Memoria trecutului şi... a prezentului
Pentru tipar;)
Presa din România şi, mai recent, din Republica Moldova (în special după lansarea la Chişinău în această toamnă a cărţii Născut în URSS) a consemnat un eveniment editorial de excepţie. Este vorba de cartea lui Vasile Ernu (V. Ernu este născut în 1971 în Odesa. Absolvent al Facultăţii de Filozofie (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996); master în filozofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Ideea artă+ societate. A activat în cadrul Fundaţiilor Ideea şi Tranzit şi al Editurii Idea. Actualmente lucrează în cadrul Editurii Polirom). Având peste 30 de recenzii sau referinţe critice, cartea de debut a lui Vasile Ernu stabileşte un fel de performanţă, numele autorului fiind pe larg mediatizat. Evident, cititorul ar putea să se întrebe: care este motivul ce provoacă multiplele şi diversele interpretări ale noii scrieri? Pentru a evita un răspuns subiectiv, preluăm câteva opinii semnate de cunoscuţi comentatori ai procesului literar actual, dar şi un fragment din amintita lucrare, mai puţin accesibilă, cu regret, publicului larg: volumul Născut în URSS de Vasile Ernu, tipărit la Editura Polirom din Iaşi (format A5, 272 p.), se vinde la librăriile din Chişinău cu preţul de 113 lei (circa 10$).
* * *
„Născut în URSS e una dintre rarele lucrări postdecembriste care încurajează rezistenţa critică împotriva caricaturizării propriului trecut, împotriva autocolonizării spaţiului cultural românesc cu ideologeme preluate din repertoriul «taberei victorioase» a Războiului Rece. Raritatea unor asemenea apariţii vreme de cincisprezece ani de «libertate» postcomunistă şi felul în care majoritatea reacţiilor de până în prezent urmează acelaşi format, ţinând întâi să se dezică de «comunism» înainte de pronunţarea oricărei interpretări referitoare la textul însuşi al lui Vasile Ernu, sunt, de altfel, indicii directe ale greutăţii ideologice care apasă şi limitează câmpul cultural românesc actual.
(...) cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de a reda o «faţă umană comunismului», şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu-monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă”.
(Ovidiu Ţichindeleanu,
Născut în URSS, trăiesc în România,
Observator cultural, nr. 71, 6-12 iulie 2006)
* * *
„Există în cartea lui Ernu ceva care să-l separe atât de radical de arheologiile subiective din O lume dispărută, Cartea roz... sau Cartea cu euri şi să-l ataşeze mai degrabă „ostalgicilor” redegişti, nostalgicilor polonezi sau maghiari? În mod sigur. Asta e şi diferenţa care sare în ochi la această carte scrisă (totuşi) în româneşte şi având multe acorduri de fond şi de substanţă cu memoria exorcizatoare pusă la lucru în cărţile autorilor români. Vasile Ernu însă, scriind o carte de autor, şi nu una în care perspectivele subiective, fatal disparate, se adună într-un caleidoscop semnificativ, îşi asumă o retorică a nostalgiei. Perspectiva, tonul şi memoria critică sunt dictate de această retorică a nostalgiei ironice care-şi conţine propria contradicţie. Vasile Ernu ştie că nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru homo sovieticus (care a rămas), căci «nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe când el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor». Vasile Ernu mai ştie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, că aceasta e imposibilă întrucât «pentru noi, homucuşii, nu mai există acasă». Şi crede că, teoretic, «nostalgia nu este departe de ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului», credinţă care-i justifică perspectiva nostalgic-ironică. Doar că nostalgia nu înseamnă o formă (chiar fictivă sau reconstructivă prin limbaj) de întoarcere într-o patrie pierdută, ci chiar durerea de-a nu mai putea s-o faci (în nici un fel) vreodată. Iar ironia faţă de propria durere (retorică) relativizează până la disoluţie şi obiectul, şi subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detaşat”.
(Simona Şora, Marea ignoranţă, Dilema Veche,
nr. 127, 30 iunie – 6 iulie 2006)
* * *
„Autorul preia un prefabricat uman, «homo sovieticus», descriind şi interpretând prin aceasta grilă viaţa în URSS. Cetăţeanul care stă la cozi şi bea litri de votcă merge la «tualetul public», e mândru de progresele ştiinţei sovietice şi de superioritatea scolii sportive, jură pe Lenin, se teme încă de Stalin şi spune bancuri cu Hruşciov.
Pe trunchiul tare, băţos al mentalităţii sovietice sunt «altoite» experienţe personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un râsu’-plânsu’ pe care îl cunoaştem destul de bine, o jale schimbătoare ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrăim trecutul.
Vasile Ernu se desparte de comunism râzând mânzeşte, iar nu în stilul sforăitor de pe malurile Dâmboviţei. Să nu-l acuzăm prea tare că se uită cu mare atenţie şi cu o anume emoţie înapoi”.
(Daniel Cristea-Enache, Imagini virtuale. Memoria trecutului
şi... a prezentului, Evenimentul zilei, 22 septembrie 2006)