Câteva distincţii conceptuale de bază într-o tipologie textuală de orientare integralistă
Pentru tipar0. Lucrarea de faţă se întemeiază pe rezultatele unei investigaţii mai ample, care a urmărit stabilirea unor linii de orientare preliminară cu privire la locul, sarcinile, posibilităţile şi limitele tipologiei textuale în interiorul lingvisticii textului ca lingvistică a sensului, aşa cum a fost fundamentat domeniul în opera lui Eugenio Coseriu. Se impune să precizăm de la bun început că problematica tipologiei textuale nu se află desfăşurată ca atare în sursele coseriene. Considerăm că modelul teoretic propus de noi1, pornind de la distincţiile conceptuale explicite şi implicite în sursele relevante, dezvoltă consecvent premisele viziunii coseriene asupra activităţii discursive şi atestă, prin aceasta, virtualităţile constructive ale doctrinei integraliste. Se cuvine subliniat, de asemenea, că soluţiile avansate de noi sunt în parte diferite de alte proiecte cu miză similară, aflate şi ele în desfăşurare2.
1. Premisele şi coordonatele generale ale investigaţiei
Punctul de plecare în demersul nostru îl constituie referirile explicite la concepte tipologice (v. infra, 1.1.), corelate cu teze ce rezultă din cadrul teoretic general al concepţiei integraliste (v. infra, 1.2.). Argumente de maximă importanţă vor fi derivate din trasarea unei analogii între tipologia textelor şi tipologia limbilor (infra, 5. şi 6.), cel de-al doilea domeniu beneficiind de o tratare amplă şi detaliată în opera coseriană.
1.1. În textele coseriene fundamentale, cum ar fi monografia despre competenţa lingvistică (Coseriu, 1988) şi volumul dedicat lingvisticii textului (Coseriu, 1981), identificăm o serie de termeni din perimetrul tipologicului. Exemplele de sub (a) – (c) sunt preluate din Coseriu, 1988.
(a) Textsorten – ştire (p. 256), poveste (p. 256), exemplu (p. 55);
(b) Textarten – sonet (p. 161, 171), silogism (p. 161, 171), ştire (p. 171);
(c) Textformen – salut (p. 164), vorbirea indirectă (p. 168).
La aceştia se adaugă termenul Gattungen (ex. Coseriu, 1981, 118), păstrat cu referire la „speciile textuale” (inclusiv cele literare). Întrucât, în opera coseriană publicată, nu întâlnim o elaborare conceptuală finală a acestei problematici, trebuie să considerăm că exemplele au valoarea unei intuiţii preliminare asupra articulării domeniului (de unde şi anumite oscilaţii terminologice). Toţi aceşti termeni trebuie însă interpretaţi din unghiul concepţiei coseriene în fundamentele ei, nu doar identificaţi pur şi simplu cu accepţiile sau elaborările lor din lingvistica textului de alte orientări.
O sugestie de organizare a acestor concepte apare în contextul dezbaterii despre natura, conţinutul şi structurarea competenţei lingvistice în planul actelor de vorbire individuale (cunoaşterea / competenţa expresivă). Cunoaşterea expresivă (ca şi cea elocuţională) este structurată „în sensul larg”, adică prezintă „o anumită formă a relaţiilor interne” (Coseriu, 1988, 262). Ea nu este însă structurată neapărat şi „în sensul restrâns”, adică forma relaţiilor interne nu se caracterizează prin omogenitate şi „rigiditate” (Festigkeit), ci reuneşte dimensiuni diverse şi variabile (Coseriu, 1988, 259).
Astfel, în viziune integralistă, normele textuale au un caracter lax nu atât în sensul de aplicare „neobligatorie”, aşa cum întâlnim ideea în alte orientări teoretice, cât în ceea ce priveşte chiar natura lor (relaţionare la formă sau la conţinut, grad de specificitate diferit, unităţi diverse asupra cărora acţionează, număr mai mare sau mai mic pentru una sau alta dintre speciile / categoriile textuale): „Cunoaşterea expresivă este [...] extrem de diversă, iar normele care îi corespund au grade de obligativitate în mare măsură diferite. Gama lor începe de la normele foarte generale pentru diferitele modalităţi ale vorbirii (Arten des Sprechens), trece prin normele mai precise pentru categoriile textuale (Textsorten) şi ajunge până la normele foarte precise pentru structurarea anumitor forme textuale (Textformen) fixate prin tradiţie” (Coseriu, 1988, 159)3.
Gradualitatea evidenţiată în pasajul de mai sus indică existenţa unui anumit tip de organizare internă relaţională a palierului tipologic al cunoaşterii expresive, sugestie pe baza căreia schiţăm în acest punct al discuţiei o primă situare, provizorie, a conceptelor. Regândită la nivel epistemic, sugestia va fi dezvoltată în definiţia pe care o propunem pentru tipul textual autentic, şi anume aceea de formă / (succesiune de forme) a(le) textului (vezi infra, 2.2.), iar tabelul de mai jos va fi restructurat în final (secţiunea 7.) prin prisma respectivei definiţii.
|
Arten des Sprechens (moduri discursive)
|
|
|
Textsorten, Textarten
(categorii de texte)
|
Textformen
(„forme textuale”)
|
Gattungen (specii de texte)
1.2. În lingvistica integrală întreaga problematică a tipologiei textuale trebuie situată în orizontul înţelegerii limbajului ca activitate creatoare de semnificaţii întemeiată, în fiecare plan de manifestare (universal – al vorbirii în general, istoric – al limbilor, individual – al actelor discursive sau al textelor), pe o competenţă specifică (elocuţională, idiomatică, respectiv expresivă) şi rezultând în produse specifice, supuse unor judecăţi de conformitate specifice (congruenţă, corectitudine, adecvare)4. Privit sub acest unghi, textual-tipologicul ne apare drept nivel funcţional distinct şi specific al competenţei expresive.
Competenţa lingvistică este definită în lingvistica integrală drept „cunoaşterea pe care vorbitorii o utilizează în [activitatea de] vorbire şi pentru structurarea vorbirii. [...] cunoaşterea care se raportează la vorbirea însăşi şi la structurarea acesteia” (Coseriu, 1988, 1). Competenţa lingvistică în ansamblul ei (aşadar şi competenţa expresivă) este o cunoaştere „tehnică”, adică una clară şi sigură, dar nejustificabilă sau numai parţial justificabilă (Coseriu, 1968a, 137; 1988, 211; 1992, 11)5. Mai exact spus, în cunoaşterea vorbitorului însuşi faptele lingvistice sunt justificabile (explicabile) doar prin prisma celor două tipuri de „motivare obiectivă nemijlocită”:
(I) Întemeierea istorică: „[...] la întrebarea «De ce spuneţi astfel?» vorbitorul poate răspunde: Pentru că aşa se spune. În cazul unui asemenea răspuns el se relaţionează la o comunitate şi la tradiţia acesteia, adică îşi motivează istoric vorbirea, bazându-se pe faptul că este membru al unei comunităţi lingvistice” (Coseriu, 1988, 221-222);
(II) Întemeierea funcţională: „În cazul celei de-a doua motivări nemijlocite, la întrebarea: «De ce nu spuneţi asta într-un alt mod?» vorbitorul răspunde: Fiindcă acest alt mod ar însemna altceva. [...] El indică tocmai faptul că modalitatea sa de expresie corespunde funcţiei pe care vrea să o exprime, şi nu alteia” (Coseriu, 1988, 222).
Din înţelegerea textual-tipologicului ca palier al cunoaşterii expresive rezultă că dimensiunile şi componentele structurării tipologice în actele lingvistice vor putea prezenta, în cunoaşterea vorbitorului, cele două tipuri de motivare obiectivă nemijlocită descrise mai sus.La rândul lor, tipurile de motivare probează o dată în plus necesitatea de a opera distincţii conceptuale precum cele anunţate, într-o organizare provizorie, în paragraful anterior.
Astfel, ni se pare că întemeierea istorică se manifestă în planul textual ca revendicare de la o tradiţie discursivă şi funcţionează predilect în „Textformen” cum ar fi, dintre exemplele coseriene, povestea, salutul, silogismul, adică în special acolo unde textul se construieşte cu unităţi sau reguli „repetate”. Întemeierea funcţională presupune identificarea funcţiilor de sens, a procedeelor şi a operaţiilor textuale ca atare şi realizarea lor directă în actul discursiv, fără a se confunda cu definirea şi descrierea lor distinct-adecvată în demersul reflexiv al lingvistului. Întemeierea istorică şi întemeierea funcţională vor configura două dimensiuni diferite sub care poate fi examinat textual-tipologicul, dimensiuni cărora le vor corespunde concepte tipologice distincte.
2. Conceptul de „tip textual” în lingvistica integrală a textului
2.1. Întrucât textul este definit, în lingvistica integrală, ca plan lingvistic autonom al creaţiei de sens, tipologicul nu poate fi definit decât ca modalitate a creaţiei de sens: modalitatea în care semnificatele şi designatele unităţilor textuale se constituie într-un nou semnificant, de grad secund6, adică într-un semnificant pentru sens, şi modalitatea articulării interne a sensului. În consecinţă, nici una dintre structurile „de suprafaţă”, strategiile „locale”, „macrostructurile semantico-sintactice” etc. identificabile în texte nu configurează prin ele înseşi palierul tipologic, întrucât ele reflectă doar constituţia semnificantului textual. Textual-tipologicul „începe” numai din momentul următor, cel al modalităţilor de instituire a sensului corespunzător acestui semnificant.
Este relevantă, în acest context, o ilustrare oferită de Coseriu în discuţia privind formulele de început şi de sfârşit ale textelor, ca puncte privilegiate sub raportul identificării temei textului (Coseriu, 1981, 141-147, secţiunea despre contextul tematic). Ştim că există formule de început fixate idiomatic în corelaţie cu anumite categorii de texte, precum rom. „a fost odată ca niciodată” sau engl. „once upon a time”, specializate pentru funcţia textuală de «iniţiere a unei poveşti / a unui basm». Rolul în configurarea tipologică a textului îndeplinit chiar şi de asemenea formule cu grad înalt de convenţionalizare nu este însă univoc: ele pot fi utilizate în sens „propriu” sau în sens „metaforic”, în registru „serios” sau ironic / parodic etc. Abia interpretările de această natură ţin în mod autentic de palierul sensului, iar nu formulele ca atare, cu structura lor lexicală şi gramaticală ori cu funcţia discursivă predilect asociată lor prin tradiţie.
2.2.Tipul textual astfel definit nu este nici „mai adânc” decât structurile textuale direct observabile, nici „anterior” procesului discursiv, ci reprezintă forma discursului,în accepţia humboldtiană a termenului7.
În explicaţia lui Coseriu, „formă semnifică întotdeauna la Humboldt un singur lucru, şi anume «ceea ce structurează sau organizează altceva»: «structurantul» («cel care formează») în raport cu «structuratul» («ceea ce este format»)” (Coseriu 1969, 113)8. Dintre cele trei accepţii decelate de Coseriu (1969, 113-116), după nivelul aplicării conceptului de „formă”, în cadrul discuţiei de faţă interesează în mod deosebit a treia, şi anume conceptul de formă aplicat la relaţia idiomatică internă între faptele particulare ale unei limbi şi principiile pe care faptele se întemeiază. La acest nivel, forma lingvistică reprezintă principiul organic de structurare şi dezvoltare istorică a fiecărei limbi. Aceasta este accepţia pe care Coseriu o desfăşoară şi o elaborează sistematic prin conceptul integralist de tip lingvistic. În ceea ce ne priveşte, definirea similară, ca formă discursivă, a tipului textual este justificată tocmai de analogia cu tipologia limbilor (v. infra, 5.).
Deoarece forma are caracter relaţional, ne aşteptăm ca şi forma textului să se manifeste nu numai ca formă de gradul întâi, ci şi ca forme de grad secund sau superior (vezi tabelul de sub 7.). Considerăm necesar a distinge cu claritate cel puţin trei paliere ale formei textuale.
Forma de gradul 1 este cea care, în descendenţă humboldtiană, corespunde disocierii primare între „modurile” discursive „poetic” / „non-poetic” („prozaic”).
Pentru configurarea formei textuale de gradul 2 vedem în (sub)tipologia textelor poetice elaborată de Mircea Borcilă (1981, 1987) o soluţie teoretică paradigmatică ce indică, analogic, şi cea mai fertilă cale pentru elaborarea unei (sub)tipologii a textelor non-poetice.
Definim, în sfârşit, textual-tipologicul într-o accepţie restrânsă la palierul formei de gradul 3, reprezentând principiul / principiile omogen(e) al(e) articulării sensului (Gliederung / Artikulation des Sinns) în textul „real”, textul considerat în individualitatea lui irepetabilă:
(a) cu constituţia sa (configuraţia particulară de unităţi, funcţii textuale, funcţii evocative, procedee textuale generale şi mijloace de realizare);
(b) în integralitatea sa, adică până la limita maximală reperabilă a procesului de articulare a sensului, desfăşurat uneori dincolo de graniţele materiale ale unui text izolat, înspre întreaga activitate creativă a unui autor sau chiar dincolo de aceasta9.
Rezultă din cele de mai sus că tipul textual în înţelegere integralistă nu poate fi un tipar abstract definit printr-un set finit de parametri, deoarece un asemenea tipar nu este altceva decât un simplu construct descriptiv ce reuneşte, aditiv şi selectiv, trăsături manifestate în produsele textuale. Asemenea tipare nu există ca atare în cunoaşterea tehnică a vorbitorului, ci ţin de un anumit mod de reflecţie epistemică asupra vorbirilor individuale. Gestul ilegitim de proiectare ulterioară a constructelorîn competenţa vorbitorului este cel care generează problema (falsă) a „devierilor” de la „tip” (citeşte „tipar”, pattern abstract), căci textele reale sunt mereu „devieri” de la „tip”, precum şi suita de întrebări fără răspuns referitoare la „gradul de toleranţă” în care se pot înscrie devierile de la „tip”10.
În schimb, descrieri (iar nu „definiţii”!) prin seturi de parametri sau structuri matriciale de caracteristici sunt posibile şi justificate pentru „speciile externe” de texte, între care se situează şi speciile literare. Aceste specii ne apar nu drept tipuri textuale propriu-zise, în accepţia de mai sus, ci drept tradiţii de texte constituite istoric pe baza unui model exemplar iniţial. Aşa sunt, dintre exemplele coseriene (1982, 164), „sonetul” şi „povestea / basmul”. Ilustrări evidente sunt, de asemenea, diferitele texte cu formule compoziţionale fixe utilizate în domeniul juridic şi administrativ ori speciile din vorbirea uzuală (ex.: „relatarea unor experienţe personale”).
3. Conceptul de „specie textuală”
3.1. Introducem astfel o primă distincţie esenţială în perimetrul textual-tipologicului, anume aceea dintre „tip textual” propriu-zis şi „specie textuală” (tradiţie de texte). Ca şi limbile istorice, tradiţiile de texte sunt indivizi, iar nu entităţi generale ori universale, astfel încât nu se poate pune problema „definirii” lor într-o „teorie” a speciilor, ci doar problema de a le descrie structura şi evoluţia, într-o istorie a speciilor textuale (Coseriu, 1971/1977, 205). Din natura lor istoric-individuală derivăm următoarele consecinţe:
(I) Nu există nici limite raţionale între specii, nici un număr din principiu predeterminat de specii „posibile”.
(II) Dacă este adevărat că speciile sunt reperabile prin recurs la un model exemplar privilegiat, nu este mai puţin adevărat că – dată fiind natura fundamentală a discursului, de manifestare a creativităţii lingvistice – „schimbarea” (modificarea creatoare) stă în însăşi natura lor de modele discursive. Tot aşa cum schimbarea este realitatea limbii11, schimbarea este şi realitatea discursului, iar modelul unei specii textuale reprezintă doar un „stop-cadru” abstract, justificat metodologic.
(III) Nu se pot constitui liste „pozitive” de trăsături necesare şi suficiente pentru ca un text să aparţină unei tradiţii textuale. Altfel spus, nu se poate cuantifica „gradul de toleranţă” al îndepărtării faţă de modelul exemplar şi nu se poate prevedea „din principiu” o valoare de prag, dincolo de care un text „trece”, ca să spunem aşa, într-o altă specie. În spiritul viziunii integraliste, problema ar trebui formulată în alţi termeni: pentru fiecare text individual se poate recunoaşte inovaţia faţă de alte texte cu care se află într-un raport evocativ special, inclusiv inovaţia faţă de textele ridicate, în tradiţie, la rangul de model „exemplar” al respectivei specii.
O astfel de reformulare s-ar afla în consonanţă şi cu faptul că atitudinea elocuţională pe care o exprimă „principiul încrederii” (das Prinzip des Vertrauens)12 implică o răsturnare de perspectivă în problema indiciilor textuale pe baza cărora se exercită ceea ce am putea numi încrederea tipologică în procesul de interpretare a textelor. Examinând chestiunea „dificilă” şi „nerezolvată” a „indiciilor” (Anzeichen) pe baza cărora se recunoaşte incongruenţa suspendată, Coseriu atrage atenţia în mod pregnant: „Poate că lucrurile stau chiar invers: Pe baza principiului încrederii noi presupunem dintru început că incongruenţa este produsă intenţionat, şi am avea nevoie tocmai de indicii că ea nu ar fi intenţionată” (1988, 126; subl. n. – E.T.).
Problema indiciilor textuale ale tipologicului – problemă în egală măsură „nerezolvată” – se pune, de fapt, în termeni similari: interpretarea tipologică nu procedează prin acumulare aditivă de „indicii”, i.e. tipare, ocurenţe, structuri actualizate ca atare în produsul textual, ci ca o (re)cunoaştere intuitivă globală, pe baza căreia tindem să observăm mai degrabă tipologicul în registru „negativ”, adică diferenţele, inovaţia faţă de alte texte aparţinând aceleiaşi tradiţii.
Tezele formulate mai sus echivalează cu trasarea unor limite raţionale în cercetarea speciilor textuale, iar asumarea lor în demersul de orientare integralistă reflectă principiul metodologic coserian de a evita să căutăm „ceva ce nu se va putea găsi niciodată” (Coseriu, 1981, 113).
3.2. Fără îndoială, această înţelegere a speciilor textuale ne va feri şi de capcana inventarelor „uzuale” de specii literare şi non-literare. Nu este inutil să accentuăm că orice procedeu sau mijloc de realizare a unei funcţii textuale, orice unitate sau macrostructură textuală, orice strategie de constituire a sensului poate reprezenta punctul de plecare pentru o tradiţie de texte. Orice text este potenţial generator al unei tradiţii (specii) textuale.
Să exemplificăm. Succesiunea de momente narative în Through the Looking-Glass (Alice în Ţara Oglinzii) de Lewis Carroll urmează schema unei partide de şah „correctly worked out so far as the moves are concerned”13, partidă câştigată de pion = Alice în 11 mutări. Personajele sunt construite în aşa fel încât să corespundă pieselor de şah, iar calitatea fiecărui eveniment narativ – în aşa fel încât să corespundă unei mutări. Prin urmare, dincolo de o anumită largheţe în alternanţa culorilor, textul tinde spre o desfăşurare „ce respectă strict regulile jocului” („strictly in accordance with the laws of the game”, Looking-Glass, 161).
Nu există nici un impediment de principiu pentru ca Through the Looking-Glass să se constituie în model narativ-compoziţional pentru texte ulterioare, generând astfel o tradiţie de texte (o specie textuală) definită din punct de vedere constituţional în primul rând prin reguli formale: textul-partidă-de-şah.
3.3. Modelele exemplare sunt preluate în cadrul cunoaşterii expresive în calitate de materie primă pentru relaţiile evocative. Cunoaşterea expresivă, reamintim, nu are drept conţinut propriu unităţi deja date, ci doar procedee de construcţie a textului, cu normele lor inerente. Procedeele operează însă asupra unor „unităţi deja date”, pre-textuale. Acestea sunt în primul rând (I) semnele idiomatice, deja date în tradiţie; lor li se adaugă (II) mijloacele tradiţionale pentru realizarea anumitor procedee şi funcţii textuale, precum şi (III) cunoaşterea unor texte (sau fragmente de texte) anterioare, care pot fi repetate ca atare în construcţia unui text nou (Coseriu, 1984, 7-8, 1988, 256-259).
Lingvistica integrală a textului propune, de aceea, răsturnarea / dinamizarea perspectivei de cercetare şi mutarea centrului de greutate de la produs înspre activitate, de la identificarea unui „tipar caracterial” al modelului exemplar înspre investigarea procesului de construcţie a sensului în texte, proces în care au loc actul integrării şi, respectiv, actul depăşirii modelelor tradiţionale.
4. Conceptul de „modalitate elocuţională”
În alte orientări teoretice, pentru a defini tipurile textuale „externe” (ex.: „reţetă culinară”, „discurs electoral”, „scrisoare de afaceri”, „ghid”) şi o parte din tipurile „interne” (ex.: text „argumentativ”, „procedural”, „descriptiv”, „narativ”), se recurge predilect la un set de parametri care corespund cu ceea ce Coseriu denumeşte „determinările generale ale vorbirii individuale”, şi anume „a. vorbitorul; b. interlocutorul; c. obiectul [despre care se vorbeşte]; d. situaţia [de vorbire]” (Coseriu, 1988, 160-161). Teoriile comunicativ-acţionale ale textualităţii îşi propun să identifice tocmai parametri care ţin de asemenea determinări, pe care le presupun a fi „tipuri de structuri globale” sau „informaţii cu relevanţă generală” care sunt structurate în text.
Nu negăm că investigarea tuturor acestor tipuri de „informaţii” are relevanţă (I), pe de o parte, ca un cadru liminar textualităţii propriu-zise, cadru la care aceasta nu poate fi redusă, şi (II), pe de altă parte, prin prisma contribuţiei lor la realizarea anumitor funcţii textuale.
Se impune subliniată însă o diferenţă fundamentală de perspectivă asupra rolului pe care cei patru factori îl joacă în configurarea tipului textual. Orientările socio / acţional-comunicative îşi propun să descrie exhaustiv şi univoc ‘tipurile’ de texte prin variantele de realizare a parametrilor ce ţin de cei patru factori. În schimb, din fundamentele lingvisticii integrale a textului rezultă că o asemenea descriere nu va fi niciodată posibilă, deoarece normele care privesc determinările generale ale vorbirii sunt „foarte laxe, generale şi cu grad redus de specificitate” (Coseriu, 1988, 160-161). Mai mult, ele sunt rareori prezente în text ca atare, în manieră explicită. Ele se manifestă mai degrabă ca presupoziţii de fundal atunci când se evaluează adecvarea („Angemessenheit”) textului sub respectivele unghiuri.
În perspectiva unei tipologii integraliste, variantele (realizările posibile ale) celor patru instanţe justifică ceea ce am putea numi modalităţi generale ale vorbirii sau modalităţi elocuţionale. De această natură sunt variantele monolog / dialog, „stilurile narative” (ex.: direct, indirect, indirect liber etc.), însăşi distincţia „liric” / „epic” / „dramatic” în măsura în care ea se bazează pe configuraţii de la nivelul celor patru factori (sau ai unora dintre ei, de exemplu, relaţia instanţelor vorbitor – interlocutor).
În termeni stricţi, modalităţile elocuţionale nu sunt pan-idiomatice, ci pre-idiomatice, i.e. logic anterioare structurării specific-idiomatice. Cu toate acestea, precum în cazul oricăror norme elocuţionale, realizarea lor poate fi limitată prin prisma mijloacelor de expresie specifice fiecărei limbi.
În planul individual al vorbirii, cel textual, modalităţile elocuţionale devin parte a constituţiei textuale, i.e. parte a semnificantului textual, şi, prin urmare, nu se confundă cu modurile discursive în calitate de orientări sau finalităţi de bază ale creaţiei de sens (în linie humboldtiană, după cum am arătat, modurile poetic /vs/ nonpoetic).
5. „Categoriile de texte” şi „procedeele textuale”
Pentru clarificarea următoarelor concepte din perimetrul tipologicului, apelăm la trasarea unei analogii între tipologia limbilor14 şi tipologia textuală. Criticile fundamentale şi relevarea limitelor care grevează tipologiile de „procedee lingvistice” (tipologia morfo-sintactică „parţială”, respectiv tipologia morfo-sintactică „globală”, adică tipologia „globală” şi „abstractă” a metodelor de structurare lingvistică)15 sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi la numeroase modele textual-tipologice de alte orientări, iar definirea tipului lingvistic în „tipologia integrală a limbilor reale”, împreună cu toate consecinţele sale de principiu şi metodologice, configurează un cadru analogic prin raportare la care se poate proiecta şi definirea tipului textual. Tipologia textuală de orientare integralistă va fi, şi ea, una „reală” şi „integrală” în sensul definit de Coseriu în privinţa tipologiei limbilor (1983a, 274).
5.1.În domeniul textelor, un tip de „grupare” imediat evident este acela al categoriilor de texte (Textsorten), cum ar fi de pildă categoria ‘articol de ziar’ înţeleasă ca ansamblu de procedee pentru textul publicistic. Înţelegerea categoriilor de texte ca ansamblu de procedee este susţinută şi de exemplul elipsei în „Telegrammstil”, subsumat termenului de Textsorte în Coseriu, 1981 (p. 21). La asemenea categorii de texte se ajunge prin „colectarea şi ordonarea multitudinii infinite de texte concrete pe baza unor trăsături care sunt comune mai multor texte, eventual chiar foarte multor texte” (Coseriu, 1981, 117; subl. n. – E.T.). Dacă nu ne înşelăm, judecând după exemplele coseriene, în absenţa unei definiţii explicite, termenul de Textformen (ex.: salutul, relatarea indirectă) ar trebui subordonat logic celui de Textsorten şi interpretat ca designând procedeele textuale, privite nu din perspectiva funcţiei lor elocuţionale sau a realizării lor idiomatice, ci din perspectiva contribuţiei lor la constituirea sensului.
Natura categoriilor de texte ne apare mai clar tocmai din unghiul analogiei cu tipologia limbilor, în cadrul căreia ele ar corespunde „tipurilor” morfosintactice globale, în timp ce Textformen ar fi analoge tipurilor morfosintactice parţiale: „Tipuri lingvistice precum cel „izolant”, cel „aglutinant” sau cel „flexional” [...] se raportează la limbile particulare tot aşa cum se raportează „categoriile de texte” („Textsorten”) la textele concrete. Ele organizează multitudinea de „tehnici ale vorbirii” transmise prin tradiţie, fără însă a o caracteriza pe vreuna dintre ele în mod complet, aşa cum ar caracteriza, să zicem, definiţia „triunghiului echilateral” obiectele care i se subsumează” (Coseriu, 1981, 117; subl. n. – E.T.).
5.2. Reamintim schematic în acest punct al discuţiei care sunt, în viziune coseriană, „tipologiile de procedee lingvistice”.
Tipologiile morfosintactice parţiale propun „tipuri” precum: limbi SOV/SVO, limbi ergative / acuzative, limbi cu sau fără articol. Pentru tipologiile parţiale, „tipul” reprezintă de fapt o clasă de limbi, delimitată prin anumite trăsături / caracteristici izolate (Coseriu, 1983a, 274, 1987b, 238, 241), clasă care se obţine operând un fel de cross-sections în limbile reale.
Tipologia morfosintactică globală propune „tipuri” precum: limbi flexionale, aglutinante, izolante, încorporante. Aceasta este o tipologie globală a procedeelor lingvistice, altfel spus o tipologie abstractă a metodelor de structurare a limbii, în care „tipurile” reprezintă fascicule de procedee, tipuri de procedee, constructe ideale care nu se regăsesc ca atare în limbile reale, ci doar se realizează în limbi într-o măsură mai mare sau mai mică (Coseriu, 1983a, 273-274). „Tipul” este inevitabil un construct, având, în consecinţă, numai valoare metodologică.
Nici una dintre aceste tipologii nu reflectă în mod autentic structurarea unei limbi „reale”, i.e. structurarea limbilor aşa cum sunt ele în individualitatea lor istorică. Într-o asemenea înţelegere a „tipului”, problema esenţială pentru limbile reale se rezumă la a vedea ce metode de structurare se realizează în ele şi în ce proporţie: a descoperi „principiul acestui amestec” [de diverse metode] (Humboldt, 1836, 217).
5.3. Întocmai cum tipologiile morfosintactice parţiale sau globale nu reprezintă tipologii ale limbilor „reale”, nici categoriile de texte nu se confundă cu ceea ce vom defini drept autentic tip textual. Utilitatea descrierii acestor Textsorten şi justificarea folosirii lor cu valoare metodologică în procesul căutării tipului textual propriu-zis constă în aceea că ele oferă o primă ordonare în multitudinea de texte concrete şi, în măsura în care sunt ele înseşi expresia unei intuiţii textual-tipologice, servesc la identificarea tipului „real”.
Desigur, utilitatea se manifestă numai cu condiţia delimitării exacte a celor două concepte tipologice. În caz contrar, confuzia sau nediferenţierea lor generează, în domeniul tipologiei textelor, aceleaşi paradoxuri insurmontabile, aceleaşi impasuri şi erori interpretative precum cele cu care se confruntă tipologiile morfosintactice ale limbilor.
Categoriile de texte apar ca atare în cercetarea sincronică a textului; pe de altă parte, perspectiva diacronică revelează dezvoltarea speciilor textuale (Gattungen), care sunt analoge familiilor de limbi şi reprezintă o grupare „genealogică” pe baza unui model iniţial comun, care nu este însă niciodată replicat întocmai, şi nici pur şi simplu imitat (Coseriu, 1981, 118).
În încercarea de justificare sistematică a construcţiei sensului (i.e. de identificare şi descriere a procedeelor generale pentru construcţia sensului), lingvistica integrală a textului va cuprinde şi investigarea categoriilor şi speciilor de texte(Coseriu, 1981, 152), fără însă a se reduce la aceasta.
6. Principiile tipologiei textuale de orientare integralistă, decelate prin prisma analogiei cu tipologia limbilor
6.1.Diferenţa fundamentală dintre tipologia integrală a limbilor şi “tipologiile de procedee lingvistice” poate fi constatată încă de la nivelul primar al cadrului şi modului în care se formulează însăşi problematica tipologică. Astfel, în timp ce tipologiile morfosintactice, fie ele „globale” ori „parţiale”, sunt doar „tipologii” (categorizări) ale procedeelor lingvistice, tipologia integrală este o tipologie a limbilor ca atare, a limbilor „reale”.
Pentru „tipologiile de procedee lingvistice”, „tipul” este fie o clasă de limbi delimitată prin anumite trăsături (într-un set care poate fi mereu altfel selectat), fie un construct ideal care se realizează într-o măsură mai mare sau mai mică în limbile istorice. În schimb, pentru tipologia integralistă, tipul lingvistic este un nivel al structurării semantice şi materiale a fiecărei limbi, şi anume: „nivelul tipurilor şi categoriilor de funcţii şi procedee, al principiilor unitare în structurarea semantică şi materială a unei limbi” (Coseriu, 1983a, 274). Tipul „corespunde principiilor de structurare a unei limbi şi reprezintă coerenţa şi omogenitatea ei funcţională, subiacente varietăţii şi diversităţii funcţiilor şi procedeelor specifice de la nivelul sistemului” (Coseriu, 1987a, 53-54)16.
Consecinţele acestei înţelegeri configurează tot atâtea aspecte sub care se manifestă diferenţa fundamentală dintre tipologia integrală a limbilor şi tipologiile de procedee lingvistice.
(1) Tipologia integrală nu priveşte „morfosintaxa” în sens restrâns (forme şi construcţii care apar ca atare într-o limbă), ci funcţiile semantice corespunzătoare acestora, mai exact tipurile şi categoriile de funcţii, ca „unităţi funcţionale mai înalte şi mai cuprinzătoare”, „principiile funcţionale ale structurării semantice în fiecare limbă” (Coseriu, 1983a, 269).
(2) Tipologia integrală urmăreşte aşadar să descopere conexiuni funcţionale cuprinzătoare („weitgreifende funktionale Zusammenhänge”), care motivează structuri şi funcţii din mai multe zone ale limbii – de la morfosintaxă şi până la vocabular sau chiar fonologie. Un exemplu în acest sens îl constituie principiul tipologic identificat de Coseriu în limbile romanice (determinări interne pentru funcţii interne şi determinări externe pentru funcţii externe – Coseriu, 1983a, 270).
(3) Tipologia integrală se situează la palierul structural (nivelul funcţional) propriu-zis al tipului, adică al „principiilor şi categoriilor structurării (Gestaltung) unei limbi”, pe când tipologiile morfosintactice rămân de fapt la palierul sistemului limbii (Coseriu, 1983a, 270).
(4) Tipul nu este dat dinainte, în calitate de set de criterii clasificatorii selectate convenţional, ori de construct / tipar, ci trebuie identificat („descoperit”) în limbile reale, prin conducerea faptelor sistemice la unităţi superioare şi principii funcţionale care nu sunt constatabile empiric ca atare. Aşadar, calea investigaţiei tipologice nu este descendentă, de la criterii / tipare abstracte înspre ilustrarea lor în sistemele limbilor, ci ascendentă, de la sistem înspre tip (Coseriu, 1983a, 277).
(5) O „conexiune” tipologică nu este o simplă coprezenţă uzuală de fapte sau trăsături sistemice constatată empiric, ci o autentică unitate funcţională de nivel superior care explică unitar zone diferite ale sistemului şi îi relevă manifestările, în perspectivă sincronică şi diacronică (Coseriu, 1983a, 278).
(6) Pentru decelarea unor asemenea principii nu importă factorii de „statistică materială”, chiar dacă ei există (Coseriu, 1987a, 61). De asemenea, „coprezenţa” de caracteristici nu oferă prin ea însăşi motivaţia tipologică, ci are, eventual, doar valoare euristică, de indiciu pentru descoperirea principiilor tipologice. La fel, similitudinea stabilită empiric între diverse sisteme (în cadrul unei abordări contrastive) poate avea valoare euristică, urmând să se verifice în fiecare caz dacă analogiile pot fi derivate sau nu din principii de structurare analoge (Coseriu, 1983a, 277).
(7) În consecinţă, tipologia integrală a limbilor nu ştie dinainte nici care este tipul unei limbi, nici ce tipuri / câte tipuri pot exista. Tipologia limbilor reale nu se poate construi ca o matrice deductivă, deoarece tipurile: (I) sunt descoperite progresiv, printr-o cercetare funcţională coerentă, dusă până la ultimele ei consecinţe, şi (II) au propria lor structură şi dinamică interioară, nefiind vorba de „tipuri unitare, strict omogene” (Coseriu, 1983a, 278).
6.2. Prin analogie cu concepţia coseriană despre tipul unei limbi, definim tipul textual drept palier funcţional al principiilor care explică orientarea şi desfăşurarea construcţiei sensului, al categoriilor de funcţii şi procedee textuale, – palier unde se identifică omogenitatea şi coerenţa funcţională subiacente diversităţii funcţiilor şi procedeelor textuale ca atare.
Dintr-o asemenea înţelegere a tipului textual decurg următoarele consecinţe.
(1) Tipul textual nu este constatabil empiric, în mod direct, prin prezenţa / absenţa şi „statistica materială” a unor unităţi, procedee sau chiar funcţii textuale ca atare, ci trebuie „descoperit” prin conducerea hermeneutică a acestora, în calitate de elemente ale constituţiei textuale, la principiile care explică unitar rolul lor în construcţia sensului.
(2) Tipul textual nu reprezintă o clasă de texte grupate după anumite trăsături comune (unităţi, structuri, procedee), şi nici o paradigmatică a unităţilor şi procedeelor textual-constituţionale. Întrucât, spre deosebire de speciile textuale, care se reperează pornind de la un model exemplar, principiile textual-tipologice reprezintă un palier de structurare a textului însuşi, în individualitatea lui, este lipsit de sens să punem problema „devierilor de la tip”. Altfel spus, principalul obstacol teoretic cu care se confruntă orientările bazate pe o definiţie taxonomică a tipului textual – şi anume problema gradului de toleranţă în care se pot înscrie „devierile de la tip” – este din principiu dizolvat prin adoptarea definiţiei (şi distincţiilor) de mai sus.
(3) Tipologia textelor reale nu poate fi o matrice tipologică. Cu alte cuvinte, nu se poate construi un tablou deductiv (şi cu valoare predictivă) al ‘tuturor’ tipurilor textuale. Fără îndoială, precum în domeniul limbilor, şi în domeniul textualităţii întreprinderea care vizează alcătuirea unui tablou deductiv cu aspiraţii de completitudine prezintă un mai mare grad de atractivitate. Odată stabilite „tipurile” (axele sau parametrii metodelor de structurare), nu ar mai rămâne decât să le „aplicăm” la limbi / texte. Oricât de atractivă, o asemenea întreprindere nu poate nici evita, nici rezolva paradoxul tipicităţii „graduale” sau al „atipicităţii” textelor individuale.
(4) În perspectivă generală, tipologia textuală presupune stabilirea posibilităţilor tipologice ale textelor. „Posibilităţi tipologice” nu înseamnă însă fascicule sau conexiuni logic-posibile de funcţii şi proprietăţi, întrucât acestea sunt în număr teoretic infinit, după cum, ţinem să accentuăm, şi „imposibilităţile” tipologice ale textelor sunt în număr teoretic infinit. Cercetarea tipologică pe baze integraliste urmăreşte identificarea tipurilor „reale” în aceeaşi accepţie în care cercetarea funcţională a limbilor nu vizează toate posibilităţile structurării idiomatice, ci numai „posibilităţi lingvistice «reale»” („reale” sprachliche Möglichkeiten – Coseriu, 1979b, 36), adică acele posibilităţi expresive care sunt „descoperite” ca fiind realizate în limbi / texte reale sau derivă din acestea.
Sub acest unghi, fiecare tip textual (sau principiu textual-tipologic) identificat într-un text constituie un universal posibil17, iar infinitudinea calitativă este, poate, chiar mai evidentă aici decât în cazul universaliilor posibile ale limbajului sau ale limbilor, datorită caracterului lax al normelor textuale şi al evaluărilor de adecvare. Pentru „descoperirea” tipului textual astfel înţeles este irelevantă extensiunea cantitativă a „corpusurilor” textuale supuse investigaţiei, fiind, în schimb, crucială cuprinderea fiecărui text în integralitatea sa, adică până la limita maximală a unităţilor de articulare a sensului.
7. Concluzii: un tablou al distincţiilor textual-tipologice fundamentale
Având în vedere definiţiile formulate şi argumentele aduse în secţiunile anterioare, suntem în măsură să completăm şi să restructurăm tabloul distincţiilor conceptuale care ni se par strict necesare în orizontul unui model textual-tipologic integralist.
Dacă pentru forma de gradul 2 şi 3 se poate utiliza termenul de „tip” textual într-o accepţie largă, noi alegem termenul de „sub-moduri” discursive în cazul formei de gradul 2 şi pledăm pentru utilizarea termenului de ‘tip textual’ în accepţie restrânsă, pentru forma de gradul 3, aşa cum o justifică şi analogia cu tipul limbii.
Ne propunem ca ilustrarea tipului textual – în calitate de formă de gradul 3 – prin analiza unui text concret să facă obiectul unei intervenţii viitoare.
PLANUL VORBIRII ÎN GENERAL:
|
Modalităţi elocuţionale
Ex.: dialog / monolog, vorbire directă / indirectă /...)
|
PLANUL INDIVIDUAL (AL ACTELOR DISCURSIVE):
Abordare funcţională
|
Formă de gradul 1 Moduri discursive
↓ ↓ ↓ ↓ ↓ Ex.: poetic / prozaic
(în definiţie humboldtiană)
|
|
Tip textual în sens larg (forma de gradul 2, 3, ...)
Formă de gradul 2
↓ ↓ ↓ ↓ ↓ Ex.: (sub)tipologia textelor poetice
(M. Borcilă)
Formă de gradul 3 Tip textual în sens restrâns
↓ ↓ ↓ ↓ ↓ Ex.: tipul unei Opere
Formă de gradul 4 (?)
↓ ↓ ↓ ↓ ↓
|
Abordare istorică
Perspectivă sincronică Perspectivă diacronică
|
Categorii de texte
|
Specii textuale
|
Note
1 Vezi în special Tămâianu, 2001, Tămâianu-Morita, 2002, 126-150 şi 2006. Anticipări şi ilustrări prin analize textuale sunt cuprinse şi în alte lucrări, cum ar fi Tămâianu(-Morita), 1990, 1992, 2005.
2 Cel mai important ni se pare a fi cel al lui Óscar Loureda Lamas (2002, 2003, 2006). Loureda nu operează însă o distincţie între tipul textual şi specia textuală, distincţie pe care noi o considerăm crucială, după cum vom argumenta şi în lucrarea de faţă.
3 Traducerea pasajelor din sursele coseriene ne aparţine.
4 Vezi Coseriu, 1955-56, 285-287, precum şi sistematizările din Coseriu, 1973/1981, cap. X, şi Coseriu, 1988, 59, 70-75.
5 Acest mod de înţelegere a naturii competenţei lingvistice distinge net conceptul coserian de conceptul generativist de competenţă lingvistică.
6 Coseriu 1973/1981, cap. X, secţiunea 7.3., p. 246-248 (paginile trimit la versiunea în limba română); Coseriu, 1981, 48-50.
7 Vezi Humboldt, 1836, 51-53 pentru conceptul de formă, respectiv 168-181 pentru distincţia între modurile discursive poetic şi prozaic. (Paginile trimit la versiunea în limba engleză.)
8 Conceptul humboldtian de „formă” şi caracterul său relaţional sunt tratate şi în Coseriu, 1979a, 5-6.
9 Unitatea maximală a articulării sensului corespunde uneori cu ceea ce în termeni tradiţionali se numeşte Opera unui autor (Coseriu, 1981, 123). Există însă şi situaţii în care procesele articulării sensului trebuie urmărite dincolo de creaţia unui autor. Am identificat o asemenea instanţă în versiunea românească a piesei shakespeariene Richard al III-lea realizată de Ion Barbu (v. Tămâianu, 1994 şi 2001, 144-167). Relaţia dintre cele două texte nu este reductibilă la una „elementală”, de evocare izolată a unor unităţi sau funcţii, şi nu este nici una de „înglobare” (subordonare a unor segmente din „original” ca parte a „traducerii”), ci una de autentică integrare dinamică la toate palierele constitutive. De aceea, procesul de articulare a sensului în Richard III de Ion Barbu se impune a fi interpretat până la dimensiunile unităţii superioare de sens pe care textul românesc o alcătuieşte împreună cu textul original. Descoperirea tipului textual autentic în Richard III de Ion Barbu va fi, în consecinţă, condiţionată de reuşita acestui demers.
10 Această chestiune va fi detaliată mai jos, atât în secţiunea 3., cât şi în secţiunea 5., prin prisma analogiei cu diferitele definiţii ale tipului lingvistic.
11 Coseriu, 1958/1978, 1983b.
12 Coseriu, 1988, 95-96; vezi şi p. 105, 125-126, 248.
13 „corect rezolvată în ceea ce priveşte mutările”, după cum explică nota auctorială din 1896 (Looking-Glass, 161).
14 Problema tipologiei limbilor este abordată încă din 1965 într-o prezentare la Congresul de lingvistică şi filologie romanică de la Madrid, publicată pentru prima dată în 1968 (Sincronía, diacronía y tipología, 1968b în bibliografie). Sub diferite aspecte, atât teoretice cât şi aplicative, tipologia limbilor face apoi obiectul a numeroase alte studii coseriene.
15 Pentru tipologia morfosintactică parţială, v. Coseriu, 1983a, 270-271, 275; 1979b, 39-43; pentru tipologia morfosintactică globală, v. Coseriu, 1983a, 275, 1987b, 237-238.
16 Exemple pot fi găsite în Coseriu, 1983a, 276-277 şi 1987a, 60, iar ilustrări mai detaliate pentru diverse domenii ale structurării sistemice – în Coseriu, 1987a, 60-62.
17 Cele trei tipuri principale de universalii obiective sunt: esenţiale, posibile şi empirice (generalitatea empirică) (Coseriu, 1970a, 208, 1970b, 110-111, 1973/1981, 37-39, 1974, 149-165).
Referinţe
|
Borcilă, 1981
|
Mircea Borcilă, Types sémiotiques dans la poésie roumaine moderne, în Miclău, P. & Marcus S. (ed.) 1981, Sémiotique roumaine, Bucureşti, Universitatea Bucureşti, p. 19-35.
|
|
Borcilă, 1987
|
Mircea Borcilă, Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, în SCL, XXXVIII, nr. 3, p. 185-196.
|
|
Coseriu, 1955-56
|
Eugenio Coseriu, Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüistica del hablar, în Coseriu, 1962, p. 282-323.
|
|
Coseriu, 1958/1978
|
Eugenio Coseriu, Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico, Montevideo; traducere în limba română (după ediţia a 3-a, revizuită, Madrid, 1978) de N. Saramandu: Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.
|
|
Coseriu, 1962
|
Eugenio Coseriu, Teoria del lenguaje y lingüistica general. Cinco estudios, Madrid, Gredos.
|
|
Coseriu, 1968a
|
Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje, în Coseriu, 1977b, p. 13-33; traducere în limba română de L. Lazăr, Omul şi limbajul său, în Revista de filozofie, XLIV, 1997, nr. 1-2, p. 133-145.
|
|
Coseriu, 1968b
|
Eugenio Coseriu, Sincronía, diacronía y tipología, în Coseriu, 1977b, p. 186-200.
|
|
Coseriu, 1969
|
Eugenio Coseriu, Semántica, forma interior del lenguaje y estructura profunda, în Coseriu, 1978, p. 112-127.
|
|
Coseriu, 1970a
|
Eugenio Coseriu, Significado y designación a la luz de la semántica estructural, în Coseriu, 1977a, p. 185-209.
|
|
Coseriu, 1970b
|
Eugenio Coseriu, Alcances y límites de la gramática contrastiva, în Coseriu, 1978, p. 80-111.
|
|
Coseriu, 1971/1977
|
Eugenio Coseriu, Tesis sobre el tema „lenguaje y poesía”, în Coseriu, 1977b, p. 201-207.
|
|
Coseriu, 1973/1981
|
Eugenio Coseriu, Lezioni di linguistica generale, Torino, 1973; versiune spaniolă revizuită şi extinsă: Lecciones de lingüística general, Madrid, 1981; traducere în limba română (după versiunea spaniolă) de E. Bojoga: Lecţii de lingvistică generală, Chişinău: Arc, 2000.
|
|
Coseriu, 1974
|
Eugenio Coseriu, Los universales del lenguaje (y los otros), în Coseriu, 1978, p. 148-205.
|
|
Coseriu, 1977a
|
Eugenio Coseriu, Principios de semántica estructural, Madrid, Gredos.
|
|
Coseriu, 1977b
|
Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Madrid, Gredos.
|
|
Coseriu, 1978
|
Eugenio Coseriu, Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística funcional, Madrid, Gredos.
|
|
Coseriu, 1979a
|
Eugenio Coseriu, Humboldt und die moderne Sprachwissenschaft, în Energeia und Ergon, vol. I, Tübingen, 1988, p. 3-11.
|
|
Coseriu, 1979b
|
Eugenio Coseriu, Verbinhalt, Aktanten, Diathese. Zur japanischen Ukemi-Bildung, în Ezawa, K. & Rennsch, K.H. (ed.), Sprache und Sprechen. Festschrift für Eberhard Zwirner zum 80. Geburstag, Tübingen, Niemeyer, p. 35-55.
|
|
Coseriu, 1981
|
Eugenio Coseriu, Textlinguistik. Eine Einführung, Tübingen, Narr.
|
|
Coseriu, 1982
|
Au delà du structuralisme, în XVI Congrés Internacional de Lingüística [i] Filologia Romàniques, Palma de Majorca 1980, Actes, I, Sessions plenàries i taules rodones, Palma de Majorca, p. 163-168.
|
|
Coseriu, 1983a
|
Eugenio Coseriu, Sprachtypologie und Typologie von sprachlichen Verfahren, în Allgemeine Sprachwissenschaft, Sprachtypologie und Textlinguistik (Festschrift für Peter Hartman), Tübingen, Narr, p. 269-279.
|
|
Coseriu, 1983b
|
Eugenio Coseriu, Linguistic Change Does Not Exist, în Linguistica nuova ed antica, Anno I, Galatina, p. 51-63; traducere în limba română de E. Tămâianu: Nu există schimbare lingvistică, în CL, XXXVII, 1992, nr. 1, p. 9-20.
|
|
Coseriu, 1984
|
Eugenio Coseriu, Funktionelle Syntax, (Vorlesung, Sommersemester 1983, Nachschrift von Heinrich Weber), Tübingen.
|
|
Coseriu, 1987a
|
Eugenio Coseriu, Le latin vulgaire et le type linguistique roman, în Latin vulgaire – latin tardif. Actes du Ier Colloque international sur le latin vulgaire et tardif (Pécs, 2-5 sept. 1985), Tübingen, Niemeyer, p. 53-64.
|
|
Coseriu, 1987b
|
Eugenio Coseriu, Überblick über die Ergebnisse der Plenarsitzung „Typologie: ganzheitliche Typologie versus Teiltypologie”, în Proceedings of the Fourteenth International Congress of Linguists, Berlin 1987, vol. I/2, Berlin, Akademie Verlag, 1991, p. 237-242.
|
|
Coseriu, 1988
|
Eugenio Coseriu, Sprachkompetenz. Grundzüge der Theorie des Sprechens, Tübingen, Francke.
|
|
Coseriu, 1992
|
Eugenio Coseriu, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Apostrof, nr. II (30), p. 11, 14.
|
|
Humboldt, 1836
|
Wilhelm von Humboldt, Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluß auf die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts; traducere în limba engleză: On Language. The Diversity of Human-Language Structure and Its Influence on the Mental Development of Mankind, Cambridge, Cambridge University Press, 1988.
|
|
Looking-Glass
|
Lewis Carroll, Through the Looking-Glass, And What Alice Found There (1872), în Alice’s Adventures in Wonderland and Through the Looking-Glass, (Collins Library of Classics), London & Glasgow, p. 155-318.
|
|
Loureda, 2002
|
Óscar Loureda Lamas, Los tipos de texto, în V. Romero (coord.), Lengua española y Comunicación, Barcelona, Ariel, p. 155-176.
|
|
Loureda, 2003
|
Óscar Loureda Lamas, Introducción a la tipología textual, Madrid, Arco Libros.
|
|
Loureda, 2006
|
Óscar Loureda Lamas, La lingüística del texto de Eugenio Coseriu: las dimensiones reales y funcionales de los discursos, în E. Coseriu & Ó. Loureda, El lenguaje y el discurso, Pamplona, EUNSA, 2006 (sub tipar).
|
|
Tămâianu, 1990
|
Emma Tămâianu, Coherent Imagery in Six Shakespearean Plays (Julius Caesar, Richard III, King Lear, Macbeth, Hamlet, The Tempest), în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Philologia, XXXV, 1, pp. 13-24.
|
|
Tămâianu, 1992
|
Emma Tămâianu, Chaos and Void – Textual Vectors in Six Shakespearean Plays, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Philologia, XXXVII, 4, pp. 101-114.
|
|
Tămâianu, 1994
|
Emma Tămâianu, A Contrastive Analysis of Clarence’s Dream (Ion Barbu’s Translation of Richard III), în vol. The First National Conference of the Romanian Society for British and American Studies, Cluj-Napoca, p. 282-294.
|
|
Tămâianu, 2001
|
Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Clusium.
|
|
Tămâianu-Morita, 2002
|
Emma Tămâianu-Morita, Integralismul în lingvistica japoneză. Dimensiuni – impact – perspective, Cluj-Napoca, Clusium.
|
|
Tămâianu-Morita, 2005
|
Emma Tămâianu-Morita, Semantic Revival of a Cliché in Shakespeare’s Plays: „All Is Well”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Philologia, L, 2005, nr.1, p. 163-185.
|
|
Tămâianu-Morita, 2006
|
Emma Tămâianu-Morita, Is Poetic Text „Homologous” to „Language?” A Romanian-Japanese Case Study, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Philologia, LI, nr. 1, p. 57-85.
|