„Fiinţa noastră s-a manifestat şi a rezistat în aceeaşi indestructibilă trinitate, a latinităţii prin origine, a unităţii lingvistice şi a spiritualităţii creştine”
Pentru tipar;)
– Stimate domnule profesor, în lucrarea Dumneavoastră Terminologia corpului uman în limba română menţionaţi că „termenii care denumesc părţile corpului uman se caracterizează prin apartenenţa la fondul cel mai stabil de cuvinte al unei limbi”. În ce mod această categorie de cuvinte exprimă şi unitatea limbii?
– Este bine cunoscut faptul că termenii care denumesc părţile corpului uman fac parte din vocabularul fundamental, care este caracterizat prin mare vechime, mare stabilitate, mare frecvenţă, mare productivitate şi un semantism bogat. Acest fapt contribuie, evident, şi la menţinerea unităţii limbii, aspect subliniat în repetate rânduri de numeroşi specialişti. Menţionez în context afirmaţia italianului Giuliano Bonfante care considera că „o lege prin care să recunoşti originea limbii – din punctul de vedere al vocabularului – este apelul la două serii de cuvinte: rudenia şi corpul omenesc. Or, la români, întregul corp, de la părul de pe cap şi până la degetele de la picioare, totul este de origine latină...”. Şi Sextil Puşcariu a controlat latinitatea limbii române prin termenii privitori la corpul omenesc şi a constatat că „dintr-o listă de 100 de cuvinte, în care a inclus şi verbe, şi adjective privitoare la corp, 92 sunt de origine latină, două autohtone (ceafă, grumaz), trei slave (trup, gât, gleznă), unul slavo-grec (a mirosi) şi unul obscur (burtă)”. A confruntat apoi această listă cu situaţia din italiană, franceză şi engleză şi a găsit „în italiană 92 elemente latine, 1 celto-latin (camminare), 1 galoroman (gota), 2 germane (biondo, bianco), 1 francez (mangiare), 1 oriental (azzuro) şi 2 obscure (brizzolato, fiutare); în franceză 89 latine, 1 galoroman (gone), 1 italian (moustache), 6 germane (touffu, gris, bleu, blond, marcher, blanc) şi 3 obscure (borgne, morve, hoquet); în engleză 86 germane, 13 romane (round, rare, tress, temple, face, blue, taste, jaw, palm, bowles, loins, muscles, vein), 1 germano-roman (armpit)” (LR, I, p. 183).
În lucrarea noastră, Terminologia corpului uman în limba română, am inserat un capitol în care am privit comparativ situaţia acestor termeni în română şi în principalele limbi romanice: italiană, franceză, spaniolă, portugheză şi am ajuns la următoarele constatări: (1) majoritatea o constituie, în toate limbile, termenii latineşti; (2) creaţiile noi, împrumuturile din alte limbi şi dezvoltările semantice particulare privesc, în mare parte, aceleaşi noţiuni; (3) prezenţa acestor termeni în vocabularele reprezentative ale fiecărei limbi în parte este, aproximativ, aceeaşi.
Sunt fapte care ne îndreptăţesc să afirmăm că acest microsistem contribuie din plin atât la unitatea limbii române, cât şi la păstrarea similitudinilor existente între limbile neolatine sau, în termenii lui Sextil Puşcariu, „limba română nu e mai romanică, nici mai puţin romanică decât limbile italiană, franceză sau oricare alta din limbile neolatine, ci pur şi simplu romanică, fără comparativ, căci noţiunea „romanic” e absolută şi nu suferă gradaţie” (op. cit., p. 184).
– Cuvintele „pot constitui o istorie sui generis a unui popor”, afirmaţi în cartea Vocabularul limbii române. Care sunt exemplele relevante în acest sens?
– Afirmaţia la care vă referiţi îşi găseşte motivarea la fiecare pas făcut în descifrarea istoriei cuvintelor. De aceea studiul vocabularului unei limbi este atractiv şi cuceritor. Este atractiv pentru că îţi descoperă lucruri şi fapte nebănuite din istoria societăţii şi cuceritor fiindcă, odată prins în descifrarea înţelesurilor ascunse, cu greu te poţi desprinde de ele.
Arhaismele, de exemplu, sunt, în mare parte, consecinţa dispariţiei unor realităţi sociale, politice şi culturale şi, prin urmare, devin martori credibili în încercarea de reconstituire a unor perioade istorice apuse. Regionalismele reflectă atât „lupta” dintre cuvintele sinonime, cât mai ales contactul locuitorilor cu alte etnii cu care au convieţuit sau convieţuiesc. De aceea se spune, cu îndreptăţit temei, că dialectele şi graiurile sunt „arhive vii ale limbii unui popor, depozitare ale unor fapte lingvistice pe care varianta literară le-a pierdut sau nu le-a cunoscut niciodată”. De multe ori, înainte de a dispărea complet din limbă, unele cuvinte se izolează pe anumite arii, se „pripăşesc” în vreo expresie sau se retrag discret în producţii literare populare. Pe de altă parte, neologismele confirmă nu numai necesitatea denumirii noilor fapte şi realităţi, ci şi dispoziţia limbii spre nou ori nevoia de exprimare plastică. Şi limba română este cât se poate de deschisă împrumuturilor. Îmi permiteţi să citez dintr-un articol al eminentului romanist, îndrăgostit de limba română, suedezul Alf Lombard, care afirma: „Numărul cuvintelor întrebuinţate de români nu încetează să crească. Limba lor a devenit o limbă mai mult decât bogată. Importul aproape nelimitat de cuvinte noi, cadrul uimitor de extensibil al vocabularului, felul în care cuvintele trăiesc împreună în interiorul acestui cadru, concurenţa dintre cuvintele care aparţin straturilor diferite, diferenţierea semantică sau geografică a sinonimelor – toate aceste probleme lexicologice constituie un întreg pe care nici o altă limbă nu-l oferă mai bine studiului” (în Tribuna României, nr. 5/1973).
Dar, în ciuda multiplelor influenţe ce s-au manifestat asupra limbii române, mai vizibil în lexic, aceasta şi-a păstrat caracterul latin. În acest sens, considerăm că sunt încă actuale observaţiile lui Ovid Densusianu care preciza că „limba română, aşa cum se prezintă astăzi, ne arată în chip neîndoios că romanizarea teritoriilor pe care s-a născut trebuie să fi fost foarte intensă. Tot ce are ea mai caracteristic poartă o pecete pur latină. Dar oricât de numeroase ar fi elementele străine care au pătruns mai ales în lexicul său, limba română n-a suferit schimbări prea multe în fondul ei primitiv, ea şi-a păstrat caracterul de idiom romanic, cu toate împrejurările uneori puţin favorabile în care s-a dezvoltat”.
– Domnule profesor, vorbind despre calitatea cuvintelor de a reconstitui istoria, Vă rog să Vă referiţi la Maramureş. Cum poate fi probată în baza vocabularului continuitatea romanică din această parte de neam?
– Maramureşul dispune de numeroase elemente, majoritatea lexicale (de fapt, toate se concretizează în lexic), care atestă continuitatea romanică. Voi încerca, pe scurt, să nominalizez câteva:
1. Particularităţi fonetice
1.1. Păstrarea fonemului r (etimologic) în unele cuvinte ca: curună „cunună” (lat. corona), fărină „făină” (lat. farina), mirune „minune” (lat. mirio, -onis), sărin, -ă „senin, -ă” (lat. serenus).
1.2. Păstrarea lui î etimologic, fie dezvoltat dintr-un a aflat în poziţie nazală: îmbla (lat. ambulare), fie provenit dintr-un i iniţial urmat de o nazală: îmfla (lat. inflare), împlea (lat. implere). Acest fenomen cu î în loc de u, considerat astăzi „învechit şi popular” (DEX, s.v. umbla, umfla, umple), era singurul atestat, după afirmaţia lui O. Densusianu.
1.3. Lipsa anticipării elementului palatal în cuvinte precum: câne (lat. canis), mâne (lat. mane), pâne (lat. panis).
1.4. Păstrarea lui e etimologic după labiale şi în poziţie „moale”: beşică (lat. bessica = vessica).
2. Particularităţi morfologice
2.1. Cele mai frapante sunt legate de verbele auxiliare a fi şi a avea. Alături de formele generalizate astăzi, se păstrează unele răspândite în secolul al XVI-lea pe teritorii întinse, din Banat până în Moldova, dar restrânse acum la puncte izolate din Banat, Oaş, Maramureş: (noi) săm (lat. simus), (ei, ele) sim, simt (lat. sintunt, cu desinenţa -unt, prin analogie cu dicunt, tacunt), (el) avă (lat. habet), să auvă (aubă) (lat. habeat, habeant).
2.2. Imperfectul păstrează la persoana I forme fără m, ceea ce produce omonimia cu persoana a III-a singular (şi, uneori, cu a III-a plural): „mi-o dat de mâncare, că eu le tăia lemne şi făcea laptele brânză şi le făcea foc”.
2.3. Forma cu afereză blăm (blem) pentru îmblăm (lat. ambulemus).
2.4. Vocativul fie „fiică”, formă etimologică, din lat. filia. Astăzi, această variantă apare numai urmată de adjectivul posesiv, singular mea: fie-mea.
2.5. Forma verbală placă din lat. placet, folosită ca interjecţie: „poftim!”
3. Particularităţi sintactice
3.1. Cele mai numeroase sunt construcţiile infinitivale arhaice, dispărute din dacoromâna vorbită, dar prezente încă într-o arie restrânsă ce include nordul Crişanei, Oaşul, Maramureşul, zona Năsăudului şi chiar o mică parte din nordul Basarabiei.
Verbele după care apare infinitivul sunt diverse şi nu numai aşa-numitele semiauxiliare de mod şi de aspect: „nu te poţi duce; nu s-o putut băga; a început a umbla la şcoală; a început a face plăcintă; mă ştiu descurca; prinde a ţâpa floare; obişnuiau a-l face; le punem a hierbe; nu să mai vede a lucra; le slobozâm a paşte; nu mi-i ruşâne a merge; mâni tre a fa nuntă; tre a da la marhă; ş-a fa de mâncare; cât dau a se coace (prunele), cât tăte fain mănâncă (ursul); să-i învăţăm a altoi pomi; câinii s-o temut a s-apropia; nu m-am îndurat a da la tren banii aceia; laptele se pune a prinde; s-o dus a ara; să duc oile a paşte; el o init a peţî; tata mere a dala marhă” etc.
Din exemplele prezentate reiese că infinitivul se foloseşte cu prepoziţia a după majoritatea verbelor, exceptându-l pe a putea; după a şti şi, în parte, după a vrea; ambele formulări, cu şi fără prepoziţia a, sunt posibile.
3.2. Complementul indirect exprimat prin la + acuzativ sau, după „verba dicendi”, cu cătă (câtă) + acuzativ: „i dă banii la păcurar; să-mi dai la mine; îi place la el; a zis el cătă mine; n-o zis nimic cătă mine”.
Construcţia cu la, folosită în româna contemporană îndeosebi în limba vorbită şi familiară, era curentă în latina vorbită. La Cicero, spre exemplu, în Scrisori,şi nu numai, se întâlneşte aproape exclusiv: „Ad te, quid scribam, nescio” (Nu ştiu ce să-ţi scriu = Nu ştiu ce să scriu la tine”). Prin urmare, ea trebuie considerată ca un arhaism frecvent încă în limba populară, şi mai ales în graiurile nordice.
3.3. Raport de coordonare între adverb şi substantiv sau adjectiv: „noi am fost şi deodată şi verişoare” (adică „noi am fost şi de aceeaşi vârstă şi verişoare”), întocmai ca şi în latină = „Terentia tibi et saepe et maximas gratias agit” (Cicero) („Terentia îţi aduce şi mereu şi cele mai mari mulţumiri”).
3.4. Condiţionala introdusă prin să, din lat. si, dispărută din vorbirea actuală, dar frecventă, după afirmaţia lui O. Densusianu, în toate textele religioase şi nereligioase din secolul al XVI-lea (14 II, 185): „...să nu stau deloc, pot să câştig până la două mii”.
3.5. Folosirea adverbului nici (ni) cu verb la forma afirmativă, ca în latină: „nici văd bine cu ochii / mai ales dacă-nsărează”. „Nihil habebam quod scriberem” („N-aveam nimic să-ţi scriu”).
4. Lexic
Condiţiile istorice, ocupaţiile străvechi practicate fără întrerupere în Maramureş explică structura lexicului impregnat cu numeroase arhaisme, întâlnite adesea şi în dialectele suddunărene, dar şi în alte graiuri dacoromâne:
a, prep. „la”, lat. ad;
acicea, adv. „aici”, lat. ecce-hicce;
adinte, adv. „de curând, amu, acum”, lat. ad + ante;
ai, s. „usturoi”, lat. allium;
ajuna, vb. „a nu mânca nimic într-o zi, dar mai ales în zi de post”, lat. ajunare, din jejunare;
arete, s. „berbece”, lat. aries, arietis;
arină, s. „nisip”, lat. arena;
arm, s. „coapsă”, lat. armus;
balţ, s. „văl de mireasă”, lat. balteus;
carte, s. „scrisoare”, lat. charta;
cătilin, adv. „încet”, lat. cautelinus;
căuta, vb. „a păzi oile”, lat. cavitare, din cavitum, part. lui cavere, „a se păzi”;
cânta, vb. „a se plânge”, lat. cantare;
ceteră, s. „vioară”, lat. cithera;
corn, s. „colţ, unghi (la casă)”, lat. cornu;
cruci, s. pl. „crucea şalelor”, lat. crux, -ucis;
cure, vb. „a curge”, lat. currere;
cute, s. „gresie”, lat. cotem;
duroare, s. „durere”, lat. dolorem;
fatie (faclie), s. „făclie alcătuită dintr-un mănunchi de beţe de lemn, unse cu un material inflamabil”, lat. fac(u)la;
fur, s. „hoţ”, lat. fur;
ghindură, s. „nod”, lat. glandula;
gută, s. „apoplexie”, lat. guta;
a (se) înturna, vb. „a (se)întoarce”, lat. tornare;
învita, (înzita), vb. „a provoca, a îndemna (la rele)”, lat. invitare;
înveşti, vb. „a îmbrăca”, lat. investio,-ire „a îmbrăca, a acoperi”;
juca, vb. „a bate”, lat. jocare: „inima joacă”, „inima bate”;
la, vb. „a (se) spăla”, lat. lavare;
lege, s. „judecată”, lat. lex, legis;
lemn, s. „copac, arbore”, lat. lignum;
lin, adj. „încetişor”, „blând”, lat. lenus din lenis;
mas, s. „loc de dormit”, „locul unde dorm vitele”, lat. mansum;
mătuşă, s. „mamă vitregă”, lat. amita;
mur, s. „zid, temelie”, lat. murus;
nap, s. „sfeclă furajeră”, lat. napus;
nime, pron. „nimeni”, lat. nemo, neminis;
pasăre, s. „vrabie”, lat. passer, -is;
păcuină, s. „oaie”, lat. pecuina;
păcurar, s. „cioban”, lat. pecorarius;
păioară, s. „voal”, lat. palliola;
pănură, s. „stofă din lână făcută în casă la războiul de ţesut”, lat. paenula;
pedestru, adj. „sărac”, lat. pedester;
prepune, vb. „a presupune”, lat. praeponere;
tăciune, s. „rugină”, lat. titio, -onis;
tuna, vb. „a trânti”, lat. tonare;
unchi, s. „tată vitreg”, lat. avunculus;,
varză, s. „legume, verdeţuri”, lat. vir(i)dia, „verdeţuri”;
vintre, s. „pântece”, lat. venter, -is. Exemplele, evident, ar putea continua.
– Rămânând în aceeaşi zonă geografică, să examinăm în ce măsură contactul cu reprezentanţii altor etnii a influenţat vocabularul neaoş din Maramureş. Există diferenţe în limba uzuală a maramureşenilor de pe cele două maluri ale Tisei?
– Fiind o zonă în care există şi populaţie maghiară, graiul maramureşean resimte o anumită influenţă manifestată îndeosebi în lexic. E un fapt îndeobşte cunoscut că, în urma contactului dintre două limbi, influenţele sunt reciproce şi se manifestă cu deosebire în lexic, fiindcă acest compartiment al limbii este cel mai sensibil faţă de inovaţii şi cel mai receptiv la împrumuturi.
Cuvintele de origine maghiară şi ucraineană din graiul maramureşean sunt în cea mai mare parte regionalisme: baie „salină”, „mină” (mg. bánya), ciledi „copii” (mg. cselede), gubă „haină de postav” (mg. guba), marhă, s.f. „animale” (mg. marha), minten, adv. „imediat” (mg. menten), şohan, adv. „niciodată” (mg. şoha n[em]); covali „fierar” (ucr. koval’), cujelcă, s.f. „furcă de tors” (ucr. kujelka), cuşăi, vb. IV „a gusta” (ucr. kusaty), loză, s.f. „răchită” (ucr. loza), luşti, vb. IV „a desfăca”, moclină, s.f. „loc mociros” etc. În general nu există diferenţe în limba uzuală a maramureşenilor de pe cele două maluri ale Tisei.
– Aţi vizitat în mai multe rânduri Basarabia. Ce părere aveţi, ca specialist în domeniu, despre limba română (uzuală, actuală) din Basarabia?
– Am vizitat Basarabia, respectiv Chişinăul, în trei rânduri şi pot spune că am surprins, în privinţa folosirii limbii, trei situaţii. În 1991, la prima mea vizită, am observat că exista încă o teamă de a vorbi deschis şi liber în româneşte. De multe ori, pe stradă, în magazine ori în mijloacele de transport în comun, se trecea repede de la conversaţia în română la cea în rusă. În 1999 situaţia era schimbată, româna se vorbea curent şi nu mai exista frica de vorba românească. În 2006 starea de lucruri este iarăşi alta. Se vorbeşte atât româneşte, cât şi ruseşte, deşi a dispărut teama de a vorbi româneşte.
Astfel, româna vorbită în Basarabia nu diferă cu nimic faţă de cea folosită în dreapta Prutului. Doar în lexic sunt mai puţine neologisme faţă de celelalte graiuri. Identitatea idiomurilor româneşti din această zonă cu cele dacoromâne a fost analizată în urmă cu vreo zece ani de E. Coşeriu, din care citez: „Limba populară vorbită între Prut şi Nistru şi dincolo de Nistru ţine de dialectul dacoromân şi ţine nu de un singur grai, ci de două graiuri din dialectul dacoromân, anume partea de nord şi centru ţine de aşa-zisul grai moldovenesc, care, după cum ştim, ajunge până în Ardeal şi până în Maramureş şi partea de sud (la sud de Cahul, adică judeţele Ismail şi Cetatea Albă), care ţine de graiul muntean şi, din punct de vedere lexical, cu tot ce este caracteristic pentru graiul muntean şi pentru graiul – tot muntean – din sudul Moldovei dintre Prut şi Carpaţi. (...) Toate izoglosele sunt izoglose orizontale, taie Prutul de-a curmezişul, aproape nu există – în afară de foarte puţine elemente izolate în vocabular – fenomene care să nu ajungă numai până la Prut şi să fie caracteristice numai pentru graiurile de dincolo de Prut ”.
– Graiul, etnografia şi folclorul reprezintă domenii care Vă pasionează. Cum explicaţi legătura dintre cele trei aspecte ale culturii populare şi ce se întâmplă când una dintre aceste verigi ale civilizaţiei cedează? Cunoaşteţi corelaţia dintre grai, etnografie şi folclor în Basarabia?
– Cred că orice cercetător al uneia din cele trei discipline menţionate de Dumneavoastră – grai, etnografie, folclor – este tentat să cunoască fapte din celelalte două. Etnografia este ştiinţa care „studiază compoziţia, originea şi răspândirea popoarelor, urmărind evoluţia culturii lor materiale şi spirituale, moravurile şi particularităţile felului lor de viaţă, legăturile cultural-istorice reciproce”. Folclorul este „ştiinţa care se ocupă de creaţiile artistice, obiceiurile şi tradiţiile populare”, iar graiul nu este altceva decât limba vehiculată între membrii comunităţii şi folosită pentru conservarea culturii materiale şi spirituale a acesteia. Prin urmare, între grai, etnografie şi folclor există o strânsă şi intimă legătură ce statorniceşte trăsăturile şi fiinţa oricărui popor. De aceea, estomparea uneia dintre ele aduce grave prejudicii naţiunii înseşi, pentru că este vorba de conştiinţa de neam şi limbă.
Poporul român, în decursul istoriei sale, a avut parte de numeroase momente în care fiinţa sa a fost periclitată. Dar, în pofida tuturor intemperiilor, „a oribililor tirani”, după expresia scriitorului Ion Hadârcă, a dezbinării şi a uitării, fiinţa noastră s-a manifestat şi a rezistat în aceeaşi indestructibilă trinitate, a latinităţii prin origine, a unităţii lingvistice şi a spiritualităţii noastre creştine.
În privinţa Basarabiei, la ora actuală cred că există iarăşi două probleme: una vizează limba, care, în opinia unora, nu mai este română, ci moldovenească, iar alta priveşte istoria. Recent s-a decis scoaterea din învăţământ a Istoriei Românilor şi înlocuirea acesteia cu o aşa-zisă istorie integrată. Este, iarăşi, un mod perfid de a lovi în unitatea de limbă şi neam a românilor.
Fiindcă întrebarea Dumneavoastră viza trei elemente, îmi îngădui să citez din nou din cartea Era barbară (Chişinău, 2005) a lui Ion Hadârcă: „Sfânta Treime sintetizează sacral paternitatea, continuitatea şi relaţia spirituală dintre divin şi uman, iar în cazul nostru originea istorică, perenitatea ascendentă prin fiii sacrificaţi şi unitatea naţională prin spirit! În acest mod, eminamente simbolic, se poate dezlega enigma supravieţuirii neamului nostru, care şi-a însuşit organic principiul vitalităţii funcţionale după acelaşi principiu al Sfintei Treimi, potrivit căruia orice parte, oricât de esenţială ar fi, nu poate exista fără oricare din celelalte trei componente esenţiale ale unităţii noastre naţionale – treimea Moldovei, cu Basarabia şi Bucovina, circumscrisă într-o reciprocitate congenerică Munteniei şi Transilvaniei, toate la rândul lor revărsate în Tricolor ”.
– Apropo de noile cuvinte intrate în limbă. Româna actuală cunoaşte un proces de „internaţionalizare” fără precedent, care, desigur, exercită „presiuni” asupra fondului lexical. Adaptarea masivă şi fără discernământ a unor cuvinte, expresii din alte limbi aduce prejudicii vocabularului limbii române în ansamblu?
– Spuneam şi mai înainte că împrumuturile de cuvinte sunt urmarea unui fenomen social, firesc şi duc la îmbogăţirea vocabularului. Primul semn de bogăţie al unei limbi este complexitatea vocabularului. Cu cât sunt mai multe cuvinte, cu atât este mai uşor să exprimi nuanţa precisă pe care o ai în minte. Cui îi strică faptul că avem pentru aceeaşi noţiune mai multe sinonime? „Ce limbă are norocul, arăta B. P. Hasdeu în Etymologicum Magnum Romaniae, de a dispune de patru cuvinte pentru o însuşire care trebuie să fie mândria fiecărui popor: voinicie, vitejie, bravură, eroism?”.
Trebuie să amintesc că timp de aproape două milenii latina, absorbind o mulţime de termeni greceşti, a fost limba ştiinţelor şi a culturii. Drept urmare, multe elemente de vocabular latin au trecut, prin împrumut, în numeroase limbi romanice şi neoromanice, astfel încât astăzi, în foarte multe ţări, se foloseşte un vocabular în mare parte latin. Putem crede că lexicul latin, trecut prin filtrul numeroaselor limbi actuale, constituie nucleul în jurul căruia se va forma limba unică a omenirii. În ceea ce priveşte româna, am încercat în cartea pe care o aminteaţi să prezint astfel consecinţele prezenţei neologismelor în vocabular:
• Probează că „orientarea societăţii româneşti, începând cu secolul XVIII, spre Europa occidentală a dus la un proces rapid de reintegrare a României în romanitate, de eliminare sau împingere la periferia vocabularului a unei părţi a cuvintelor slave, neogreceşti, turceşti, concomitent cu reromanizarea lexicului cu elemente romanice (mai ales franceze şi italiene) şi latine culte, împrumutate direct sau prin intermediul limbilor romanice occidentale”.
• Dovedesc afinitatea structurală a limbii române cu celelalte limbi romanice, în special cu franceza, care a fost timp îndelungat o sursă vie şi continuă de împrumuturi lexicale, o fereastră larg deschisă pentru noţiunile civilizaţiei şi culturii moderne în permanentă dezvoltare.
• Demonstrează că elementele romanice se află în fruntea tuturor celorlalte influenţe, ceea ce a dus la „reromanizarea” („relatinizarea”) vocabularului românesc.
• Au contribuit la îmbogăţirea, modernizarea şi internaţionalizarea vocabularului românesc.
• Au transformat româna într-o limbă modernă, reîncadrând-o în spiritualitatea romanică şi îndepărtând-o de comunitatea balcanică, în care o înglobase mai ales cultura ce ne venea din Bizanţ.
• Au sporit capacitatea de derivare şi compunere a lexicului românesc, în special cu elemente greceşti şi latine pe baza modelelor neologice.
• Prin elementele latine culte, prin împrumuturile romanice, dar şi prin împrumuturi din alte idiomuri, vocabularul românesc participă la bogatul tezaur lexical internaţional specific lumii moderne.
• Confirmă vitalitatea şi supleţea vocabularului românesc, posibilităţile neobişnuite ale limbii române de a folosi nuanţat „vechiul ” şi „noul ” în lexic, operând distincţii din cele mai subtile.
– Recent, Academia Română a redactat o nouă gramatică, bazată pe limba vorbită în fiecare zi, nu pe cea folosită în cărţile de literatură. Ce schimbări va aduce respectiva gramatică, inclusiv în domeniul terminologiei? Care va fi impactul acestei lucrări asupra calităţii posedării limbii române vorbite şi scrise?
– Anul 2005 a fost bogat în apariţia unor lucrări importante pentru toţi vorbitorii limbii române. E vorba de Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic, ediţia a II-a (DOOM2) şi Gramatica limbii române(GALR), în două volume (vol. I Cuvântul şi vol. II. Enunţul). Fiecare dintre ele constituie o aducere la zi şi o argumentare a altor lucrări similare mai vechi, DOOM1 apărut în 1982 şi Gramatica limbii române(GA), ediţia a II-a, 1963, tiraj nou, 1966.
Din prefaţa GALR aflăm că „inventarul de fapte supus cercetării se extinde prin interesul sporit acordat fazei celei mai recente a românei contemporane…, dar şi prin tendinţa de reaşezare a normelor (şi, implicit, a limitelor) variantei literare, tendinţă care, în uzul actual, se manifestă mai ales în favoarea oralului…”. De asemenea, „înglobarea într-o descriere de ansamblu (unitară) a rezultatelor convergente, dar obţinute în cercetări de orientare diversă…” a dus şi la folosirea unei terminologii noi, moderne, ce pare uneori „rebarbativă”.
Impactul lucrării asupra publicului larg, dar mai ales asupra elevilor şi studenţilor, se va vedea abia începând cu anul şcolar 2006/2007, când noile norme vor fi obligatorii în învăţământ. Vor exista, cu siguranţă, multe semne de întrebare, dintre care m-aş referi la o problemă de morfologie: clasificarea verbelor româneşti în 11 conjugări (şi patru, după prefixul infinitivului, produceau adesea confuzii) şi la câteva de sintaxă: (a) tratarea unităţilor sintactice trecându-se peste clasificarea cunoscută, sintaxa propoziţiei şi sintaxa frazei; (b) mărirea numărului de complemente necircumstanţiale; (c) interpretarea diferită a unor funcţii (vezi complementul comparativ altul decât circumstanţial, complementul predicativ al obiectului separat de predicativul suplimentar); (d) apariţia noţiunilor de predicat semantic, predicat sintactic şi predicat al enunţării, alături de cele de predicat simplu şi predicat complex etc.
Drept urmare, în faza actuală în care se află învăţământul românesc, de toate gradele, îmi exprim scepticismul în legătură cu impactul benefic pe care-l poate avea GALR în rândul elevilor, studenţilor şi al tuturor celor deprinşi cu consultarea unor astfel de lucrări. Habent sua fata libelli! (Cărţile îşi au destinul lor!)
– Stimate domnule profesor, mulţumim pentru bunăvoinţa de a răspunde la întrebările noastre. Sănătate, ani buni şi plini de rod, inclusiv pe ogorul limbii române.