Mann, B. Brecht, L. Feuchtwanger ş.a.). Când scandalul parcă se aplanase, în ianuarie 1993, redacţia ziarului Berliner Zeitung primeşte un fax chiar de la Christa Wolf, din Santa Monica, în care autoarea recunoştea colaborarea ei cu Securitatea de Stat între anii 1959 şi 1962, mai întâi ca informator secret (GI) şi apoi în calitate de colaborator informal (MI), sub pseudonimul Margarete. Această noutate a reanimat conflictul din 1990: opinia publică s-a divizat din nou în apărători şi acuzatori, iniţiind astfel a doua rundă a disputelor.
Conflictul a avut, printre altele, şi următoarele consecinţe: retragerea Christei Wolf, în martie 1993, de la Academia de Arte din Germania şi publicarea, în lunile mai-iunie 1993, a celor 130 de pagini din dosarul Margarete al Securităţii (STASI), care nu oferă informaţii compromiţătoare la adresa nimănui. Anume din acest motiv – al „ineficienţei” intenţionate– colaborarea sporadică a Securităţii de Stat cu Christa Wolf a fost şi una de foarte scurtă durată. Faza a doua a scandalului nu a mai avut, nici pe departe, vigoarea primei şi s-a epuizat mult mai repede. Cu toate acestea, Christa Wolf nu a încetat să se mire de dimensiunile răutăţii, agresivităţii şi chiar ale urii de care dădeau dovadă unele atacuri din presă. Într-un interviu acordat postului de radio Radio Bremen [5], autoarea afirma că, dacă ea ar fi scris aşa ca mulţi alţii, într-un stil conformist, dacă ar fi tăcut la cea de-a XI-a plenară, dacă nu s-ar fi implicat, dacă nu ar fi semnat memoriul contra expulzării lui Biermann, dacă nu ar fi rămas în RDG, dacă ar fi tăcut la adunarea din Alexanderplatz din toamna lui 1989, dacă, în general, nu ar fi avut o părere proprie, atunci presa mai curând ar fi lăsat-o în pace. Christa Wolf şi-a dat seama că întregul scandal a fost provocat conştient. Această experienţă personală deosebită i-a servit ca impuls pentru scrierea romanului Medeea. Glasuri, publicat integral în 1996. Romanul a constituit un mare eveniment literar în Germania, marcând reapariţia Christei Wolf pe scena literară a Germaniei reunificate. Din anul apariţiei, 1996, până în 2005 Medeea. Glasuri a înregistrat, doar în limba germană, 10 ediţii.
Oricât de ambigue sau suspecte, juste sau exagerate ar fi acuzaţiile la adresa Christei Wolf, aceasta rămâne o mare scriitoare a Germaniei, celebră în lumea întreagă nu datorită scandalului din presă, funcţiilor sau carierei politice (inexistente de fapt), ci exclusiv datorită talentului literar. În pledoaria sa pentru Christa Wolf din iunie 1990, criticul Volker Hage îi întreabă pe acuzatori: „Cum se explică succesul ei mondial? În America, Japonia, Suedia – peste tot cititori, care ani la rând nu s-au interesat de nimic mai mult decât de problemele socialismului pretins real existent? Nu-i posibil “ [6, p. 111]. În acelaşi context am putea aminti şi discursul de Laudatio rostit de G.Grass, atunci când Christei Wolf i s-a înmânat premiul Târgului de Carte de la Leipzig (2002). Printre altele, celebrul scriitor a spus: „Doar cititorii tăi nu s-au lăsat divizaţi, pentru că textele tale le erau importante, importante pentru supravieţuire” [7].
Investigând aspecte importante ale contemporaneităţii, textele Christei Wolf îşi găsesc cu uşurinţă publicul în întreaga lume, pentru că autoarea, creându-le, a simţit pulsul cititorului şi al societăţii în general. Ea a încercat nu să dea răspunsuri, ci să pună întrebări fundamentale despre societate, politică, progres, trecându-le prin grila omului simplu. „Cărţile ei clarificau, provocau, polarizau” [8, p. 7] şi nu lăsau loc indiferenţei. Cititorii, îndeosebi cei din Est, găseau în proza ei expresia propriilor gânduri, suferinţe, experienţe, rătăciri; cititorii de astăzi se regăsesc în ele aşa cum sunt, cu toate slăbiciunile lor. Se cere de menţionat că autoarea a fost o figură de referinţă pentru cititorii din RDG şi pentru mulţi continuă să fie o remarcabilă personalitate literară. Mai mult decât atât, Christa Wolf a ajuns să fie numită „instanţă morală a întregii naţiuni” [1, p.14]. Pentru publicul său cititor ea era un „Heinrich Böll al Estului” [1, p. 13], iar prin recunoaşterea de care se bucură în întreaga lume, Christa Wolf poate fi comparată, dintre autorii germani contemporani, doar cu laureatul Premiului Nobel pentru literatură Günter Grass [1, p. 13], „autoritate morală” a naţiunii, detronată de presa politică şi culturală din Germania în august 2006, din cauza unor adevăruri ascunse referitoare la biografia sa din timpul celui de-al treilea Reich.
Dintre cărţile publicate de Christa Wolf după unificare, pe lângă romanul Medeea. Glasuri, menţionăm volumele În drum spre Tabu. Texte 1990-1994 (Auf dem Weg nach Tabou. Texte 1990-1994), Aici şi în altă parte (Hierzulande. Andernorts, 1999), În persoană (Leibhaftig, 2002), O zi din an (Ein Tag im Jahr, 2003), O altă privire (Mit anderem Blick, 2005).
În martie 2002, la Târgul de carte de la Leipzig, Christa Wolf a fost distinsă cu Premiul Cărţii Germane pentru întreaga operă, acordat pentru prima dată unei scriitoare. Cu această ocazie a apărut prima ediţie de Opere complete ale Christei Wolf, în 13 volume (1999-2002, editura Luchterhand, München). În octombrie 1994, Christa Wolf a redevenit membră a Academiei de Arte din Germania.
Multe dintre operele Christei Wolf sunt traduse în numeroase limbi, inclusiv în limba română. Prima povestire de valoare a scriitoarei, Cerul împărţit, a fost tradusă în limba română de Camil Baltazar şi publicată la editura Univers în 1965 cu titlul modificat Cerul dragostei. Au urmat Unter den Linden (Trei povestiri neverosimile, 1978) în traducerea Sevillei Răducanu, cu o prefaţă şi note de aceeaşi autoare, Nicăieri. Niciunde (1984), în traducerea Anei Mureşanu, prefaţă de Grete Tartler, Model de copilărie (1987), tradus şi prefaţat de Octavian Nicolae, povestirea Casandra (1990), în traducerea Idei Alexandrescu. Toate versiunile româneşti menţionate au apărut la Editura Univers. Versiunea română a romanului Medeea. Glasuri este semnată de Gabriela Dantiş şi a apărut în 2002 la Editura Polirom.
Referinţe bibliografice
1. Magenau Rolf, Christa Wolf. Eine Biographie, Kindler, 2002.
2. Anz Thomas, Der Streit um Christa Wolf und die Intellektuellen im vereinten Deutschland // INN (10), nr.30, mai 1993.
3. Grass Günter // Der Spiegel, nr. 29, 1990 din 16.07.1990.
4. Geissler Cornelia, Made in Germany // Berliner Zeitung.13.03.1999.
5. Radio Bremen, 22.11.2003. (Interviul Mehr Zeitgenossin als Zeitzeugin este accesibil în arhiva radioului, pe pagina internet www.radiobremen.de/online/wolf).
6. Hage Volker, Propheten im eigenen Land, München, dtv, 1999.
7. Grass Günter, Laudatio an Christa Wolf, 21.03.2002, NordWestRadio.
8. Böthig Peter, Christa Wolf. Eine Biographie in Bildern und Texten, München, Luchterhand, 2004.