Grigore Vieru iluminat de poezie
Pentru tipar;)
Acesta este titlul unei noi monografii despre creaţia cunoscutului poet basarabean. Volumul prof. univ. dr. Virgil Nistru Ţigănuş (născut la Adamclisi, Constanţa) întregeşte numărul exegezelor despre literatura de la noi. Recent apărută la Editura Universităţii din Chişinău, lucrarea denotă o bună şi fină cunoaştere a scrisului din stânga Prutului, implicit a operei lui Grigore Vieru. Drept repere sigure în procesul de interpretare a poeziei lui Grigore Vieru sunt considerate mai multe lucrări de referinţă semnate de cunoscuţi critici şi istorici literari, între care Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Ana Bantoş, Alex. Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Mihail Dolgan, Stelian Gruia, Fănuş Băileşteanu ş.a. Fireşte, pentru a-şi formula punctul de vedere personal asupra creaţiei analizate, Virgil Nistru Ţigănuş recurge– gest remarcabil– la o amplă, dacă nu chiar exhaustivă şi onestă trecere în revistă a studiilor, articolelor, notelor de lectură despre poezia viereană, apărute după, dar şi până la ’89. Astfel, pe fundalul scrisului românesc în ansamblu, autorul încearcă să privească din interior, cu înţelegere şi afecţiune, dar şi din perspectiva timpului, necruţător cu cei ce plătesc tribut modelor literare, neglijând sau negând valorile spirituale ale neamului, calea parcursă de Grigore Vieru pe ogorul literaturii moderne, în care poezia, purtând semnătura poetului de la Pererita, are o identitate incofundabilă. Propunem cititorului un fragment din noua carte a unui vechi şi sincer prieten al Basarabiei.
Patria – „în templul Limbii Române”
„Ar putea oare să existe,/ Neîngrădiţi de Limba Română,/ Carpaţii?”, se întreba savantul lingvist Eugen Coşeriu. Pe acelaşi itinerar spiritual al conştiinţei de sine şi în aceeaşi tonalitate, Grigore Vieru postulează sentimentul eminescian al „ţării de dor”. „Ar putea oare să fiinţeze/ Dorul,/ Neînconjurat de liniştea/ Şi frumuseţea inimii tale?” (Fiinţa dorului). Poeţii trec cu un alt ritm prin cercurile timpului, încărunţind (detaliu pentru purtătorii de condici), ei se iluminează „aşa precum/ Luminile preasfinte/ Din soare curg pe lumi/ Şi timpul îl măsoară...”. Mai ales acum, în vremuri invalide, caracterizate prin insuficienţă afectivă, goliciune morală, mentalităţi acaparante (în care sloganul ideologic totalitar ce a pătruns la mijlocul veacului trecut pe a şasea parte a planetei este înlocuit, fără glorie filologică, de sinonime migrând spre substantivul „globalizare”), mai ales astăzi scriitorii trebuie să servească sacerdotal „în templul limbii române”.
„Nu cu fraze şi măguliri de florile mărului se iubeşte şi creşte naţia adevărată, scria, în 1879, Mihai Eminescu. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţe seculare până în zilele noastre”1.
După cum Lucian Blaga scria numele Mamei numai cu majusculă, tot astfel caligrafiază Grigore Vieru numele Limbii Române. Acest „om al Duminicii”, la fel ca Liviu Damian, Valeriu Matei, Nicolae Dabija, Nicolae Mătcaş, urmaţi de câţiva tineri creatori, se află în solidaritate creatoare cu cei mai buni scriitori de limba română din toate timpurile. „Strălucire de lacrimă şi tărie de diamant are înţelepciunea adevărată... S-a obişnuit lumea cu frumuseţea şi suferinţele Limbii Române aşa cum s-a obişnuit cu răstignirea şi învierea lui Iisus Hristos”2 – spune cu sensibilitate stilistică Grigore Vieru.
Continuitatea spirituală autentică nu este asigurată doar de viziunea, distincţiile şi imaginile artistice, ci şi de orizontul de afectivitate: „Din mila, din dragostea şi dăruirea Limbii Române am răsărit ca poet. Limba română este destinul meu agitat...”. Nu poţi să scrii ca Ion Barbu, ca Bacovia, ca Mazilescu, Baltag, Ivănescu, Tomozei, Buzea şi Abăluţă, sau ca destructuraliştii de astăzi, nu poţi să „suspenzi” ochii şi mintea „referentului” când, de jur-împrejur, asculţi o limbă cu „semne” şi tonuri „moi” şi „tari”, cu o căzută, sluţită sonoritate, ca să nu mai vorbim de „vocabularul” şi topica năimite după cine-ştie-ce configuraţii lexicale. „Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra Ţării mele, afară de una singură: asuprirea limbii strămoşeşti”.Din păcate, „obijduirea” graiului străbun a început în anii de şcoală, în trecutele regimuri.
Identificându-se cu un ideal creator, de rezistenţă naţională, în unitate cu expresia emoţională a celei mai cunoscute poezii a lui Alexie Mateevici, discursul lui Vieru se sprijină pe sentimentul „dreptăţii pentru români”: „Strâmbul dascăl”, ieşit parcă dintre decoruri putrefiate, îşi urăşte şcolarii ce i s-au dat în grijă atunci când, urmând o curată chemare lăuntrică, ei privesc „către crinii latineşti”. Neadevăr şi atingere septică – iată formele „teascului” („slugarnicii tăi cleşti”), sub care au fost strivite multe, prea multe destine de copii:
„Şi din gură şi din carte
Cum minţitu-m-ai mereu,
Cum urâtu-m-ai de moarte...”
(Cântare scrisului nostru).
Într-o uluitoare combinare a minciunii instinctuale cu plăcerea belzebută, învăţăceii erau convinşi de stăpânii învăţătorilor lor că românul „de dincolo de Prut” este „duşman, nu frate bun”. Derutaţi, sărăciţi de istorie şi de limba strămoşilor,
„Credeam că un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne, am fost minţit!”
(Scrisoare din Basarabia).
Folosirea, legitimă, a numelui autorului Trilogiei culturii are, dincolo de culoarea sonoră conferită de context, rolul de a proiecta mărturia poetului din Basarabia pe un fundal de autoritate spirituală. Reîntoarcerea la Patria cea adevărată (între hotarele „Doinei”) presupune asumarea multiplelor erori, delimitarea de iconodulia „marelui frate” războinic, ridicarea sufletului românesc din golurile în care a fost scufundat tocmai de către trădătorii de neam, de către „înnodaţii neruşinării”:
„Eine hăcuiră graiul
Şi doina şi harta...
Ei datinao spurcară...
Ei gâtuiră prădalnici
Biserici frumoase,
Eine-au mânat spre Siberii
Cu pistolul din urmă...
Eiau dus omul la ocnă...
Ei otrăvesc pământul
Şi izvorul...
Ei se urcară pe ghebul
Numelor noastre strâmbate...”.
Cuvintele poetului nu se pot acoperi de roua bucuriei şi nici de vraja muzicală atunci când nelegiuiţii profanează vechi morminte, când au ajuns la un superlativ al agresiunii: „prin lacrimăgraniţi/ trag şi-n două o taie!”.
În aceste contexte dramatice, eleganţa şi profunzimea metaforelor şi temelor consubstanţiale din poezia lui Vieru constituie o lecţie de patriotism genuin. Astfel, lacrimacunoaşte o sugestivă cuprindere lirică: graiul, doina,harta(României furate), datina,biserica, izvorul, pământul, omul.Aşadar, lacrima grăitoare pecetluieşte sfinţenia suferinţei, în alte timpuri minţi, mâini şi vorbe pornite din pântece, tulburate de ură, lăcomie, necredinţă smulgeau irisurile sfinţilor din frescele sfintelor mănăstiri bucovinene; tot astfel vrăjmaşii mai noi ai românilor au smuls scrisul latin „din sângele fiinţei” nemuritoare:
„Ochiilui cei ai uimirii,
Când i-aţi scos şi nimicit
Aţi scos ochii nemuririi...”.
Vânturaţi de prin toate cotloanele unui imperiu agonic, cu pretenţii hegemonice, noii administratori, descălecaţi de pe tancuri „sub licenţă”, îşi imaginau că în fărâma de ţară au găsit „un deşert”: „Iar voi l-aţi semănat cu flori...”
„Deşertul” creşte numai în gândirea gângavă; în Moldova trăieşte însă un popor milenar, cu obârşie mitologică:
„Venim din Marele Poem,
Noi nu râvnim alt Râu şi Ram...”
(Inscripţie pe stâlpul porţii).
„Într-adevăr, noi suntem moldoveni – îi răspundea Eugen Coşeriu unei măicuţe basarabene, speriată de numele „român”. Dar toţi moldoveniisunt români”.
Într-un anti-colind, literele carbonizate („florile negre”) împietresc în evocarea tragicului destin al artei basarabene:
„Ne-au pus strajăla fereastră
Lerui, florile negre!
Şi spuneau că-i sora noastră
Ne-au adus necurăţia,
Dar ziceau că îi frăţia,
Sârmemă tot înveliră,
Mi le-aduseră ca liră,
Băum apă numai tină...”.
În ultimul vers, simbolul are limpezimea dramatică a Psalmului 102 tradus de Dosoftei în cadenţe folclorice. („Am mâncat pâine de zgură/ Şi lacrimi în băutură”.)
Accentele întreţin arderea vie înlăuntrul graiului şi impun prezenţa sensibilă a creatorului:
„Suflu în jăraticul
Limbii Române
Atent mereu
Să nu moară
Focul cel sacru...”
(Jăraticul).
Poetul ştie că naturile războinice sunt preocupate mai întâi de risipirea sentimentului naţional. De aceea el pledează pentru trăirea în adevăr şi redobândirea demnităţii naţionale. Am făcut multe compromisuri („traiul de cârtiţă râmând”), am desenat „stemele cu spicul aplecat spre sacul cotropitorului, am trecut, uneori cu voia noastră, prin înjosiri. Alături de poeţii generaţiei sale, Grigore Vieru îmbogăţeşte fresca istoriei noastre cu imagini (filtrate în lungi ani de studiu, de febrilitate creatoare şi de speranţă). Ele sunt în măsură să sporească sensibilitatea artistică şi să antreneze gândirea lectorului pe calea cunoaşterii de sine:
„...din suferinţă-şi ia fiinţă
Vecia-n care credem...”.
„Muţesc privighetorile,
mierlele, cucii,
Sângeră în biserici
icoana, pristolul...”.
„Pământule, tu cel de glorii,
Te caut prin străvechi istorii,
Că-n vremea noastră, de acuma,
Ce-a mai rămas din tine? Huma...!”.
„Bătrânii care se roagă sa moară.
Eclipsă de pâine (...)
Dorul de veşnic repaos
Al martirilor”.
Aceste versuri amintesc de o frază lirică de o emoţionantă transparenţă. „Eu scriu la ora când dorm temnicerii”, mărturisea sensibilul poet Gheorghe Tomozei. Poezia, înţeleasă ca sacrificiu asumat, supravieţuieşte blasfemiilor şi neobositelor cazne la care o supun feluriţii torţionari. Moartea celor doi tineri artişti basarabeni în plină lumină creatoare, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, truverii „scrisului latin”, echivalează cu o ofrandă pentru făptura românului „înfăşat” în sârmă ghimpată. Colţii de fier au trecut prin trupuri, şi prin cântec:
„Plecat-au totuşi neînfrânţi,
Căci îndrăgitu-i-au cei mulţi”
(De dor).
Pomenindu-i creştineşte pe „toţi adormiţii Patriei”, Grigore Vieru schimbă, într-un fel, retorica repausării. Cei jertfiţi ies din condiţia lor abisală şi revin, simbolic, în viaţa umiliţilor şi nedreptăţiţilor din această lume:
„– Luaţi şi mâncaţi şi beţi
Din pâinea şi vinul
Răstingnitelor trupuri
Şi înviaţi întru
Nepieritoarea slavă
A pământului ce vi se cade...”
(Poate numai atunci).
Textul este închinat unui scriitor ieromonah de la mănăstirea Sihăstria, P. C. Ioanichie Bălan, cel care, în notele despre pelerinajul său în Grădina Ghetsimani, consemna marea dramă a omului modern de a rămâne dincoace de tărâmul rugăciunii. Iisus rămâne, prin ingratitudinea noastră, încă o dată singur: „Te rogi singur în această grădină a lumii, iar ucenicii Tăi dorm şi noi dormim! Pentru aceea „au intrat lupii răi” în turma Ta şi sfâşie unitatea Bisericii şi „amăgesc pe mulţi”, iar noi dormim! Scoală-ne din somn, ca să priveghem şi să ne rugăm împreună cu Tine”3.
Poetului (Omul de lacrimi) i-a fost dat să trăiască neresemnat în plină vreme valpurgică şi să treacă prin conglomeratul de obstacole piezişe. Lovind în cadranele timpului cu „piatra ce pretindea moştenirea”, mohorâţii stăpâni „mutau ziua dintr-un loc în altul,/ zăpăcind-o definitiv”. Scriitorul nu e indiferent la şirul de fărădelegi şi „supliniri” valorice abuzive dispuse de impertinenţa unor personaje gălăgioase. Proba ignoranţei lor o reprezintă acest portret alcătuit din nonsensuri:
„Ei încurcau Dunărea cu Volga (...)
Temniţa cu biserica
Şi schimbau numele florilor noastre...
Ei rădeau aurul de pe aripile albinelor,
Rupeau crucea de la pieptul preoţilor
Şi-o agăţau la gâtul maimuţelor...”.
Pentru aceia care au cunoscut ceasurile nimicirii spiritului românesc versurile de mai sus nu pot reprezenta doar „vorbe”. Am trăit printre aceste stafii ale gândirii gârbove ce maculau istoria neamului. Am ascultat, nu demult, destăinuirea unei profesoare de matematică, originară dintr-un sat prutean unde, îndată după „eliberarea” (prin înfometare însângerată) de sub „jugul” românesc, s-a trecut la cea dintâi „îndreptare” revoluţionară: dărâmarea bisericii.
Aduşi cu „toba mare”, oamenii au fost îndemnaţi să arunce în foc sfintele icoane. Un tractor aştepta să năruiască altarul. Nimeni nu a cutezat însă să urmeze ordinul „nacealnicilor”. Unii, fiind tare bătrâni, nu mai aveau ce pierde; şi-au făcut semnul Crucii şi au încercat să se-ntoarcă spre casă. În strigătele încâlcite, creştinii au reuşit să desluşească hotărârea „democraţiei comuniste” de a distruge locul lor de rugăciune. Din păcate, cel ce a urcat pe tractorul cu şenile (după ce cupola cu Cruce, în afară, şi cu Iisus Pantocrator, înăuntru, fusese sugrumată cu o funie uriaşă) era un localnic, un tânăr. Din teribilism, din credinţă împuţinată, din dorinţa de a fi văzut de vreo anume femeie, din teamă sau din grija de a nu-i fi imputată condiţia de român basarabean, acela a dărâmat inima bisericii. Dar Crucea i-a căzut pe tractor şi fiarele contorsionate ale sculei „eliberatoare” l-au transformat într-un infirm, „întregul lui neam este marcat de acest blestem”, a spus profesoara: copii handicapaţi, boli incurabile, nebunie din senin. De altfel, după şirul de demolări de biserici au urmat anii de secetă, când pentru întâia oară în Basarabia s-au aflat cazuri de canibalism. Abia după aceea au apărut devoratorii de suflet românesc: „Am văzut canibalul ştergându-se la gură cu poeziile mele...” – scrie, înfiorat, Grigore Vieru.
Impresionantă este imaginea lui Iisus purtând în braţe vechea provincie românească, în timp ce „Sufletul Mioriţei noastre în sârmă ghimpată/ Se zbate şi plânge” (O gură de aer).
Hăituind „căprioara cea fără de vină a Limbii...”, „vânătorii” sentimentului naţional îşi alungau victimele spre gulaguri înceţoşate.
Despre ţară nu se poate scrie oricum. Pasiunea pentru peroraţia vidă o au unii „nonconformişti” din literatura „vest”-pruteană. Poezia patriotică le apare „un sector pe cât de stereotip, pe atât de inert, iar Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Nichita Stănescu sunt raportaţi la contextul „poeziei patriotarde”. De pildă, poetului Imnelor iubirii (biruitor prin suferinţă şi moarte asupra denigratorilor) i se impută limbajul... obscur: „obscurizarea arhaizant-etnografică a discursului atinge cote maxime, îmbinându-se de vâscozităţi protocroniste”4.
Într-o impudică demonic a limbajului „post-decembrist” sunt citaţi marii biruitori ai generaţiei actuale: „Ce frumoasă eşti, fă, Patrie (...)/ nimeni nu dă atât de dezinteresat din picioare”. Un alt premiant (în ţara sa) publică asemenea şiruri de vorbe: „O să scriu un poem care/ o să te distrugă, România/ şi el o să fie tradus, România/ o să fiu singur şi o să fiu nebun şi/ o să mă sinucid!//... Nu cred că există Dumnezeu, România...”. De la jertfa din iubire a lui Bălcescu(care purta cu glorie tăcută povara sacrificiului pentru patrie) la aceste declaraţii demonice şi însăilări lexicale (în care „am sărit” peste licenţiozităţi) sunt ample distanţe. Cei ce încurajează un asemenea tip de „literatură” ar trebui să-şi amintească, din anii de şcoală, că nimeni nu trebuie să accepte jignirea mamei şi a patriei „Gurii actualităţii ar fi avut un mare succes dacă i-ar fi învăţat pe „premianţi” să evite tot felul de cacofonii şi să înţeleagă un adevăr simplu: adevărata iubire, nefiind satanică, nu „se exorcizează”.
„Pentru a fi periculoase, sublinia scriitorul Sydney Smith, greşelile trebuie să conţină o mare doză de adevăr.
Numai printr-o asemenea tovărăşie ele pot avea o largă circulaţie”.
Aron Cotruş a scris Rapsodia dacică,iar pruteanul Ion Pillat meditaţia De-o fi să fie raiul.Erau poeţi obscuri pentru că îşi venerau prin metaforă patria?
„Poezia lui Vieru, sublinia în urmă cu un sfert de veac Marin Sorescu, este şi o lecţie pentru mai tinerii creatori care se avântă prin preerii nevăzute niciodată, fără a reuşi să mişte o frunză din sensibilitatea noastră. Singura tresărire valabilă este cea pe care ţi-o poate da bătaia inimii”5.
În ritmul acestei „bătăi de inimă” şi în versuri asonante rostirea poetică figurează o nouă metaforă a căutării (prin „mărăcinişul” falselor străluciri) a ideii de patrie:
„Trecui prin
Mărăcinişul cel fără capăt
Al sângeroaselor stele
Aduse de vânturi.
Am mucenicit ca Hristos
Pe crucea suferinţei
Ca să ajung la tine,
Ţară”.
(Ca să ajung la tine).
Descoperirea Ţării a reprezentat pentru Grigore Vieru un triumf estetic şi existenţial. Imaginea surprinde împrejurarea împărtăşirii simbolice din vechea întemeiere românească:
„Dunărea mea
în marea mea se varsă
Asta în carte scrie.
Dar cartea a fost arsă”
(Iată şi urmele).
Expresivitatea (sensuri şi muzicalitate) îmbogăţeşte „tabloul” lirismului vaticinar:
„Ca sufletul mamei,
Măreţi şi deplini sunt Carpaţii (...)
Spun bună seara
Carpaţilor verzi,
Acestor pietre tăcute,
Acestor brazi drepţi
Tainic vuind...”
(Spun bună seara).
În unduirea timpului (confesiunea proiectează perspective panoramice asupra istoriei românilor) luminile începuturilor par covârşite de melancolia litaniilor contemporane. Sacrificiul are astăzi culoarea şi statornicia cuvintelor:
„Iubirea de Ţară
Nu se mai semnează
Cu sânge.
Moare zăpada,
Moare zăpada-n Ardeal...”
(Pe munte, pe vale...).
„Pentru Grigore Vieru, întregul Univers nu are decât un singur nume – Basarabia –, de aceea toată poezia sa e sentiment şi gând simbolizat” – scrie Vasile Bardan. „Rădăcini şi ecouri ce duc până la Doina lui Mihai Eminescu se disting în poemul Ridică-te, unul dintre textele cele mai pline de tragism... Bătută ca vita pe spate/ Cu biciul legii strâmbate”6. Grigore Vieru scrie numai despre experienţe personale.
Poetului şi eseistului Viorel Dinescu i se închină în ultima antologie lirică o elegie (Rana), în care sentimentul întreguluise constituie din fragmente de nemărginire: „Mersul măreţ al Dunării,/ Frumuseţea Carpaţilor,/ splendorile Patriei mele...”.
În mişcarea vremurilor, multe se risipesc, însă nu toate elementele vor intra în deriziune: „Zăpezi se vor topi,/ Va ninge din nou,/ Alte pete roşii de sânge/ vor privi din zăpezi/ Spre un alt viitor./ După numărul lor/ Vom şti/ Câţi români/ în Ţară-au rămas/ Şi câtă Basarabie/ Acasă-a ajuns”.
Este nedrept– spune poetul-profesor – să înveţi copilul cum să moară pentru Patrie înainte de a-l învăţa cum să trăiască pentru ea, înţelepciunea dascălului întrece speculaţiile oricărui pretenţios „inventar” filozofic din care totuşi copiii lipsesc.
A trăi pentru patriereprezintă a fi în consonanţă desăvârşită cu valorile ei. Convinşi că fac parte dintr-o nebuloasă a prosperităţii globale, mulţi tineri de astăzi îşi împrăştie anii aşteptând zadarnic împlinirea, pe Net, a dezideratelor; rătăcesc (în vehicule moderne, strălucitoare), îşi modifică brutal şi neinspirat înfăţişarea în căutarea sinelui vândut pe nimic. Scriitorul onest, înainte de a-şi număra „sponsorii”, premiile şi „fanii”, se cuvine să-şi strige copiii şi să-i încredinţeze că, în haosul sonor, înveselitor al prostiei şi necurăţiei este cuviincios să trăieşti simplu, să înveţi fără încetare, să munceşti, să-ţi iubeşti părinţii şi pământul de unde vii, adică să te asemeni cu simbolurile primordiale:
„...Tunet să fii
Ploaie să fii
Lumină să fii...
Ca să ai dreptul de
a săruta acest pământ
îndurerat
de-atâta rod”
(Dar mai întâi).
„Câtă zăpadă şi câtă ţară în copilăria mea!”, se destăinuia cititorilor săi fiul Eudochiei din Pererita Hotinului. „Nimeni vechimii/ Nu poate să ne smulgă”, îşi încurajează acum poetul contemporanii înspăimântaţi de tăvălugul celor puternici, celor şovăitori sau naivi.
Românii „de dincolo” (indiferent cât de amplă este aria acestui adverb – Ismail, Cernăuţi, Herţa, Timoc, Banatul sârbesc, Sudul Dobrogei...) şi-au creat un anotimp al patriei matriciale. Aici „lumea dinlăuntru” o acoperă pe cea „din afară”, închipuirile verii şi toamnei, ale iernii şi primăverii se supun unei fenomenologii înalte. Ca în Revederea eminesciană, Dunărea conservă cadenţa veşniciei. „Chiar dacă – debutează o glosă a poetului Grigore Vieru pe marginea unei cărţi a lui Fănuş Neagu– ne-aţi smulge/ Limba din gură,/ Ar rosti Dunărea noastră,/ Tot ce se cade rostit – / Aşa îngerul a strigat”.
Fiinţa apelor este o prezenţă esenţială în spaţiul poeziei româneşti. Pentru Grigore Vieru ele au chip de copii şi poartă „slava şi izbânda” neamului, în respirarea râurilor, poetul se simte „mai în Ţară”.
„Suntem! Venim! Am răsărit!” reprezintă verbe ale dăinuirii prin izvorârea fără de sfârşit. Patria de ape curgătoare nu poate fi împiedicată de nimeni să-şi înalţe rugăciunea până în adâncurile cerului. Prutul,fratele poetului, îşi schimbă, ca-n basme, chipul; planurile undelor filtrează lumina şi, prin cristalul transfigurat, zărim ţara visată de peregrinii prin timp:
„De-ai curge, tu, Prutule,
De-ai curge pe Nistru
Să nu mă mai desparţi
De fraţii mei!
De-ai curge, tu, Prutule,
De-ai curge pe Mureş
Ca liber să pot asculta
Cântecul nostru,
Cântecul neamului meu!
De-ai curge tu, Prutule,
De-ai curge pe Olt...”.
„Suferinţa m-a ajutat o singură dată în viaţă – îşi aminteşte poetul – atunci când am trecut Prutul”. Există o suferinţă la limita perceptibilului. Prutului i-a rămas să spele pietrele, atâtea câte mai sunt; pe celelalte pietrestăpânii Le-au scos şi le-au preschimbat/ în pietre de hotar:
„Ei au inventat
Lacătul de apă
Şi cheia care încuie.
Cheia din care izvorăşte
Ceaţa şi negura.
Aproape că ne-am obişnuit, Doamne,
Cu lacătul de apă...”.
Aceste metafore ale închideriipărând, poate, unora paradoxale, sunt semne ale hazardului din istoriile „moderne”. Un „lacăt de apă” spânzură de ţevile diverselor „puşcoace” de peste Nistru, râul leonian cu o apă foarte limpede, dar grea(cum o descrie Cantemir). Temuţii purtători de arme exterminatoare nu au cum să înţeleagă că au existat părinţi care înainte de a sfârşi în temniţele roşii, în urma nesfârşitelor suferinţe, şi-au încreştinat copiii lângă râurile hotarelor. Dar, pe unde odinioară hălăduiau în muzici dulcege, lihniţi de puterea bogăţiei, turcii, se răsfaţă altă lume care şi-a botezat pruncii cu prenume transcrise din condicele asupritorilor lor – probabil nu numai pentru a le linguşi orgoliile. „Cataloagele” istoriilor (trecute şi prezente) sunt pline de asemenea transcrieri. Cine îşi imaginează că această inutilă probă de loialitate era răsplătită de ocupanţi ar trebui să-şi amintească de replica lui Stalin la intervenţia unui demnitar comunist: sentimentul recunoştinţei îl au doar câinii...Poate nu întâmplător marele scriitor rus Bulgakov a lansat pe „traseul” misterelor comuniste sintagma „viaţa de câine”. „Mâncat de lupi, eşti oaie, zice Vieru; mâncat de porci, nici oaie nu eşti”, îl însoţim pe poet pe traiectoriile filologice ale Mişcării în infinit: „Românul nu ştie câtă ţară a rămas în ţară, nu ştie nici câtă moarte îl aşteaptă. La baza patriotismului stă un sentiment cât se poate de firesc: cel al statorniciei, însuşi Dumnezeu este un patriot al Cerului”7.
Solidaritatea destinelor care nu s-au supus distorsiunilor din „răsăritul rourat” al Basarabei se aseamănă, credem, cu mireasma curată a „busuiocului sălbatic” şi a „pâinii calde”:
„Mănânc din aceeaşi pâine
Cu Patria,
Dacă nu mănânci
Din aceeaşi pâine cu ea
Atunci sau pâinea
Sau Patria
Nu este a ta”.
Într-un discurs vaticinar modern nu se rostesc sentinţe. Crezul patriotic se arcuieşte sub silueta limbajului metaforic:
„Aud în răsăritul rourat
Cum strigă dorul-dor
Spre Basarabia,
Spre suferinţa ei,
Eu însumi preschimbându-mă
în liniştea,
în răbdătoarea ei lacrimă”
(Liniştea lacrimii).
În dimineaţa încă nelimpezită cu rouă, metafora „dorului-dor” (coborând din Ardealul cu „nebănuitele trepte”) are pulsaţie tragică. De la strigătla linişteexistă în poezia basarabeană actuală un spaţiu măsurat cu traiectoria lacrimii. Amprenta ei acoperă vederea, ruinează egoismul, rafinează timpul. Bătrâna patrie îşi trăieşte în lacrimi liniştite dimineţile speranţei.
Distincţia (accesibilă) lirismului lui Grigore Vieru este probată prin naturaleţea cultivată fără ostentaţie „postmodernă”, prin claritate şi fineţe. Patria (de cuvinte) nu supravieţuieşte oricum. Spiritul aventurier al celor ce se folosesc de noi „strategii” culese din cărţi de poietică formalistă, care îşi încarcă frazele cu felurite barbarisme, nu-şi ascund jena de a fi comparaţi cu valorile tradiţionale. Această conduită se întâlneşte adesea – şi nu numai în literatură– cu voluptatea (artificială) a negării valorilor, cu imitarea deghizată a modelelor (de preferinţă a celor zgomotoase), cu mistificarea şi impostura. Sunt persoane care, luându-şi ca reper un anume stil (deconstructiv), şi-au propus să forţeze gustul public (prin tehnicile manipulării rafinate) şi să-l încorseteze cu „actanţii” proprii.
Conştiinţa morală a poeziei (aşa cum a fost conturată de Maiorescu şi de Eugen Lovinescu), perseverăm să credem, este liberă de asemenea deformări şi diversiuni. „Din ceea ce ştim – ceea ce nu ştim este Lumină” scria Daniel Turcea. Uneori această formă a adevărului artei coboară „în liniştea/ în răbdătoarea ei lacrimă”.
Voievodalul „steag al neamului” rămâne pe un liman de „îngheţate lacrimi”. În „fântâna părăsită/ a Limbii române” unii au aruncat hrisoavele şi numele martirilor, inclusiv ale celor care au ars pe rugurile înălţate din propria fiinţă.
Fiecare Ţară se vede de pe muntele ei, repetă, odată cu înţelepţii lumii, Grigore Vieru. Pentru românii de pretutindeni, el este acela în care „luminile preasfinte/ Din soare curg pe lumi/ Şi timpul îl măsoară...”. „Dumnezeu s-a interesat de Eminescu, le reaminteşte poetul amnezicilor. Dacă n-am fi aşa de inerţi, ajungeam demult la arhivele cereşti”.
Conştiinţa tânărului scriitor a reprezentat, încă de la debutul studenţesc din revista „Convorbiri literare”, premisa unei propensiuni a spiritului românesc spre universalitate. Metafora munteluide marmură solară care se contopeşte cu şirurile de cuvinte ce se unduiesc pe „spaţiul mioritic” „sub un cer cu stele sudice” recomandă, de asemenea, valoarea unui poet cu acces la „arhivele cereşti”, într-o „respirare” dialogată a lui Nichita Stănescu, poetul „înţelepciunii” cu „aripi de ceară” era numit „cerul” înconjurat de „păsări călătoare sub văzduh...”. Inspirat de solemnitatea metaforică a definiţiei stănesciene, Grigore Vieru încheia fraza cu gravitate: „Nu pot să nu mă ating de el. Lupta cu el îmi dă din el tărie să exist”8.
Doinaeminesciană reprezenta pentru autorităţile anxioase un text subversiv. Poetul basarabean insistă, la rândul său, asupra stării de incompatibilitate între adevărul neamului şi puterea totalitară: „Doina mi-o furară/ Cu străvechea şi frumoasa Ţară”. „Frate” (întru cinstirea limbii române) şi „părinte” spiritual, Mihai Eminescu deschide „casa mare” a Basarabiei cu himerica „floare albastră” a poeziei:
„Acum am şi eu pe lume parte:
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte
Acum nimeni nu mă poate minte...”
(Eminescu).
Stăruie în memoria cititorului lirismul thanatic al Legământuluilui Grigore Vieru, o reflecţie-confesiune care dezvăluie uniunea cu autorul sextinei Se bate miezul nopţii:
„Ştiu, cândva, la miez de noapte,
Ori la răsărit de Soare
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale (...)
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa deschisă...
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium”.
Tonul şoptit, scrisul inspirat de măsura „ceasornicului” ceresc dovedesc relevante legături lăuntrice cu creaţia lui Mihai Eminescu.
„Singură, tăcută”, veşnicia se aşterne peste destine şi covârşeşte tot ce e trecător. Ea protejează credinţa, memoria tragică, semnele sapienţiale ale neamului: ontice cuiburi de lutclădite din metaforele de revelaţie ale lui Lucian Blaga, „icoana” şi „frunzele psalmilor” lui Tudor Arghezi, „apa-vioară” a lui Enescu, „o tăcere atât de afundă”, cioplită în piatră voievodală de Brâncuşi:
„...se aud Carpaţii spre seară
Cum, aplecându-se, aştern umbra
Pe masă,
Curată şi răcoroasă”
(Brâncuşi).
Aflat, cu braţele grele (de carte şi de timp), la cumpăna dintre lumina străveche a ţării şi lumina ei neîncepută,poetul priveşte la cadranele florilor şi spune împreună cu filozoful Constantin Noica: „Din ceasul acesta încep să curgă lucrurile”. Curg, transparente, roiurile de anotimpuri (ce se grăbesc, se pare, la întâlnirea cu transcendenţa) în întreaga creaţie a poetului basarabean.
Imaginea patriei are, în opera lui Grigore Vieru, distincţia simplităţii. Dar, chiar în acest timp, un tânăr poet (publicat în reviste-fanion) se declară fascinat de o carte intitulată Arta scalpării; un altul, regizându-şi o postcioraniană celebritate, îmbrăţişează „ideea” că „viaţa e naşpa, imposibil de trăit şi că te plictiseşti...”9. Mulţi „oameni de bine” se laudă la TV că nu au citit şi că nu vor citi nici o carte. Abia aşteaptă să plece în... Europa (ca să citească profund conţinutul etichetelor). Nu au avut când să afle că ei sunt urmaşii celor mai distinşi europeni. Ne întrebăm încă o dată: cine este interesat ca tinerii să nu-şi cunoască istoria? Într-o lume a voluptăţilor ieftine şi a artificiilor infernale, puritatea materiei renăscute pe calea dintre pământ şi cer produce „laureaţilor de profesie” o stare de disconfort, în schimb,
„Oamenii la noi
Primăvara
Scot din malul Prutului
Lut pentru casă:
Îi scot pe străbunii noştri
Prefăcuţi în lut.
Pe urmă
Frământă, dureros, lutul...”
(Casă).
Grigore Vieru preia o tradiţie fără echivalent în cultura Basarabiei, dar nu are orgoliul să fie considerat „preot deşteptării” ca Andrei Mureşanu, tribun precum Goga sau Cotruş şi nici bard furtunos ca mulţi dintre congenerii săi. Rar îşi înzestrează textele cu imperative, în locaşul istoriei, al graiului şi nădejdilor româneşti; el serveşte, abia nevăzut, în apropierea porţilor împărăteşti ale gândirii sacre de pretutindeni, deîmpreună cu flacăra pe care o păstrează, pentru ca să nu i-o împrăştie „suflarea rece” (impostura, stupiditatea, perversiunea). Rugătorul poate fi văzut: nu a ostenit, ci a îngenuncheat.
Cu smerenia firelor de iarbăpoetul contemplă „steaua de vineri” a pătimirii şi a iertărilor, pentru că, iată:
„Vine un timp
când Luna se lasă
Pe chiar umerii noştri
Şi ca piatra ne apasă.
Şi vine o tihnă
Nesfârşit de lungă
Peste braţe şi frunte, peste pleoape,
Atunci ne-acoperim
Cu ce-avem mai frumos şi
Mai aproape:
Cu nişte ape, c-o doină,
C-un codru, c-o luncă...”
(Dar vine un timp).
„Adâncile lumine”, suferinţa, înfrângerile, repetabila asumare a scăderilor şi a ingenuităţilor, a rigidităţilor, delăsărilor, dar şi deschiderea generoasă către alte expresii ale culturii (nu neapărat globalizante) de la cumpăna mileniilor, spiritul rar al prieteniei şi bucuria muncii literare neobosite recomandă creaţia lui Grigore Vieru în ordinea valorilor româneşti actuale.
Această încredere în prestigiul spiritualităţii naţionale îi motivează rolul în Cetatea literelor:
„Dreptatea nu-i la fundul mării,
Ea este la un pas de noi...”10.
Este adevărat că „frumuseţea literară se datoreşte cuvintelor”11, dar actul creaţiei rămâne un univers secund al adevărului. Pentru români, adevărul se identifică decisiv cu Logosul întrupat, cu istoria milenară, cu natura fascinantă, cu patria spiritului.
Note
1 Mihai Eminescu, Suprema lege, în Timpul, 27 mai 1879, republ. în Opere, III, ediţia I. Creţu, Editura Cartea Românească, 1939 cu titlul Conservarea naţionalităţii – suprema lege.
2 Grigore Vieru, Strigat-am către Tine, p. 375.
3 Arhim. Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 28.
4 v. revista Cuvântul, anul XII (XVII), nr. 4 (346), aprilie 2006, pag. 4.
5 Marin Sorescu, Grigore Vieru şi lirica esenţelor, în vol. Grigore Vieru, Izvorul şi clipa, Editura Albatros, 1981, p. 8.
6 Vasile Bardan, Grigore Vieru– fiul lui „A fi”, în revista Viata Românească, anul XCIV, ian.-feb. 1999, nr. 1-2, p. 135-139.
7 Grigore Vieru, Mişcarea în infinit în Strigat-am..., p. 385-386.
8 Victor Crăciun, Postfaţa la vol. Grigore Vieru, Rădăcina de foc, EdituraUnivers, 1988, p. 354.
9 Fragmente din articolul Tinerii scriitori analizează cărţile la „modă” în pagina de cultură a cotidianului Adevărul, 31 martie 2006, pag. 3-8. Un sondaj CURS (III 2006) decretează: „Unul din 10 români nu are nici o carte în casă”. Iată o propoziţie ce asociază opacitatea „educaţiei” culturale actuale cu plăcerea negaţiei întreţinută de „o media” înfometată de euro-subinteligenţă.
10 Grigore Vieru, Decembrie cel Sfânt,în revista Literatura şi arta, nr.2,Chişinău, 11 ianuarie 1990.
11 Vladimir Streinu, Înseninări libere, în Pagini de critică literară,IV, EdituraMinerva, 1976, p. 488.