Dincolo de prima impresie
Pentru tiparLucreţia Bârlădeanu în Secolul nomazilor. Itinerar literar român-francez (Chişinău, Editura Epigraf, 2006), de altfel ca şi în Dialoguri pariziene (2005), abordează diverse şi importante probleme de ordin literar, şi nu numai. Articolele-eseu, unele mai curând recenzii şi adnotări, probează că scriitoarea basarabeană şi-a găsit un teren propriu de cercetare, inedit pentru noi, cu atât mai incitant, cu cât o parte a protagoniştilor lucrării se referă la probleme vitale (şi dureroase) ale Basarabiei de ieri şi ale Republicii Moldova de azi.
Este cazul, înainte de toate, al capitolului I, intitulat în mod expres Moldova văzută din Franţa. Sunt abordate aici cinci subiecte tratate de autori francezi, pe care (subiecte) Lucreţia Bârlădeanu le face acum cunoscute publicului cititor de la noi. Chiar prima adnotare din acest capitol al cărţii – O contribuţie importantă la studierea trecutului basarabean: George F. Jewsbury, Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828– este foarte binevenită pentru doritorii de a se informa temeinic în problema enunţată. Aveam teamă, la început, că tema studiului adnotat este una bătătorită şi că savantul francez n-ar avea a ne spune ceva nou, important. Dar autorul parizian, cercetător scrupulos al arhivelor occidentale, pune la dispoziţia noastră şi o seamă de opinii şi concluzii rar sau, din păcate, defel enunţate şi comentate la noi. De exemplu, aceea că „Imperiul Rus, în ideea de a masca fenomenul propriu-zis al colonialismului, se angaja, chipurile (cum au făcut-o şi alte ţări colonizatoare), să lupte împotriva barbariei şi anarhiei”. La prima vedere, colosul răsăritean lansa o intenţie nobilă, pe deplin acceptabilă de cancelariile occidentale. Dar în esenţă avem de a face cu un şiretlic, altfel zis – cu o minciună sfruntată, ca şi faptul bine cunoscut că Rusia informa Occidentul despre „protejarea” Basarabiei, care la acea oră consta din trei judeţe sudice (Cahul, Bolgrad şi Ismail), în realitate însă ea a extins cu de la sine putere denumirea Basarabia asupra unei mari părţi a Moldovei istorice şi în modul acesta, fraudulos, şi-a însuşit un teritoriu cu mult mai mare decât cel „convenit” cu occidentalii. Un atare şiretlic îl constituie şi angajamentul Rusiei de a lupta împotriva „barbariei şi anarhiei”, de vreme ce românii din Principate nu erau nici barbari, nici anarhişti. „Prinsă cum era în curentele politice şi culturale a trei imperii, arată George F. Jewsbury, elita locală avea o paletă largă de opţiuni în privinţa stilului de viaţă de imitat. Mai mulţi proprietari greci şi români de formaţie occidentală, în special franceză, erau abonaţi la ziare franţuzeşti, călătoreau ocazional în străinătate şi chiar îşi angajau perceptori şi bucătari francezi, iar unele familii îşi trimiteau copiii la şcoli în Germania. Lucrările majore ale Iluminismului erau traduse în româneşte şi greceşte pentru cititorii autohtoni... Petiţiile scrise în ultima parte a secolului de boieri dau dovadă de stil, eleganţă şi claritate în concepţie, iar stăpânirea a trei sau chiar patru limbi străine era ceva comun printre marii boieri... Elita Principatelor nu era necivilizată şi nici impregnată de cruzime asiatică” (sublinierea ne aparţine – I.C.).
Bineînţeles, „în comparaţie cu Europa apuseană, Principatele însemnau un colţ uitat de lume din punct de vedere cultural... Nu existau teatre mari, opere, universităţi sau tipografii laice importante...”. Dar înaintaşii noştri nu merită să fie numiţi „barbari şi anarhişti”, după cum îi considerau ruşii. Curând anume sub ocupaţia rusă de la începutul secolului al XIX-lea modul de viaţă al românilor a devenit unul infernal. George F. Jewsbury arată că „războiul şi ocupaţia au adus Moldova şi Ţara Românească într-o stare jalnică... Prezenţa ruşilor nu le aducea românilor eliberarea, ci oprimarea”.
Lucreţia Bârlădeanu evidenţiază din textul studiului comentat că, după optsprezece luni de ocupaţie rusă, consulul francez Lamare scria că „ţăranilor nu le-au mai rămas decât ochii cu care să plângă”, că în timpul războiului mai mult de jumătate din venitul Principatelor a fost folosit pentru armata rusă, că ruşii ajunseseră să fure cele trebuincioase de la ţăranii noştri necăjiţi. Concluzia autoarei că studiul lui George F. Jewsbury Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828 este unul „de referinţă pentru cei care îşi propun să studieze şi să comenteze multpătimitul nostru trecut” ni se pare pe deplin întemeiată.
Într-o altă recenzie, la cartea lui René Al. De Flers Radio Europa Liberă şi exilul românesc, Lucreţia Bârlădeanu remarcă faptul că după războiul al doilea mondial a existat un ordin de la New York, prin care se interzicea ca Basarabia să fie menţionată în emisiunile renumitului post de radio. De ce oare? Autorul cărţii a cercetat cauza care a dus la interzicerea oricăror referinţe la Basarabia şi citează opinia unui funcţionar din marele oraş american, evreu de naţionalitate, pe nume Yarrow, că „Basarabia n-a fost niciodată românească şi nici ruşii n-au dreptul la ea”.
Citim atare afirmaţii şi ne dăm seama că existau nişte dedesubturi ale acestora care, odată înţelese de noi, ar putea destrăma misterul tăinuit în ordinul de la New York. Curând lucrurile încep să devină întrucâtva clare, de vreme ce savantul francez descoperă– iar scriitoarea noastră aduce la cunoştinţa cititorilor care doresc să afle adevărul şi despre acest aspect al trecutului basarabean– că „încă în secolul al XIX-lea se făceau planuri pentru fondarea statului israelit european”, care urma să includă teritoriile „Moldovei, Basarabiei, Bucovinei, Maramureşului şi Galiţiei” şi că, prin urmare, evreii considerau Basarabia ca patrie a lor. Idee care stă, conchidem, la temelia acelui ordin de necrezut, conform căruia Basarabia nu putea fi pomenită imediat după războiul al doilea mondial la Europa Liberă. Cu alte cuvinte, în anii imediat postbelici „evreii vroiau să-şi autoproclame dreptul la ţara noastră”. Nici mai mult, nici mai puţin!
Apoi şi în celelalte recenzii şi adnotări din capitolul I al cărţii Secolul nomazilor. Itinerar literar român-francez găsim informaţie veridică şi utilă referitoare la Basarabia şi la Republica Moldova. Eşecul reunificării cu România, de exemplu, este înţeles de tânărul cercetător francez, specializat în problemele Europei de Est, Florent Parmentier ca urmare a patru cauze concrete: identitatea incertă, politica adesea distructivă a minorităţilor, problema găgăuză şi cea transnistreană, şi nu putem să nu-i dăm dreptate.
Merită interesul nostru al tuturora cele trei scenarii posibile privind viitorul Republicii Moldova: 1) aceasta să accepte prezenţa rusească definitivă, 2) Republica Moldova, Ucraina şi Belarus devin vecini ai Uniunii Europene şi capătă un statut nou în această calitate, 3) integrarea în Uniunea Europeană ca membru al Pactului de stabilitate sau prin realipirea Basarabiei la România, urmând să fie definite statutele Transnistriei, al Bugeacului şi al Bucovinei. Oricum, autorul francez crede că viitorul republicii noastre ţine de aderarea noastră la Uniunea Europeană.
Chiar dezvăluiri cunoscute anterior din lucrările istoricilor noştri autohtoni se învrednicesc de valenţe oarecum noi, dat fiind că sunt făcute în temeiul materialelor de arhivă de către savanţi străini şi obiectivi. De exemplu, faptul că „începând cu 1940, Basarabia, care cuprindea 66% de români, este victima unei represiuni severe, a deportărilor masive, a unei foamete organizate, a implantării coloniilor sovietice şi a rusificării intense. Ca rezultat, a fost eliminată elita românească”. Sau acela că „printr-o serie de acţiuni lansate de guvernul instalat în urma alegerilor parlamentare din februarie 2001, P.C.M. a demonstrat că el este o formaţiune politică antioccidentală, orientată ideologic şi cultural spre Rusia...”.
Subscriem la concluzia Lucreţiei Bârlădeanu asupra tuturor celor cinci contribuţii ale autorilor francezi trecute în revistă: „... Drama Moldovei actuale e cauzată de politica imperială rusă care s-a implicat în viaţa acestui popor încă din secolul al XVIII-lea. Aceste ambiţii imperiale şi şoviniste continuă şi în perioada modernă prin încurajarea forţelor distructive separatiste din Transnistria şi Găgăuzia de a destabiliza funcţiile statului moldav”.
Spre deosebire de capitolulI, constituit din simple recenzii şi adnotări, capitolul al II-lea, intitulat Scriitori români în exilul francez, este mai personal (dacă se poate spune aşa), aici Lucreţia Bârlădeanu apropiindu-se cu mult de studiul critico-literar propriu-zis, fie că ne introduce în atmosfera şi în miezul romanelor Al doilea mesager, Îmblânzitorul de lupi, Dimineaţa unui miracol şi Provocatorul de Bujor Nedelcovici, fie că în raza de lecturi şi de comentarii a autoarei nimeresc lucrările dramatice ale lui Virgil Tănase ori Matei Vişniec, operele lui Ilie Constantin sau ale lui Virgil Ierunca. Ştiind că cititorul român din Republica Moldova este slab ori chiar deloc iniţiat în creaţia acestor scriitori, Domnia sa face incursiuni concrete în subiectele abordate de ei, dezvăluie caracterul parabolic al romanului Îmblânzitorul de lupi al lui Bujor Nedelcovici sau consemnează direct că scriitorul relatează obiectiv fapte autentice, ca în Istoria comunismului, povestită pentru bolnavii mintala lui Matei Vişniec, propune concluzii privind mesajele ideatice ale operelor în discuţie. Este o iniţiere salutabilă a cititorului est-prutean în literatura exilului francez, făcută cu gust, în deplină cunoştinţă de cauză, conştiincios.
În capitolul al III-lea, Câteva referinţe despre opera scriitorilor români, Lucreţia Bârlădeanu distinge aspectele pozitive de cele mai puţin îmbucurătoare ale creaţiei poetice a lui Ioan Alexandru, reconstituie o imagine relativ amplă a operelor variate şi cam eterogene ale lui Octavian Paler, încearcă o dezvăluire a felului de a fi al poeziei lui Liviu Damian, discută la modul drastic, pe ici-colo necruţător despre Ion Druţă, recenzează cartea curajoasă şi purtătoare de suflu nou în publicistica basarabeană Valsul pe eşafod a lui Vitalie Ciobanu... Sunt intervenţii critico-literare demne de atenţia publicului cititor, mai ales dacă acesta e capabil de a face discernământul necesar atunci când despre nuvelele şi romanele lui Ion Druţă, de exemplu, autoarea nu ţine seama de toate nuanţele creaţiei scriitorului în contextul social-politic şi cultural în care a activat ori greşeşte – din neatenţie (admitem) – nu numai în privinţa titlului unei antologii de proză scurtă basarabeană – Steaua de veghe!–, ci şi în privinţa concepţiei concrete a acelui florilegiu nuvelistic, anunţat din capul locului ca dilogie, dar „oprit” la primul volum în virtutea unor factori concreţi despre care s-a vorbit în presă şi care (factori) n-ar fi stricat deloc s-o intereseze.
Am zice, în final, că întreaga carte Secolul nomazilor. Itinerar literar român-francez este alcătuită preponderent din recenzii şi adnotări şi că ea dă impresia unor popasuri critico-literare scurte, poate şi relaxante, ale autoarei între două studii ample, complexe şi adeveritoare unei munci serioase în domeniul cercetării faptelor de literatură. Dar n-o facem, deoarece prin importanţa subiectelor abordate de autori francezi în operele adnotate de scriitoare, de autori români care au ales exilul francez în virtutea circumstanţelor concrete ale timpului, de poeţi şi prozatori români nimeriţi în vizorul Domniei sale, cartea la care ne referim certifică prezenţa intelectual-artistică a Lucreţiei Bârlădeanu în domeniul analizei critico-literare şi pune la îndemâna cititorului idei şi concluzii favorabile cunoaşterii aprofundate de către noi, est-prutenii, a istoriei şi literaturii naţionale.