O poezie născută din comuniunea cu A. Mateevici
Pentru tipar;)
Prin publicarea volumului Teiul desculţ (2004), Ion Găină invită cititorul în „chilioara sufletului” său, îndemnându-l să-i descopere „stările”. Autorul mărturiseşte că versurile lui s-au născut din „comuniunea” cu preotul şi poetul Alexei Mateevici. E şi acesta un motiv care implică (fapt verificabil pe texte) tentaţia „religiozităţii”. „Ioan, dascălul de Ţară”, cum îl numeşte Nicolae Dabija în prefaţa cărţii, „propovăduieşte” prin cuvânt, poeziile sale fiind un fel de „litanii, nişte psalmi, nişte priceastne...”. Aserţiunea lui N.Dabija se justifică printr-un lexic religios, prin exprimarea credinţei care purifică şi înalţă: „Ajungi să luminezi când ai credinţă” (Gânduri).
Calificativul „păstor de cuvinte” (N. Dabija) se pretează unei interpretări bivalente: a) „păstor”– vocabulă din aria transhumanţei; b) în sens figurat ar însemna „îndrumător” al credincioşilor, ceea ce imprimă plachetei suplimentare conotaţii religioase.
„Stările” lui Ion Găină se conturează în „matca” scrisului său, învolburându-se încontinuu. Eul liric se plasează „între cerul şi pământul acestei treceri”, instaurând prin cuvânt echilibrul de la „începuturi” (Geneză). Primul ciclu din cartea Teiul desculţ dezvăluie „esenţa” unui eu care-şi simte rostul în ţara strămoşilor, în ţara veşniciei, spre care doreşte a se înălţa: „voiesc să mă înalţ până la ţara/ cea veşnică prin cuvânt”. Autorul oscilează între „acasă” şi cuvânt. Cititorul este invitat să răsfoiască filele unei geografii interioare cu „patru puncte cardinale” (Sălcuţa, Zaim, Căuşeni, Chişinău), cu „Munţii Tăcerii” (Contaminare), cu „oceanul în care zboară” (Aici), „agăţat de-un astru” (Octombrie), „între cer şi pământ” (Stare), spaţiu în care viaţa poetului, retras în „colţ de eu”, este o înălţătoare „trecere prin cuvânt”. Aşa se constituie, de fapt, ars poetica lui Ion Găină.
Zbaterea sa între „cer şi pământ”, între tăcere şi cuvânt, între „stare” şi căutare îşi are un „rost”: „Suflete al meu, / Să nu taci niciodată. / Tu, ca destin terestru,/ şi ca un vânt astral, / să cauţi o vecie creatoare / şi să împarţi în spaţii / preasfânta ei culoare”. Tema dominantă a acestui ciclu este creaţia, dublată de diverse motive: cuvântul, eul, rugăciunea, culoarea, lumina– toate învăluite, firesc, într-un lexic religios.
Se simte în versurile acestui autor şi atracţia pentru un spaţiu al mării: „Printre iluzii merg ca pe o mare/ Şi val mă simt şi luntre de cuvinte” (Altă stare). În suflet i se „tăinuiesc galaxii”, actul creaţiei antrenează stihiile: „iar stihia-n mine-a coborât”, „ideea vifor coace”, „fiinţa mi-i cer”, „Materia / se răzvrăteşte în mine”, „Fierb începuturi / şi atomii plâng / în unghere”.
El îşi potoleşte cu verbul „setea străinie”, e îndrăgostit de „toamnele astrale”, sufletul său e „necitită pisanie”, îşi poartă „cu greu cuvintele prin sânge”, sprijinindu-se în „toiagul gândurilor”– astfel s-ar contura portretul spiritual al celui care ne invită la o „cină de cuvinte”.
Motivele cromatice sunt reluate de mai multe ori în acest ciclu, creând un evantai din alb, galben, albastru, roşu. Nu sunt culori obişnuite, mai ales ultima. Ion Găină scrie, inspirat, despre un „roşu de Căuşeni” care predomină în icoanele acestei sudice localităţii, aidoma „albastrului de Voroneţ”. Acest „roşu” s-ar asocia arderii, mistuirii creatoare. O confirmă şi poezia Interior în Roşu de Căuşeni: „În scutece albe/ sufletul mi-e îmbrăcat. / Legătoarea albastră a cerului / m-a prins de picioare. / Gutuiul-anaforă îl ţin la piept ca scut./ Roşu de Căuşeni...–/ Sarea care are / un singur drum – / Spre ardere şi înălţare”. „Seva cea roşie/ De Căuşeni” susţine legătura cu strămoşii, cu credinţa. Aici sufletul „revine la începuturi”, coborând în timp pe „inelul chemărilor” (Roşu de Căuşeni). Importanţa acestei culori este accentuată şi în ciclul Teiul desculţ: „Oamenii au înţeles: culorile au patrie şi au descoperit culoarea cea mai caldă de pe pământ – roşu de Căuşeni din Biserica Adormirii” (Patria culorii).
Titlul Geneză şi secvenţa „facerea lumii” din această poezie reprezintă nişte aluzii la miturile „cosmogonice”; imagini ca: „o veste”, „vestirea”, „în casa asta, dintr-un singur peşte, / Vom ospăta ca-n zilele de ieri” ascund în subtext elemente biblice. În versurile „Nu dau timpu-n judecată/ Că şi el îmi este tată” amintesc de mitul lui Cronos, iar secvenţa „Vulturul / Poate rupe din mine / silabe/ durere moştenită/ de la străbunii mei, / aşezaţi adânc / în stepa Bugeacului...” autorul face o trimitere indirectă la mitul lui Prometeu. Concomitent, poezia conferă sfericitate întregului ciclu, prin revenirea la motivul „cuvântului”, anunţat încă în primul text (Esenţă), motiv reluat frecvent în plachetă (prin variantele „verb” şi „silabe”), inspiraţia fiind considerată „clipă rară”, „lumină divină”, trimisă să dea „rod în cetatea sufletului”.
Ciclul al doilea, Psalmi cu dreapta, debutează cu o rugă către Dumnezeu, cu o mulţumire Celui de Sus: „Îţi mulţumesc, Doamne, / că mi-ai redat dreapta / şi tăcerea senină”. Poposim, aici, „la poarta credinţei”, autorul pornind la drum cu „semnul crucii” creştine. Sintagma din titlu sugerează ideea că versurile se doresc pline de „credinţă”, exprimată metonimic prin „dreapta” care zugrăveşte „un spaţiu întreg crucificat”. Lupta „între tine şi tine”, între „credinţă” şi necredinţă, între lumină şi întuneric are sorţi de izbândă doar dacă îţi iei „rugăciunea veşmânt”. Autorul îşi exprimă regretul că oamenii, „humă” fiind, uită să-şi „îmbrace” viaţa „într-o rugă”. E stăpânit de optimism când rosteşte cu fermitate: „Răsări-va ruga noastră-n/ Candelabrele credinţei,/ Ca de dincolo de ceaţă / Imne ce cântăm fiinţei” (Imn creştin).
Ion Găină repune în circuit metafora tradiţională de nuanţă religioasă. Iată doar câteva exemple: „candela lumii”, „candelabrele credinţei”, „clipe de lumină”, „cununa de rugăciuni”, „pâinea şi vinul credinţei”, „icoana dorului” ş.a.
Poetul jubilează reîntoarcerea omului la credinţă: „Înălţată la răscruce, / Ca podoabă-a zilei noi, / Crucea-i semnul ce aduce / Izbăvire de nevoi” (Răstigniri), mizând pe impactul acesteia asupra sufletelor care „au răstignit credinţa” în perioada regimurilor ostile: „Se-aşterne iar cununa/ De rugăciuni şi pace” (În Biserica Adormirii).
În Psalmi cu dreapta este inclus un imn adus crucii ca semn al credinţei: „Crucea-i sfântul semn al sorţii / Şi a creştinismului avere”. Statutul de psalmi al textelor este susţinut aici de invocaţia retorică, reluată de mai multe ori (Doamne, Isuse Hristoase, Preasfinte), simbolul dominant fiind lumina divină, cu diverse conotaţii: lumina spiritului, lumina lui Mateevici, lumina credinţei, lumina clasicilor, lumina creaţiei. Simbolul (retras în substantive şi verbe) se repetă în mai multe poezii: „Cine coboară-aicea” „cu dreapta” ne oferă „clipe sfinte de lumină”, înmiresmate de tămâie şi busuioc, amintindu-ne că salvarea fiinţei trecătoare vine prin credinţă: „Din ziduri de Biserică/ curg râuri către mine / Şi fuge întunericul / Când clopotele bat” (Cuminecare).
Ciclul Fotografii pe retina ochiului reface similitudinea poet-pasăre, pasărea şi poetul vieţuind sub zodia zborului: „Când coboară la pământ/ pentru odihnă/ din lungul său zbor/ poetul/ îşi adună aripile,/ conturând din ele/ o inimă” (Pasărea, poetul).
Topindu-şi „gândurile nemărginite” alături de „trăitorul străin”, îndurerat că-i „plină lumea de pretinşi stăpâni”, eul rătăceşte prin „labirintul zilelor fugare”, trăindu-şi exilul „în propria lui ţară”. Aşa se explică, probabil, tăinuirea lacrimilor sărate, ascunse metonimic în versurile: „Şi-n noi i-atâta sare / Cât soarta ne-a lăsat” şi exprimate direct prin „lacrimile multe” şi „plânsul” care „se-ncheagă” şi „devine monument” (Iubire sarmatică). Or, la „malul” acesta „de sare” se află românii din Basarabia, de dragul cărora autorul vrea să-şi lase „cuvântul” peste ani– mărturie pe care nu vor putea s-o „înghită străinii”.
În viziunea lui M. Eliade, cel mai dificil drum e cel care duce spre sine, „drumul spre centru”. Ion Găină şi-a ales drumul cunoaşterii de sine măcinat de un zbucium interior care vine dintr-un timp al preexistenţei sale: „Scriu cu ochii la cer/ de când mă ştiu. / Îmi frământ sufletul/ înainte de a mă naşte. / Caut în zi şi în noapte mereu/ Până mă voi cunoaşte” (Drum). Sufletul său înregistrează „fotografii pe retina ochiului”, pentru a le eterniza în gând, luminând atât în interior, cât şi în exterior. Aceasta-i modalitatea de a grăbi „apusul” antihristului: „Şi-a antihristului prea liberă cărare/ Se-ndreaptă azi spre un lumesc apus” (Hotarele nu ştiu de infinit).
Coordonatele religiozităţii sunt accentuate, apoteotic, în Calendarul Mateevici. Creaţia lui Mateevici ia aici configuraţia unui lăcaş sfânt, purtând prin veac legătura cu posteritatea: „Biserica din slove o ai zidit în noi”. Ciclul debutează cu poezia Cântare, care anunţă, prin titlu şi motto, caracterul encomiastic al versurilor. Elogiul se converteşte într-un ecou care păşeşte peste „valurile vremii”. Ecoul e susţinut de repetiţia anaforică a imperativului „Bucură-te!”– cunoscuta formulă din acatiste. Poetul omagiază meritele lui A. Mateevici care a aprins, prin Limba noastră, „candela în vremuri mute”, „grai” lăsând deci „pân’ şi pietrelor tăcute”. E firesc, aici, lexicul de origine creştinească, pentru că lauda este adusă nu numai poetului, ci şi preotului Alexei Mateevici: scriptură, turlă, clopote, rugă, patrafir, apostolic, sfânta cină. Autorul mai remarcă filiaţia spirituală dintre Mateevici şi Eminescu: „Învăţat de cer şi ape să cânţi colţu-acest de rai, / prin durerea pentru Ţară / frate bun eşti cu Mihai”. „Arfă a Ţării” şi „prooroc”, poetul Mateevici e divinizat prin intermediul unui simbol cu semnificaţii polivalente: lumina cuvântului, lumina divină, lumina spirituală: „Lumina-ţi fu şi haină, şi hrană, şi credinţă”. Un elogiu acestui „dat al sorţii” a adus şi Nicolae Dabija în poezia Prefaţă la Mateevici. Reverberaţiile simbolului luminii din poezia Cântare se resimt şi în motto-ul celei de-a doua poezii, Colind: „Lui Alexie Mateevici şi luminii lăsate de el la Zaim, în casa copilăriei”– o confirmare a ideii anterioare că „sufletul nu piere”: „Lumina şi astăzi cununile-şi poartă/ În vechiul lăcaş de cuvinte”. Printre rânduri, răzbat ecouri de odă, întru slăvirea graiului străbun, considerat de Mateevici „sfânta avere”. Spiritul lui Mateevici îl inspiră pe autor să sacralizeze actul creaţiei: „Picături de tăcere / în triunghiul luminii / şi pana alunecă-n / spaţiul alb. / Vorbeşte făclia din sfeşnic/ şi candela simte-al / luminii toiag. / Poetul e-aici, / printre noi, / cu el împreună suntem./ Răzbate din foaie / tămâie curată, / cuvintele trec pe-un inel/ şi-ajung / la a timpului poartă.” Persistă, în toată cartea, o lumină spiritualizată. Lexemele „lumina”, „luminile”, „a lumina”, „lumânare”, „luminânde”, „luminos” sunt reluate în ciclurile Psalmi cu dreapta, Fotografii pe retina ochiului, Calendarul Mateevici.
Invocaţia retorică „părinte” scoate în vileag starea deplorabilă a graiului. Eul liric îşi îndreaptă ruga către preotul-poet, singurul care ar fi în stare „să ne tivească graiul / Cu vechi argint şi flori”.
Ecouri din oda Limba noastră de A. Mateevici: „De la noi au răzbătut prin hume / Ale limbii sfinte adevăruri / Mateevici, el le-a scos în lume/ Neamului să poarte «slavă-n ceruri»” (Zaim). Şi o mostră de imagine actualizată, adecvată circumstanţelor zilei de azi: „Mă bucur pentru verbul ce ne are, / Chiar de se luminează rar de tot, / Când, rar, prin secol un proroc răsare – / Să vină să-l urmeze cei ce pot” (Pilonii mei). Parcă din alt veac, străbat tonalităţi de descântec şi baladă, când se asociază „nectarul vetrei” cântat de Mateevici cu frumuseţea perenă a poeziei populare: „Verbul tău curat/ În zori rourat,/ Verbul ce-a ajuns / Până la apus, / Aşezat în carte, / Nu ştie de moarte,/ Aşezat în vers / De-aici, de pe şes./ În suflet trăind / Nemaiobosind, / C-a prins rădăcini / De-atunci, din bătrâni” (Nemoartea versului). În acordurile unei rugăciuni canonice, autorul echivalează, iarăşi, cuvântul cu lumina, formula din titlu prilejuind reverberaţii multiple în discursul liric:
„Facă-se voia Cuvântului”,
„Facă-se voia Cerului”,
„Facă-se voia Ta”,
„Facă-se lumină-n cetăţi”
(Facă-se voia Luminii).
În general, latura creştină a scrisului lui Ion Găină este susţinută prin utilizarea unui registru lexical specific. Numărul lexemelor din sfera religioasă este impunător: 175! La acestea adăugăm mărturisirea poetului din Teiul desculţ: „M-au convins să scriu, dar şi să public poezie de inspiraţie creştină cuvintele unei bătrâne”. Concludentă este şi o altă mărturisire: „În poezie sunt îmbrăţişat aievea de spiritul lui Mateevici...”.
Ciclul Teiul desculţ ne oferă nişte tablete meditative, iar Gânduri şi Alte gânduri dezvăluie predilecţia lui Ion Găină pentru expresia aforistică. Ambele au menirea de a completa universul său poetic. Teiul desculţ rămâne sprijinit pe aceiaşi piloni tematici, eul liric fiind îngrijorat de tehnicizarea secolului (Vine asfaltul peste noi) şi de impactul nociv al degringoladei valorilor (Asfalt şi tei). De teroarea prezentului îl poate salva doar „comunicarea transcendentală” cu Mateevici, sau cea mai caldă dezmierdare a vieţii – clipa creaţiei: „Mă scald în cuvinte, dimineţile, precum ciocârlia în libertatea cerului” (Când scriu).
Momentul creaţiei se transformă „în clipă transcendentală”, „sufletul se topeşte în cuvinte”, producând „marea revelaţie” a mâinii drepte (Poem cu dreapta). În poemele Teiului desculţ, clipa de inspiraţie este considerată „o clipă de fericire lumească”, dar şi „o clipă de graţie divină”. Înstrăinarea de cele sfinte, uitarea graiului strămoşesc îl aduc pe om în faţa unui pericol iminent: „se scurge lumina din Om....”; boţul de lut, dominat cândva de pasiuni şi „frământ”, e sugrumat de indiferenţa şi pustietatea lăuntrică, pentru că a schimbat cititul, ca „vrajă a desfacerii”, pe alte bucurii– trecătoare.
Volumul comentat aici constituie expresia unei individualităţi care are grijă de „ziua de ieri”, dar şi de cea de mâine. Conştient fiind că prin „moarte spirituală”, poate fi grăbit sfârşitul lumii „în noi” înşine, autorul îi îndeamnă pe semeni să nu renunţe la miracolul credinţei, deoarece „când Dumnezeu apare pe chipul tău, ... luminezi, stăpâneşti forţe, dezvălui taine, eşti staţie prin care se produce miracolul”.