Manole şi jertfa în viziunea părintelui Stăniloae
Pentru tiparPentru literatura română, mitul Meşterului Manole s-a dovedit cel mai fecund. Numărul operelor inspirate din legenda Monastirii Argeşului este de ordinul sutelor. Bogate s-au dovedit şi interpretările date mitului jertfei pentru creaţie. Dar în ultimii ani, odată cu Mioriţa şi cu alte valori culturale româneşti, şi Monastirea Argeşului a intrat pe făgaşul demitizărilor, cu îndemnul, tacit sau nu, de a arunca la coşul de gunoi asemenea producţii populare sau culte, fiindcă, unele dintre ele, ar întrupa firea crudă şi barbară a românilor, nicicum omenia şi toleranţa de care se tot vorbeşte (fără acoperire), încât, în realitate, românii sunt intoleranţi şi cu porniri omucide. Devin, astfel, nedemni de a intra în Uniunea Europeană cu asemenea mituri. Se mai invocă argumentul că străinii nu pot concepe creaţia ca fiind condiţionată de o „crimă”. Alţii, „feminiştii”, sunt revoltaţi din alte pricini: vezi, deşi Manole acesta o jertfeşte pe Ana, tot femeia, săraca, trage ponoasele ambiţiilor de mărire ale bărbatului! Nici nu poţi să nu te înduioşezi şi să nu te revolţi, în acelaşi timp, împotriva „criminalului” Manole!
Exemplele acestea, în vogă azi, vin dintr-o pseudohermeneutică ideologizată de aşa-numita political correctness, de sorginte stângist-americană, specifică mentalităţii postmoderne. „Hermeneutica” miticistă nu va putea însă curma interesul profund pentru drama Meşterului Manole sau a ciobanului din Mioriţa. Un savant ca Rene Girard (v. Violenţa şi sacrul) a subliniat importanţa capitală a sacrificiului în existenţa umană. Prin sacrificiul de pe Golgota, care se diferenţiază fundamental de toate sacrificiile precreştine, lisus a adus o nouă ordine în umanitate, adică singura „revoluţie” posibilă în istoria omului, căci toate celelalte, care se rup de revoluţia creştină, nu sunt decât utopii, care provoacă reîntronarea barbariei, la umbra unor principii frumoase. Până la Iisus, zeii cer de la oameni sacrificii; creştinismul începe cu autosacrificarea Zeului însuşi, printr-un suprem act kenotic, aducând iubirea între fraţii trecuţi prin tragedia dublului monstruos, al violenţei malefice, din istoria lui Cain şi Abel. Poate că în Monastirea Argeşului se păstrează, palimpsestic, ecouri din sacrificiul precreştin (ceea ce ar putea explica reticenţele modernilor faţă de baladă), dar mitul românesc e marcat, esenţial, de jertfa hristică, întemeietoare a Bisericii creştine. Ortodoxia, atrăgea atenţia Părintele Stăniloae încă în scrierile din tinereţe, a rămas martoră a adevărului, fiindcă nu lui Petru i-a fost încredinţată misiunea întemeierii Bisericii (în viziunea catolică), ci Biserica este chiar opera lui Hristos, singurul cap al Bisericii. C. Rădulescu-Motru, într-un studiu din 1924 (Ţărănismul: un suflet şi o politică),sublinia diferenţa esenţială dintre creştinismul ortodox (conservat de ţăranul român) şi creştinismul apusean, evoluat prin aluviunile raţionalismului teologic: „Ortodoxismul înclină mai mult spre misterul sacrificiului decât spre trufia minţii”. (Cf. A fi conservator, antologie, comentarii şi bibliografie de Ioan Stanomir şi Laurenţiu Vlad, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002, p. 197).
Într-adevăr, cheia înţelegerii şi trăirii creştinismului stă în misterul jertfei hristice. lată de ce omul occidental a riscat să piardă înţelegerea jertfei, cum observă Girard: „Gândirea modernă nu a putut niciodată atribui o funcţie reală sacrificiului; ea nu ar putea percepe prăbuşirea unei ordini a cărei natură îi scapă” (Violenţa şi sacrul,Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 51). Aşa se şi explică obtuzitatea raţionalismului modern (prizonier al logicii bivalente) în faţa unor mituri precum cele din Mioriţa sau din Monastirea Argeşului. Or, balada românească, observă Părintele Stăniloae, reface la modul mitic, particularizat în zidirea Monastirii Argeşului, însăşi istoria sacră a întemeierii Bisericii. Aici se vede profunzimea geniului popular. Interpretarea Părintelui Stăniloae, practic rămasă necunoscută, s-a cristalizat în anul 1980, într-un studiu intitulat Spiritualitatea şi cultura românească în lumina credinţei ortodoxe, apărut în Almanahul Capelei Ortodoxe Române „Mihail Sturza”.Studiul a fost scos din uitare de antologia lui Constantin Schifirneţ: Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism,Editura Elion, Bucureşti, 2004.
Cum rezolvă, hermeneutic, Părintele Stăniloae această aventură spirituală extraordinară? Pornind de la numele eroului eponim: Manole. Memoria colectivă a istoriei Mântuitorului a reţinut că în Noul Testament Hristos este numit şi Emanuel, care se traduce „cu noi este Dumnezeu”. Or, în forma românească, Emanuel devine Manole. Optând pentru acest nume, geniul popular transformă intuitiv întâmplarea obişnuită a construirii unei mănăstiri în povestire sacră a zidirii Bisericii creştine înseşi. De aici emană secretul de capodoperă a acestei creaţii, cum se-ntâmplă, în alt plan, cu tragedia lui Oedip din opera lui Sofocle, erou care are puterea să-şi asume vina pentru nenorocirile aduse patriei sale Teba.
Manole, ca să recurg la dovezile iui Rene Girard, are în faţă problema capitală a înfrângerii violenţei malefice, acele forţe telurice, iraţionale, care surpă perpetuu zidurile. Oricând şi oriunde criza sacrificială, odată declanşată, riscă să devină perpetuă, în zilele noastre, cea mai gravă criză sacrificială pe care o trăieşte omenirea, s-a declanşat din Orientul Mijlociu, cu izvor în ciocnirea dintre israelieni şi palestinieni, şi extinsă ca terorism pe urmele violenţelor din Irak, Afganistan şi ale celor din 11 septembrie 2001. Nimic nu pare să poată curma violenţa malefică numită terorism. Datele sunt cu totul diferite, dar resorturile fiinţiale sunt aceleaşi atât în surparea zidurilor, cât şi în terorism. Fundamentalismul islamic şi secularismul occidental sunt uitări ale Islamului şi ale Creştinismului, deşi pot să pretindă contrariul, ceea ce e cu atât mai grav. Împăcarea lor ar însemna o reîntemeiere a celor două mari Biserici mondiale, înspre acolo ne îndrumă şi decriptarea Părintelui Stăniloae.
lată ce scria ilustrul teolog şi cărturar, în 1991, reluând exegeza din 1980: „Emanuel sau Manole nu poate întemeia Biserica decât pe jertfa trupului Său, care în limba greacă e de genul feminin (sarx). Dar poporul român a generalizat această idee, cunoscând faptul că oricine îşi dedică viaţa unei mari opere pentru alţii, uită de grija celor apropiaţi” (Naţiune şi creştinism, p. 13). După model hristic, omul îşi sacrifică trupul pentru ca să biruie spiritual, readucând armonia, iubirea în comunitate. Violenţa malefică e curmată de violenţa benefică prin victima ispăşitoare. Ana e trup din trupul lui Manole (trupul ţinând de pământ, simbol al mamei primordiale, în mitologiile vechi, deci al feminităţii): „Jertfirea celei mai scumpe fiinţe e mai grea decât jertfirea propriei persoane” (Ibidem, p. 277). Jertfind-o pe Ana, Manole pe sine se jertfeşte, dovadă că după isprăvirea Bisericii urmează jertfirea ultimei părţi a trupului – cea a lui Manole însuşi: „Desigur, în jertfirea ei este implicată atât de mult jertfirea lui, încât această jertfire a lui trebuie să urmeze şi ea cu necesitate”. Această dublă jertfă, augmentată de jertfa celorlalţi meşteri (ca prelungire a trupului manolic) este de cel mai înalt dramatism şi face aluzie la „Hristos care-şi întemeiază Biserica Sa pe jertfa de pe Golgota şi pe prelungirea ei euharistică, |a care se adaugă, ca o iradiere, jertfa mucenicilor şi a tuturor credincioşilor care contribuie la întreţinerea ei ca locaş şi ca comuniune, prin depăşirea egoismului lor” (Ibidem, p. 276).
Părintele Stăniloae dă şi exemplul suferinţei iui Constantin Brâncoveanu, cel ce nu s-a lepădat de Hristos chiar privind, ca o culme a jertfei, la uciderea copiilor săi. Geniul popular a înţeles jertfa, spune Părintele Stăniloae, încât nu putea concepe „un Manole continuând să trăiască după jertfirea soţiei sale”. Prin unirea sacră dintre bărbat şi femeie se ajunge la jertfa omului căsătorit: „jertfa nu e înţeleasă ca un echivalent juridic cerut de Dumnezeu pentru păcatele oamenilor, cum e înţeleasă în creştinismul occidental, ci ca un act care are în el însuşi puteri de zidire şi de întreţinere a unei vieţi şi a unei ordini mai înalte. Jertfa clădeşte şi susţine prin ea însăşi Biserica ca o comunitate în iubire şi fântâna ca alt prilej de înnoire a puterilor de viaţă în duhul sobornicesc al credinţei şi al iubirii” (Ibidem, p. 279). Fântâna jertfelnică a lui Manole este o reminiscenţă a apei Botezului, pusă de Sfinţii Părinţi în legătură cu sângele din coasta lui Iisus pe cruce: „Apa răsărită din jertfa lui Manole e şi ea izvor de viaţă celor ce trec pe lângă ea, dar nu de viaţă spirituală, ci de cea trupească, însă cei ce beau din această fântână se roagă pentru sufletul lui Manole, al celui ce prin jertfă a dat fiinţă acestei fântâni, şi iau pildă de la ea. De aceea fac românii fântâni la marginea drumurilor” (Ibidem, p. 278).
Jertfa de pe Golgota, ca şi jertfa lui Manole, care este un ecou particularizant românesc al sacrificiului hristic, ne învaţă asupra condiţiei umane a fiecăruia dintre noi, omenia mioritică, ivită dintr-o primire „senină” a jertfei, fiind cel mai tainic produs al creştinismului ortodox autohton. Azi, când această omenie periclitată de avatarurile istoriei postmoderne este luată în deriziune de raţionaliştii radicali şi pseudojustiţiari, mitul manolic şi cel mioritic ne pot sta flacără de veghe la lumina căreia ne postăm cu adevărat în real, păzindu-ne de vicleniile utopiilor de tot felul. lată de ce nu vom greşi considerând interpretarea Părintelui Stăniloae ca fiind poate cea mai frumoasă şi mai adevărată din câte au fost date baladei Mănăstirea Argeşului.