Tehnica utilizării frazeologismelor expresive
Pentru tiparÎn acest studiu ne propunem să demonstrăm importanţa unor concepte şi distincţii ale lingvisticii coşeriene pentru cercetarea frazeologismelor expresive din operele scriitorilor români1.
Mai întâi, amintim că „limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate («limbi») [subl. lui E.C.]”2. Se deosebesc astfel trei niveluri: unul universal, altul istoric şi altul individual. Fiecărui nivel îi corespunde un tip de competenţă (o tehnică sau o dýnamis [concept aristotelic] ori un saber, un „ştiut”), pe baza căreia se realizează activitatea (enérgeia [concept aristotelic]) lingvistică. În consecinţă, la nivel universal există o competenţă elocuţională („a şti să vorbeşti în general”), la nivel istoric, o competenţă idiomatică („limba în calitate de cunoaştere tradiţională a unei comunităţi”), iar la nivel individual, o competenţă expresivă („cunoaştere cu privire la elaborarea «discursurilor»”)3. Insistăm mai mult asupra competenţei expresive, despre care E. Coşeriu afirmă că reprezintă acea cunoaştere ce se referă la „a vorbi în situaţii determinate şi cu privire la anumite lucruri, cu anumiţi interlocutori”4. Adică, într-un fel se vorbeşte cu un copil, şi altfel ne adresăm unei femei sau unei persoane în vârstă. De asemenea, există diverse practici textuale (despre cum se scrie un sonet, un haiku, o scrisoare de condoleanţe etc.) care ţin tot de saber expresivo5.
În ce ceea priveşte frazeologia, E. Coşeriu o identifică cu discursul repetat6. Prin discurs repetat se înţelege „tot ceea ce în vorbirea unei comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca fragment, lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja»”. Asta face ca „textul” rezultat (discursul) să se constituie adesea prin înglobarea discursului repetat în tehnica liberă a discursului, la fel ca un „colaj”7. Ca „specii” ale discursului repetat, E. Coşeriu include citatele („ca repetare a unor fragmente de texte – literare sau altele – cunoscute ca atare”), proverbele, locuţiunile fixe, formulele de comparaţie şi diferite alte expresii8. Totuşi, după Coşeriu, numai o parte din ele se referă la competenţa idiomatică, citatele, proverbele şi wellerismele făcând obiectul lingvisticii textului (ele sunt „tradiţii literare inserate în tradiţia lingvistică”). Pe acestea din urmă noi nu le includem în frazeologie.
Observaţii asupra frazeologismelor expresive se pot face începând de la scrierile cronicarilor. De pildă, remarcăm că inventarul de expresii şi locuţiuni verbale, descoperit în textele lui Miron Costin, este foarte bogat şi mai expresiv decât cel din scrierile lui Ion Neculce9. Iată o serie de expresii şi locuţiuni expresive: a-şi călca pe inimă, a face fărâme, a se face foc, a face mici bucăţi, a-şi frânge mâinile, a lua inimă, a mânca capul (cuiva), a pierde sărita, a scoate ochii (cuiva), a sta la cumpănă, a striga în gura mare, a trage inima (pe cineva), a ţine ca în palmă, a umbla cu zilele în mână etc., la care se pot adăuga şi unele formule eufemistice pentru „a muri”. Numai la el întâlnim frazeologismul a nu încăpea îndoială, despre care E. Coşeriu afirmă că ar proveni dintr-un latinesc *non capit dubium, reconstituit pe baza sintagmei româneşti şi a celei din spaniolă, no cabe duda10.
Aspectele evidenţiate până aici ţin de o compétence idiomatique, inclusă în conceptul de compétence langagière11, pe care orice cronicar (ca vorbitor) ar fi trebuit să o aibă într-o măsură mai mare sau mai mică. Nu putem folosi însă termenul competenţă idiomatică în sensul de mai sus, deoarece creează confuzii pe planul lingvisticii coşeriene, unde desemnează cunoaşterea unei limbi (idioma, în spaniolă) la nivel istoric, deşi locuţiunile şi expresiile reprezintă, şi după Coşeriu, un compartiment autonom al acestei competenţe idiomatice12. Fiind vorba despre un tip de cunoaştere lingvistică fără justificare (téchne), a fost denumită „tehnica discursului repetat”13.
Problema utilizării frazeologismelor expresive în operele literare este mai complicată decât s-ar crede. Ea se pune într-un mod mai simplu la cronicarii analizaţi, întrucât scrierile lor nu constituie texte literare propriu-zise14. Se poate ajunge uşor la inventarul frazeologic pe care îl deţineau, de vreme ce, practic, în aceste texte nu există distincţie între autor şi narator. Cam în aceiaşi termeni se poate discuta şi despre basmele lui Petre Ispirescu, care sunt tot atât de bogate în frazeologisme expresive ca şi poveştile lui I. Creangă. La scriitorul humuleştean se observă deja o delimitare între planul narativ şi planul dialogat. Creangă, după cum demonstrează G. I. Tohăneanu, este mai expresiv15, dar distincţia cunoscutului stilistician, deşi utilă în principiu, este totuşi insuficientă în cazul marilor creatori de proză, a căror operă este plină de viaţă, de personaje vii, verosimile, înzestrate cu diverse calităţi, printre care şi însuşirea de a fi mai mult sau mai puţin expresive. Acest aspect este valabil şi pentru exprimarea discursului: există vorbitori care apelează, în comunicare, la mijloace speciale, pentru a impresiona receptorul, pentru sporirea expresivităţii, după cum există vorbitori care nu au apetenţă pentru resursele expresive ale limbii, acestea neconstituind o componentă a idiostilului lor. În acest sens, sunt deosebit de interesante rezultatele la care ajunge Stelian Dumistrăcel în analiza16 în care combate prejudecăţile unor cercetători precum Ovidiu Bârlea (în Poveştile lui Creangă, Bucureşti, 1967, p. 138) sau Cezar Tabarcea (Poetica proverbului, Bucureşti, 1982, p. 52), potrivit cărora enunţurile paremiologice apar la povestitorii populari în mod „incidental” (Ov. Bârlea), iar în vorbirea uzuală „cu totul sporadic” (C. Tabarcea). În realitate, după cum dovedeşte Stelian Dumistrăcel, volumul examinat de C. Tabarcea conţine preponderent texte dialectale cu caracter nuanţat tehnic, şi mai puţin narativ (texte libere), cum s-ar fi cerut. De aceea, pe baza unei bogate experienţe de anchetator, Stelian Dumistrăcel clasifică vorbitorii înregistraţi în două categorii esenţiale: „cei cărora componenta paremiologică a limbii le este mai mult sau mai puţin străină (şi aceştia sunt mai numeroşi) şi cei care recurg la zicători şi proverbe ca mijloace de plasticizare a expresiei. Din ultima categorie se selectează însă şi adevăraţii «virtuozi» ai formulei proverbiale”17. Concluzia cercetătorului ieşean (valabilă şi pentru componenta idiomatică)18 este că, în limbajul popular, „prezenţa elementelor stilului proverbial trebuie raportată la idiostiluri ca idiolecte dezvoltate, dominate de conotaţii”19.
Pentru a dovedi complexitatea problemei la care ne referim, am comparat două inventare de frazeologisme expresive stabilite pe baza cercetării a două cărţi de dimensiuni aproximativ egale (cca 400 de pagini, cu acelaşi format), fiecare aparţinând unui prozator cunoscut. Cei doi scriitori focalizaţi au activat în aceeaşi perioadă: respectiv – din scrierile lui Liviu Rebreanu (1885-1944) – am ales romanul Ion [= Ion]; iar din opera lui Mihail Sadoveanu (1880-1961) – ne-am oprit la un volum conţinând două romane, Venea o moară pe Siret [= VMS] (235 pag.) şi Cazul Eugeniţei Costea [= CEC] (150 pag.)20. Rezultatul a fost unul surprinzător. Precizăm că am selectat în special expresiile şi locuţiunile expresive.
L. Rebreanu: a schimba feţe-feţe (Ion, p. 33) sau a face (ibid., p. 321), a sta cu mâinile în sân (39, 20221), sărac iască (48), a pune umărul (49), a se duce pe apa sâmbetei (49), a-şi da sufletul (56, 298), a-şi bate joc (59, 81, 136), a spune verzi şi uscate (67) sau a torăi (294), a-şi lua nasul la purtare (69, 268), a-şi da arama pe faţă (70), a face cu ou şi cu oţet (70), a-şi lua inima-n dinţi (71, 213, 315), a tăia din nas (71), a ajunge la cuţite (71), a pune vârf (la toate) (73), a bate măr (74), a plăti o ceapă degerată (75, 134), a nu fi de nasul (cuiva) (75), porc de câine (77), a ţine piept (81), a umbla după cai verzi pe pereţi (82, 244) sau a alerga (193), a-i lipsi o doagă (cuiva) (90), între patru ochi (93, 96), a nu-i fi (cuiva) toţi boii acasă (98, 119), a da cu oiştea-n gard, a lăsa pasărea din mână pe cea din gard (103), a căuta cearta cu lumânarea (104), a (se) da pe brazdă (105, 109, 181, 203 etc.), a lăsa (pe cineva) în plata Domnului (106, 136), a sta ca pe spini (109) sau pe ghimpi (125, 326), a aduce pe tapet „a expune” (116, 356), a înghiţi în sec (124, 321), a fi mână spartă (126), cu inima cât un purice (130), a trage (cuiva) o săpuneală (136), a-şi lua lumea-n cap (155, 331), a snopi în bătaie (155), a fi cu ochii în patru (159, 170, 336), a aduce apa la moara (cuiva) (161, 203), a mânca ruşinea cu lingura (165), a se face luntre şi punte (167), (a răspunde) în doi peri (169), a înghiţi ruşinea cu pumnii (173), peste nouă mări şi nouă ţări (173), a vedea în ce ape se scaldă (cineva) (173), a scoate din ţâţâni (175), a scoate din sărite (193), a ajunge de râsul lumii (200) şi a face (324), a rămâne ca degetul de gol (202), a rupe gheaţa (203) sau a sparge (266, 363), a se lua de păr (203), a întinde coarda prea tare (204), a-şi aprinde paie-n cap (210), dar şi a aprinde paie-n cap (cuiva) (249), a da piept (212), goală puşcă (238), a se vârî ca musca-n bălegar (245), a o lua la sănătoasa (246), a nu face un ban găurit (252), a trage pe sfoară (252, 271), a readuce la matcă (269), a rămâne în sapă de lemn (282), nici cât negru sub unghie (284), a-i fugi (cuiva) pământul de sub picioare (286), a ajunge pe drumuri (289) sau a lăsa (302), a lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (292), a lăsa baltă (300), a lua peste picior (311), a fi la aman (315), săracă lipită pământului şi sărac lipit pământului (323), a pune lacăt gurii (328), a bate în strună (329), a ţipa ca din gură de şarpe (337), a trece ca şi căţelul prin apă (347), (ca) scăpat din puşcă (351), a i se scurge ochii (după cineva) (369), calic ca şoarecele din biserică (373), a lua cu japca (378), a tremura ca varga (411).
M. Sadoveanu: a se stinge de pe faţa pământului (VMS, p. 8), a turna cu găleata (ibid., p. 9), a-i ajunge (cuiva) funia la par (16), a descurca iţele (19), a lua (pe cineva) în unghii (20), a i se împestriţa inima (ca şarpele) (25), a măcina altă făină (51), a-şi lua lumea în cap (65), a i se îneca (cuiva) corăbiile (74), a nu avea nici în clin, nici în mânec[ă] (cu cineva) (104), a trage (cuiva) un ibrişin pe la nas (144), a-i fi (cuiva) inima cât un purice (145), a rămâne (ceva) în picioare (166), a se bate cu capul de pereţi (192), a-şi pune mâinile în cap (207), a i se lua (cuiva) o piatră de pe suflet (CEC, p. 260), a-şi lua lumea-n cap (ibid., p. 306), săracă lipită pământului (309), a-şi pune capăt zilelor (318), a sta în cumpănă (345), lacrimi de crocodil (377), a zice aleluia „a muri” (382), a înşira verzi şi uscate (382), a pune mâna în foc (pentru cineva) (390).
Primele impresii contrazic aşteptările. Adică ne-am fi aşteptat ca un povestitor ca Sadoveanu (care are predilecţie pentru oralitate), să utilizeze o cantitate mai mare de frazeologisme expresive în comparaţie cu Rebreanu (căruia i s-a reproşat că nu are simţul limbii vorbite). Şi atunci cum se explică raportul neaşteptat, inversat, dintre cei doi? Căutând un răspuns, trebuie să avem în vedere următoarele:
[1] Scriitorii sunt şi ei oameni, deci vorbitori22.
[2] Ca orice vorbitor, scriitorul cunoaşte mai mult decât o limbă funcţională, adică ştiinţa lui idiomatică trece dincolo de propriul său dialect şi dincolo de propriul său nivel de limbă23. În cazul unui prozator de talia lui Sadoveanu, care cunoştea profund toate graiurile româneşti, aspectul este cu atât mai evident.
[3] Asemenea oricărui vorbitor, competenţa sa idiomatică cuprinde un patrimoniu activ („ceea ce vorbitorii ştiu şi folosesc în mod obişnuit”), un patrimoniu disponibil („ceea ce folosesc [vorbitorii] în mod ocazional”) şi un patrimoniu pasiv („ceea ce cunosc [vorbitorii], chiar dacă nu ar folosi niciodată”)24.
[4] În teoria literaturii se face distincţie între autor (ce aparţine nivelului ontologic real) şi narator (ce ţine de nivelul textual). Personajele (ca şi naratorul-personaj, intradiegetic) fac parte din nivelul ficţional.
[5] Un bun scriitor îşi organizează discursul pornind de la cele două niveluri, textual şi ficţional, respectând norma adecvării (aristotelicul tò prépon), ce ţine de competenţa expresivă. Aceasta înseamnă că el îşi asumă nişte roluri: acela de narator, care (deşi autorul este, de exemplu, un bărbat în vârstă) poate fi o femeie, un copil şi care se adresează unui anume public (copiilor, persoanelor de cultură medie, specialiştilor – dacă e un metaroman – etc.); acela al personajelor, care îşi construiesc propriul discurs, propria povestire. Lucrurile se complică într-un roman ca Război şi pace, unde Tolstoi „jonglează” cu vreo 500 de personaje. În spatele acestor roluri stă mereu scriitorul / autorul, care vorbeşte prin vocea naratorului sau prin intermediul personajelor. Dată fiind anvergura romanului realist şi multitudinea personajelor, patrimoniul pasiv al unui scriitor de o asemenea literatură tinde în permanenţă să se transforme în patrimoniu disponibil.
Cum se explică numărul mare de frazeologisme expresive din romanul Ion? Prin aceea că majoritatea acestora se găsesc în discursul naratorului, care ocupă, evident, cel mai mult spaţiu în economia textelor aparţinând genului epic. Tot surprinzător este că – cu foarte puţine excepţii – vorbirea ţăranilor lui Rebreanu este lipsită de expresii şi locuţiuni expresive, în timp ce exprimarea intelectualilor din sat (familia Herdelea, preotul Belciug) conţine totuşi o serie (nu prea numeroasă) de astfel de îmbinări stabile de cuvinte.
În schimb, Sadoveanu procedează adecvat, în acord cu o tradiţie a textului, care cere ca discursul naratorului să fie mai sobru, mai puţin expresiv decât stratul dialogat (după cum constatase Gh. Tohăneanu). Astfel, în cele două romane sadoveniene analizate aici, frazeologismele lipsesc aproape cu desăvârşire în stratul narativ. Ele apar mai ales în replicile personajelor neinstruite25, după cum ne aşteptam, întrucât expresiile şi locuţiunile de acest fel caracterizează vorbirea populară.
Concluzia care se desprinde în urma acestor consideraţii este că, deşi Rebreanu pare a nu folosi întotdeauna adecvat resursele expresive ale limbii, în cazul său ne putem face mai uşor o imagine asupra inventarului de frazeologisme deţinut26.
Am precizat deja că, după cum vorbitorii se împart, în viaţa reală, în unii care utilizează expresiile idiomatice (ca, de altfel, şi enunţurile paremiologice) şi alţii care le evită, şi personajele (din operele marilor creatori, ce surprind esenţa realităţii) se împart în unele care au o exprimare din care nu lipsesc frazeologismele şi altele care sunt străine de astfel de îmbinări expresive. Consideraţiile acestea sunt valabile şi pentru Fănuş Neagu, care, deşi în părţile narative nu face abuz de expresii idiomatice, folosindu-le judicios, moderat, le întrebuinţează totuşi în vorbirea colorată a unora dintre eroii săi. Ele se găsesc în număr mare, de pildă, în rostirea unui personaj precum Papa Leon din scurta povestire Om rău27, unde, în aproape 5 pagini de text, pot fi localizate cel puţin 25 de frazeologisme: a face cu ou şi cu oţet, a face de râsul lumii, a umbla cu fofârlica, a-i da cu fleanca, a-l ustura la ficat, a turna la minciuni, a o lua razna, a pune (cuiva) cruce, a suci minţile, a vedea stele verzi, a lua la refec, a pune de mămăligă, a spăla putina, a lega clanţa, a face nazuri, a lua la rost, a băga în cofă, a-şi bate joc, a lua (pe cineva) în unghii, a urla ca-n gură de şarpe, a bate câmpii, a ţine morţiş, a ajunge de râpă, a scoate din pepeni, a se face dracul gol28. Iată cum arată o frază-„colaj” din discursul acestui personaj: „Chiar Dumnezeu, cât era el de tare şi de mare şi de Dumnezeu, când l-a luat la refec, n-a pus-o de mămăligă şi-a spălat putina?”29. La expresiile deja amintite se pot adăuga unele modificate sau chiar concepute de autor şi respectiv mai puţin fixate ca unităţi frazeologice: a face (pe cineva) coleaşă, a se ţine pacoste de capul (cuiva), a-l apuca (pe cineva) şapte mii de draci, a-i umbla limba în gură ca o căţea la ouă, a fi plin de năduf ca o capră de râie, a rămâne sărac până-n pământ [în loc de sărac lipit pământului ], a căuta cai bălţaţi [în loc de a umbla după cai verzi ], a călca (pe cineva) pe călcâie „a împiedica” etc. În context, sintagme precum bun ca pâinea caldă, bun de pus la rană, a umbla ca după iarba de leac se transformă după cum urmează: „Sunt eu un om blând, miez de pâine caldă, să mă pui cocoloş pe rană, ca pe buruiana de leac, dar dacă nu-mi place cum munceşti, te duc târâş la preşedinte, mor cu tine de gât”30. Dacă s-ar lua în calcul şi o cantitate semnificativă de cuvinte cu valoare stilistică, am putea să identificăm specificul discursului lui Papa Leon.
Dacă ar fi să abordăm implicarea competenţei elocuţionale în utilizarea frazeologismelor expresive în textele beletristice, ar trebui să spunem că această problemă se pune atunci când, din cauza cunoaşterii unei limbi străine, scriitorul întrebuinţează, în traducere (calc), anumite expresii idiomatice care, prin imaginile exprimate, sunt perfect inteligibile pentru cititori, întrucât există posibilităţi universale ale vorbirii, date de regulile generale ale gândirii şi ale cunoaşterii lucrurilor (aşa se explică şi cazurile de poligeneză). După cum susţinea E. Coşeriu, trebuie, în fiecare situaţie, să delimităm faptul elocuţional de faptul idiomatic şi de cel expresiv.
Note
1 Sintagma frazeologism expresiv ar putea părea un pleonasm pentru cei care împărtăşesc opinia lui Gh. Colţun, potrivit căreia doar îmbinările stabile de cuvinte cu caracter figurat (expresiile) ar constitui obiectul frazeologiei (vezi Gheorghe Colţun, Frazeologia limbii române, Editura Arc, Chişinău, 2000, p. 13-29). Noi considerăm frazeologisme şi locuţiunile (de acord cu Th. Hristea), însă aici ne vom ocupa în special de expresii şi locuţiuni expresive.
2 Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000, p. 233.
3 Ibidem, p. 236.
4 Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 36.
5 Ibidem, p. 36-37.
6 Vezi Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală (interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 36.
7 Coşeriu, Lecţii, p. 259.
8 Ibidem, p. 259-262.
9 În schimb, în ansamblu, Neculce este mai expresiv decât Costin prin totalitatea resurselor cu efect stilistic de care dispune.
10 Cf. Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti (ediţia a II-a revăzută şi augmentată), Editura Institutul European, 2001, p. 103-104.
11 Gertrud Greciano, Signification et denotation en allemand. La sémantique des expressions idiomatiques, Université de Metz, Paris, 1983, p. 15.
12 Cf. Coşeriu, Lecţii, p. 262.
13 Ibidem, p. 258.
14 Deşi ne place să credem că literatura română aici îşi are punctul de plecare. E adevărat că se întâlnesc în aceste texte şi elemente ale artei literare: portrete şi descrieri plastice, unele figuri de stil, implicarea afectivă etc., dar, în general, cronicarilor le lipseşte o conştiinţă scriitoricească. Ei au vrut să facă istoriografie, alunecând uneori (în funcţie de înzestrări) şi spre literatură.
15 Vezi G. I. Tohăneanu, Stilul artistic al lui Ion Creangă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 130.
16 Vezi Stelian Dumistrăcel, Cercetarea dialectologică şi analiza stilistică în procesul de învăţământ, în Limbă şi literatură, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 282-295.
17 Ibidem, p. 291.
18 Legătura proverbelor cu frazeologismele se impune (am şi văzut că frazeologismele şi proverbele şi zicalele fac parte din tehnica discursului repetat), dar nu ne propunem să dovedim acest lucru aici. Menţionăm doar că, adeseori, nici vorbitorii nu fac deosebire între ele, considerându-le pe toate, în bloc, vorbe de un anumit specific. Unele expresii provin chiar din enunţuri paremiologice bimembre. A strica orzul pe gâşte e prima parte dintr-un proverb: Nu strica orzul pe gâşte când îi iarba la genunchi (cf. Dumistrăcel, Expresii, p. 285-286, vezi şi cât ai zice peşte sau a o pune de mămăligă). Mai mult decât atât, şi expresiile, şi proverbele pot fi metafore.
19 Dumistrăcel, Cercetarea, p. 291.
20 Ediţiile consultate sunt: Liviu Rebreanu, Ion, Editura Facla, Timişoara, 1988 şi Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret. Cazul Eugeniţei Costea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990. Am urmărit ca în operele selectate pentru cei doi scriitori să existe unele asemănări de conţinut. În ce priveşte timpul, în Ion acţiunea se desfăşoară în primii ani ai sec. XX, în VMS, cu câţiva ani înainte de 1900, iar în CEC, în jurul primului război mondial. În Ion se prezintă două planuri ale acţiunii: cel al ţărănimii şi cel al intelectualităţii ardelene, cu aceeaşi pondere în economia romanului, cu intersectările de rigoare. Aceeaşi deosebire socială apare şi în VMS (între ţărani şi boierii moldoveni şcoliţi) şi, deşi mai puţin, chiar şi în CEC.
21 Cifrele reprezintă doar paginile.
22 Prin termenul vorbitor înţelegem un om care produce enunţuri într-o limbă istorică. Nu e vorba aici de opoziţia dintre oral şi scris.
23 Eugen Coşeriu, Obiectul şi problemele dialectologiei,în Eugen Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii (cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel), Editura Ştiinţa, Chişinău, 1994, p. 111.
24 Ibidem.
25 În acelaşi mod dozează frazeologismele expresive şi Duiliu Zamfirescu în Viaţa la ţară şi în Tănase Scatiu (la un loc având cam 250 de pagini), cu menţiunea că aici întâlnim mai multe exemple decât în cele două romane sadoveniene examinate, întrucât şi partea de dialog este foarte extinsă, dând uneori impresia de dramaturgie.
26 O cauză ar putea să reiasă şi din următoarea mărturisire, lăsată într-un jurnal: „Româneşte ştiam, dar atât de puţin, încât mi-a fost ruşine când o familie de români din Vechiul Regat mi-a ieşit înainte cu voioşie să-mi vorbească, pe puntea unui vapor, pe Dunăre, în Ungaria, aflând ca sunt român. Mi-am dat seama că nu voi putea scrie niciodată româneşte fără o adâncire a limbii noastre, fără o revenire la izvoarele ei cele mai curate. Şi am luat pe Creangă. Am înţeles foarte puţin. Am vrut să citesc pe Caragiale, dar n-am putut înţelege nimic. Am reînvăţat limba românească aşa cum înveţi orice altă limbă, vorbind şi scriind în caiete cu teme şi extrase” (apud Suzana Miron, Elisabeta Roşca, Prozatori români din perioada interbelică, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 95).
27 Personajul Papa Leon nu apare numai în această povestire.
28 Ordinea prezentării este cea a apariţiei lor în text.
29 Fănuş Neagu, În văpaia lunii, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 114.
30 Ibidem.