Funcţiile evocative în lingvistica integrală a textului
Pentru tipar1. Definiţia evocării
Unul dintre conceptele mai importante din lingvistica textului în accepţiunea lui Eugen Coşeriu, numită şi hermeneutica sensului, îl constituie evocarea sau funcţiile evocative. Definiţia coşeriană generală a acestui concept se prezintă în felul următor: „Numesc evocare ansamblul acestor funcţii [ale semnului în text], care nu pot fi reduse direct la funcţia reprezentativă. Evocarea contribuie considerabil la bogăţia limbii, prin ea luând naştere acel plurisemantism care nu ar trebui privit întotdeauna doar negativ, ca indeterminare („Vagheit”), ci chiar pozitiv, ca o îmbogăţire. [...] Sensul ia naştere din combinarea funcţiilor bühleriene (aşadar funcţiile reprezentativă, expresivă şi apelativă) cu evocarea”1.
2. Funcţiile evocative şi sensul
Funcţiile evocative, în enumerarea dată de E.Coşeriu în monografia Lingvistica textului şi prezentate şi ilustrate de noi mai jos, sunt funcţii potenţial producătoare de sens. Ele nu ne furnizează o listă completă de procedee de sens, ci doar una mereu deschisă, care poate fi completată de fiecare dată când descoperim o modalitate sau o tehnică nouă de producere a sensului într-un text2. Funcţiile evocative sunt posibilităţi de creare a sensului în general, în orice tip de text, nespecificat tipologic. Putem totuşi presupune că textul poetic este locul unde vom găsi manifestarea maximală a funcţiilor evocative realizate.
Când o funcţie evocativă se actualizează în text şi produce o valoare de sens reperabilă doar în acest text, ea capătă funcţie textuală. Astfel ea contribuie la procesul articulării sau construcţiei de sens în acel text. Relaţiile semnice bühleriene şi cele evocative nu sunt totuşi unicele care pot îndeplini funcţii textuale şi participa la articularea sensului. Raportul dintre funcţiile evocative şi funcţiile textuale este oarecum analogic cu cel dintre „materia primă” şi obiectul realizat din această materie, prin care ea capătă o anumită formă şi funcţie. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre cele două este una de palier funcţional în constituirea unui text. „Orice nume am dori să dăm diverselor relaţii care subzistă între semnul actualizat şi mediul său înconjurător, acestea vor putea întotdeauna doar contribui la sensul textului şi niciodată constitui [direct] sensul textului. În ceea ce priveşte conotaţia3, este vorba, ca şi pentru evocare, despre o funcţie semnică, sensul este însă o funcţie textuală”4.
3. Ilustrări ale funcţiilor evocative
În cele ce urmează propunem o trecere în revistă a tipurilor de funcţii evocative, identificate şi exemplificate de E. Coşeriu în Coseriu 1981/1997 5. Le vom exemplifica, aici, în mod exclusiv, cu pasaje din romanul Luntrea lui Caron de Lucian Blaga6. Vom încerca, în fiecare caz în parte, să explicităm funcţia lor textuală (după modelul schiţat în Coseriu 1981/1997, cap. 2.6.). Reperarea funcţiilor evocative realizate în text se bazează, în primul moment, tocmai pe reperarea (intuitivă, în temeiul competenţei noastre expresive) funcţiei lor textuale, a valorii de sens produse: „În orice analiză lingvistică, în mod explicit sau implicit, se porneşte de la funcţia deja înţeleasă şi se stabileşte cum această funcţie este exprimată în limbă şi cum diversele funcţii se raportează una la alta”7. Sperăm ca prin această enumerare ilustrată să demonstrăm extraordinara utilitate şi „elasticitate” a acestui sistem de funcţii evocative, care cuprinde un domeniu foarte vast de fapte textuale, grupate de către alte abordări în moduri destul de eterogene, şi care beneficiază, în această viziune integralistă, de o organizare clară şi după criterii omogene8.
I. Categoria relaţii cu alte semne
1) Relaţii cu semne individuale
• sub aspect material (rimă, asonanţă, aliteraţie)9
Ex.: „Stă în codru fără slavă / Mare pasăre bolnavă.
’Naltă stă subt cerul mic / Şi n-o vindecă nimic” (p. 6710).
Ilustrarea acestei funcţii, pe care, de altfel, nu ne‑am aştepta s‑o găsim într‑un text în proză, ne‑o oferă unul din poemele incluse în roman.
• sub aspectul conţinutului: aşa-numita „formaţie transparentă” (ex., Fledermaus, literal, „şoarece zburător”, în loc de „liliac”), „etimologiile populare”
Ex.: „Greu e totul, timpul, pasul / Grea‑i purcederea, popasul [...]
Să mă‑mpace cu sfârşitul / Cântă‑n vatră greieruşa:
Mai uşoară ca viaţa / E cenuşa, e cenuşa” (p. 424).
Relaţionarea lui greu / grea cu greieruşa este una creată în acest poem, şi nu una dată etimologic sau derivativ. În acest sens ea se apropie de procedeul „etimologiei populare” şi, în acest microtext, construieşte o apropiere simbolică, esenţializată, între cei doi poli semantici opuşi ai textului.
2) Relaţii cu grupe, categorii de semne
• diminutive, gen (gramatical vs. natural11)
Ex.: „Cântecul greierului de subt vatră, acest nimic de argint, poate fi sufletului o uşurare? Poate! […] Greieruşa din casa Loga, […] este trează, şi ea, pe la toate străjile nopţii” (p. 423).
Greierul devine greieruşă, pentru că „uşurarea” din sufletul poetului, într‑un alt sens decât prin „cântec de argint”, este asociată cu o prezenţă feminină apropiată: Ana Rareş din casa Loga.
• felul cum este structurat într‑o limbă un anumit câmp semantic: o anumită structurare specifică a designaţiilor este în acord cu o motivaţie secundară a acestor expresii din partea vorbitorului
• structuri lexicale secundare: (a) modificare (de ex., verbele prefixate); (b)dezvoltare, (c) compunere
Ex.: „Mă încânţi şi îmi descânţi, când stai în faţa mea. Mă încânţi şi îmi descânţi când umbli prin faţa mea” (p. 431); „Nu cumva eşti o fiinţă care te «faci» şi te «desfaci», am impresia că te‑ai închegat, pentru ca a doua zi să mă găsesc din nou la un început, de unde sunt silit să pornesc la cucerirea unei lumi” (p. 432)12; „sunt buni [galbenii], măi fârtate? […] nefârtate să fiu, de‑ar fi mincinoşi” (p. 319); „E lucru curat sau necurat?” (p. 320).
Toate aceste pasaje conţin exemple de modificări (în terminologia coşeriană)13. Primul fragment se deosebeşte de celelalte, în el găsim două variante, încânţi şi descânţi, ambele valorizate pozitiv. Ele sunt adresate de Axente Anei Rareş şi evocă, pe de o parte, făptura feminină, „învăluită de acelaşi cântec al apelor, ca şi mine”, pe de altă parte, fiinţa „care frecventează descântecul, buruienile şi şerpii” şi căreia i se asociază, în virtutea preocupărilor sale, un anume „reflex de magie ancestrală”. Astfel, a încânta şi a descânta nu sunt doar rezultatul unui joc de formare a cuvintelor, ci au o justificare ancorată în ţesătura sensului textual. Celelalte citate prezintă cazuri de opoziţie lexicală, susţinută de o opoziţie a valorilor de sens în planul semnificaţiilor simbolice mai profunde (mai ales fârtate / nefârtate).
3) Relaţii cu sisteme de semne (limbi funcţionale, limbi istorice14)
• Limba istorică: tehnică de vorbire istoriceşte identificată, recunoscută de vorbitorii săi şi de cei ai altor limbi. Evocarea unei limbi istorice se poate manifesta în text şi ca impresii ale vorbitorilor unei limbi despre alta: întrucât sunt valabile pentru vorbitori, ele pot contribui la evocări ale semnelor lingvistice în text.
Ex.: „Cuvântul rusesc avea o influenţă magică asupra ostaşilor, iar când era rostit cu accente şi modulaţii moscovite, cuvântul avea chiar efecte de ucaz” (p. 69).
• Limba funcţională: tehnică de vorbire omogenă sub toate cele trei aspecte (diatopic, diastratic şi diafazic). Evocarea unei asemenea limbi funcţionale se poate manifesta ca utilizare în anumite scopuri a unui dialect sau stil de limbă sau imitarea vorbirii într-un anumit dialect.
Ex.: „[Leonte:] «Rodica e într-adevăr o fetişcană năzdrăvană. Are o minte fără astâmpăr. Deunăzi […] ea îmi zice: «Unchiule Leonte, ştii, mie îmi place foarte mult că nenea Axente e poet, dar nu‑mi place deloc că tu eşti «filozof». «Filozof» […] – asta mi se pare un lucru tare jidovesc!»»” (p. 261).
În acest caz, utilizarea imitaţiei unui anumit nivel de limbă, ce reflectă un stil de judecată ţărănească arhaică, mai ales auzit din gura unei copile, are efecte umoristice.
II. Relaţii cu semne din alte texte
Spre deosebire de grupul anterior de funcţii evocative, unde relaţia se instituia între un semn actualizat din text şi un grup sau sistem de semne in absentia, non-actualizate, acest grup priveşte relaţiile dintre semnul din text şi semnele din alte texte, care aparţin tradiţiei lingvistice sau culturale a unei comunităţi15.
1. Discursul repetat
„Este posibilitatea de a utiliza semnele în texte într‑un asemenea mod, încât să fie înţelese ca o aluzie la o secvenţă de semne preexistentă”16; „tehnica colajului”.
Ex.: „Surâdeau tovarăşii de la minister, că primarul «de origină atât de sănătoasă» nu părea încă să fi aflat că forma de stat în care trăim nu mai este cea monarhică” (p. 275); „[Ţăranul] îşi mai spune o dată vorba, completând-o, de astă dată, ca-ntr-o fabulă de veac cu un cuvânt circumstanţial de împăcare cu soarta: «Aşteptăm, domnule profesor, cum aşteaptă iepurele, să-i crească coada!» […] «Bade Zaharie, să mai nădăjduim, poate că totuşi o să-i crească iepurelui coada!»” (p. 403-404).
Fără să detaliem aici, observăm doar că, în acest din urmă fragment, atât alegerea „vorbei de duh” a ţăranului, cât şi modificarea ei de către Axente sunt semnificative pentru contextul speranţelor ascunse amestecate cu suspiciune.
2. „Cuvinte proverbiale”17
Ex.: „Era felul ei de a-şi rosti atât împotrivirea afectivă faţă de expansionismul teutonic, […] cât şi nestăpânita ei admiraţie faţă de poporul german, sentiment pe cale de a se înteţi, de când acesta se prăbuşi, oferind omenirii spectacolul unui amurg al zeilor” (p. 119).
În contextul ultimei întâlniri a grupului de prieteni, la ferma lui Marius Borza, episodul cu cei doi „nemţişori”, prin evocarea celebrei lucrări wagneriene Götterdämmerung şi a ecourilor nietzscheene, instituie un paralelism de atmosferă şi „epocă”.
III. Relaţii între semne şi „lucruri”18
1. Imitare prin substanţa semnului
a) Imitare directă prin imaginea fonică (onomatopeea)
b) Imitare indirectă prin articulare
c) Sinestezie
Ex.: (pentru a)) „Ana îmi era ca obsesia unei melodii. [...] Alean este pentru mine Ana, alean, alean” (p.219); (pentru c)) „Proiectul, auriu ca pădurile şi roşu ca flăcările toamnei, propus de norocosul arheolog, îl primesc în sinea mea cu tot entuziasmul. Planul cădea în huma albastră a unei fericiri în care se amestecă lumina melancolic‑sfâşietoare a zilei” (p. 503).
2. Imitare prin forma semnului19
Ex.: „«Cred că voi începe să scriu iarăşi poezii, cum de mult n-am mai scris. Dar poeziile nu vor fi mai lungi decât aceste întâlniri, ce ţin cât un suspin! […] Poate că întâlnirile acestea, ale noastre, ar trebui să fie lungi ca baladele, cântece ca scările înalte ale ciocârliei, poveşti fără încheiere precisă, născând alte poveşti…»” (p. 301).
Constatăm un fel de corespondenţă între durata întâlnirilor dintre Axente şi Ana Rareş şi extensiunea semnificantului „poeziilor” şi „baladelor”.
IV. Relaţii între semne şi „cunoaşterea lucrurilor”
În acest caz evocarea actualizează cunoaşterea valorii simbolice a lucrurilor20 într-un spaţiu cultural dat21.
Ex.: „Neajunsurile ivite în sânul fabricii aduceau o grijă nouă, cu gust de cenuşă, în viaţa cotidiană a colectivului” (p. 128); Împrejurarea că o asemenea învinuire [asasinarea lui N. Iorga] […] a putut să fie trecută la dosar îi provoca lui Leonte un gust de cenuşă de mort în cerul gurii, amar şi arzător” (p. 143); „cuvântul rău şi negru vine şi el” (p. 317); „întrezăresc în dosul cuvintelor un verde arhaic, de mitologie şi de magie a pădurii şi a zeităţilor vegetale şi materne” (p. 508).
Valorile de sens ale culorilor negru şi verde le considerăm a fi determinate de spaţiul nostru cultural, iar expresia „un gust de cenuşă (de mort)” pare a fi chiar determinată idiomatic.
„Vorbitori diferiţi, cunoscând un «lucru», îl cunosc, totuşi, în mod diferit şi, în circumstanţe determinate, semnele lingvistice, în utilizarea lor, pot evoca o cunoaştere specifică”22.
O ilustrare potrivită din roman ar fi, aici, brodul, aşa cum îl vede Axente Creangă, căci ar cuprinde atât referinţe la arhaicul românesc şi la mitologia greacă, cât şi adaptarea la cunoaşterea situaţiei particulare a brodnicilor.
Ex.: „În orice caz brodul este pentru mine, încă din copilărie, un mijloc mai arhaic de a trece apa, decât podul. Şi arhaicul are darul de a‑mi stimula imaginaţia cu altă putere decât lucrurile de civilizaţie curentă. Brodul mai este, apoi, pentru mine ca o aluzie la barca lui Caron, în care umbrele trec de pe ţărmul vieţii, dincolo de împărăţia morţii. Cum brodnicul este de astă dată un fost profesor de teologie, apropierea de barca şi figura lui Caron se impune şi mai mult închipuirii şi simţirii mele” (p. 216).
Importanţa cadrelor pentru construcţia de sens în lingvistica integrală a textului a fost recunoscută încă din studiul coşerian Determinare şi cadru din 1955‑56. Mult mai pe larg această contribuţie este discutată în Lingvistica textului23. În cele ce urmează vom enumera tipurile de cadre şi vom exemplifica unele dintre ele.
V. Cadre
1. Situaţie (directă / indirectă)
„Prin situaţie trebuie să se înţeleagă ceva foarte specific faţă de utilizarea comună a termenului [...]. «Situaţia» constă în mod exclusiv din circumstanţe şi relaţii de spaţiu şi timp care apar cu vorbirea însăşi, atunci când cineva vorbeşte cu altcineva despre ceva, într‑un loc determinat în spaţiu şi într‑un moment temporal determinat. Situaţia este deci cadrul prin care apar eu şi tu, aici şi acolo, acum şi atunci, continuum‑ul spaţio‑temporal care este construit prin actul lingvistic «în jurul vorbitorului» şi prin care diversele deictice spaţiale, temporale şi personale desemnează ceva concret dincolo de semnificatul lor categorial”24.
„Situaţia directă este constituită de raporturile efective spaţiale şi temporale care apar prin actul lingvistic însuşi şi pentru care acesta reprezintă punctul de referire. [...] În situaţia indirectă acest punct de referire este deplasat «în exterior». Eu nu sunt eu, dar eu este un Eu‑narator [narrante]; aici nu este aici, dar aici este acel aici al lucrurilor şi al evenimentelor despre care se povesteşte, evenimente ce pot, de asemenea, avea propriul acum, care să nu coincidă neapărat cu «acum» al actului lingvistic concret”25.
2. Regiune
„Prin «regiune» se înţelege spaţiul care conţine / cuprinde un semn funcţional în determinate sisteme semantice. Limitele acestui spaţiu sunt date, pe de o parte, de tradiţia de vorbire, pe de altă parte, de cunoaşterea pe care o au vorbitorii despre stările de lucruri semnificate”26.
• Zonă (condiţionată lingvistic)
„Prin «zonă» se indică «regiunea» în care un semn este cunoscut şi utilizat în mod normal. «Zona» coincide deci adeseori cu «limba istorică», uneori chiar cu «limbile istorice» direct înrudite cu acelaşi grup lingvistic; în orice caz, aceasta depinde de limitele lingvistice, sau […] de «izoglose»”27.
Ex.: „Mă aştept ca popa să aprindă lampa în odaia mea, ceea ce s‑ar putea vedea prin crăpătura dintre uşa mea şi usciori” (p. 325).
Contextul zonei se deosebeşte de funcţia textuală realizată de relaţionarea unui semn cu o limbă funcţională (dialect, nivel, stil ) (funcţia evocativă I.3.), tocmai prin orientarea sa spre construcţia unui context „actual”, nu o simplă evocare a limbii funcţionale, care poate fi îndepărtată (geografic) ca arie de funcţionare de „situaţia directă” de discurs.
• „Ambito” (condiţionat cultural)
„Prin «ambito» se indică acea «regiune» în care designatul însuşi este un obiect familiar al lumii cotidiene a vorbitorilor; limitele acestui cadru sunt deci culturale, şi nu lingvistice”28.
• Ambianţă
„[...] «ambianţa» este o «regiune» determinată social şi cultural ca, de exemplu, familia, şcoala, comunitatea profesională sau casta”29.
Ex.: (pentru „ambito”) „Jucau pe canapea şi peste trupul întins al Octaviei mai curând reflexele focului din soba de tuci, care dogoreşte aproape înăbuşitor” (p. 312).
3. Context
„Prin context trebuie să se înţeleagă realitatea globală care înconjoară semnul. La rândul său, această realitate poate consta din «semne» sau «non-semne»”30.
a) context idiolingvistic
„contextul idiolingvistic, adică însăşi limba cu care se vorbeşte: toate semnele unei limbi, utilizate într‑un act lingvistic, se găsesc într-o relaţie in absentia cu alte elemente semnice ale aceleiaşi limbi”31.
b) context de discurs (direct / indirect32, pozitiv / negativ)
„contextul de discurs, adică textul însuşi drept «cadru» al oricărei dintre părţile sale […]. Este deosebit de important să observăm că acest context de discurs constă nu numai din ceea ce precede segmentul de text […], ci şi ceea ce îi urmează”33.
[Contextul de discurs pozitiv / negativ]: „în mod obişnuit se aminteşte doar existenţa primului dintre acestea. Dimpotrivă, apare important că şi ceea ce nu se spune, şi «ceea ce rămâne deoparte» să fie luat în considerare ca text posibil. Multe funcţii textuale pot trimite la ceva ce nu s‑a spus, dar tocmai la care se face referire. Acte lingvistice ca aluzia, insinuarea, sau sugestia («trimiterea discretă») funcţionează adesea datorită acestor «omisiuni» din text, recunoscute de cel ce interpretează ca fiind presupuneri referitor la ceea ce este spus, ca ceva ce trebuie în mod tacit «umplut». Chiar şi tăcerea poate fi simbolică, nespusul poate avea un sens particular”34.
Ex.: „«Pe unde umblă gândurile poetului?» «Prin raiul buruienilor de leac!» «Sau poate mai degrabă prin nopţile de la vadul Mureşului?» «Eşti rea, Ana. Dă‑mi voie să nu răspund, de vreme ce chiar când umblam pe la hanul brodnicilor, gândurile mele băteau mereu la altă poartă»” (p. 384).
În acest fragment se găsesc cel puţin două aluzii, contrapuse ca două florete: raiul buruienilor de leac evocă obiceiul lui Axente de a o întâmpina în cale pe Ana cu nume de plante de leac, într‑o perioadă a renaşterii relaţiei lor, iar nopţile de la vadul Mureşului evocă vizitele lui Axente la brod şi, mai ales, la Octavia Olteanu. Luând în considerare şi reacţia lui Axente, acest din urmă exemplu poate fi considerat, mai degrabă, o insinuare.
Ex.: „Le‑am spus [părerile], dar ieşind din această încăpere voi fi mut ca o lebădă” (p. 289); „şi tace fiecare. […] tăceri substanţiale. […] Când tăcerile se înfiinţează, e ca şi cum ne‑am vorbi într‑un grai neomenesc, despre câte de toate, despre apă şi vânt, despre lume, despre noi. Cuvintele, ce le găsim după atari eclipse ale graiului, sunt mai grele decât cele obişnuite. Dar învăţăm tot mai mult să îndrăgim gândul neîmbrăcat în sunet. La început a fost tăcerea” (p. 451).
Celebra expresie mut ca o lebădă a pătruns, după cum se vede, şi în roman. Celălalt pasaj, mai extins, priveşte tăcerile în doi ale lui Axente şi Ana şi este suficient de explicit. Situarea lui în roman este foarte semnificativă – chiar în finalul capitolului XVIII – şi are rostul de a atribui o greutate deosebită cuvintelor care urmează în text: „cântec frumuseţii – dezlegare şi izbăvire”.
c) context extralingvistic
„[...] contextul extralingvistic, constituit de toate circumstanţele non‑lingvistice care sunt percepute direct de către vorbitori sau care le sunt cunoscute”35.
1. fizic
2. empiric
3. natural
4. practic sau ocazional
5. istoric (particular / universal, actual / trecut)
6. cultural
Importanţa deosebită în literatură a contextelor extralingvistice istoric (5) şi cultural (6) a fost remarcată încă în studiul din 1955‑5636 şi este confirmată, în textul nostru, aşa cum indică numeroase exemple dintre care am selectat doar câteva.
Ex. (pentru contextul istoric): „Cum vă simţiţi în această urbe a lui Simion Ştefan [Alba Iulia]?” (p. 285); „«Întârziatul de totdeauna: dascălul Ilie, ăla de‑şi ştie pe dinafară poeziile din timpul când ne eliberau moscoviţii!»” (p. 313); „[…] pe‑o stradă ce poartă numele întâiului marxist. Nu pe‑al lui Marx, care de altfel nu era prea marxist. Doamne, cum se potrivesc aceste nume în cetatea lui Mihai Vodă cel Viteaz şi a lui Simion Ştefan! Probabil că şi în Câmpul Fumoasei – uliţa, ce duce la cimitir, se numeşte tot Engels!” (p. 341).
Contextul extralingvistic cultural
„Prin context extralingvistic cultural se înţelege tot ceea ce aparţine tradiţiei culturale a unei comunităţi, fie că este vorba despre un grup foarte restrâns, fie că este vorba despre întreaga umanitate. În acesta intră, de exemplu, mitologia […] şi complexul de fapte cunoscute unei comunităţi începând cu opera savanţilor şi a scriitorilor”37.
Ex.: „Încadrarea fatalistă într‑o atare rânduială nu este în nici un fel izbăvitoare, căci în clipa când izbuteşti să te obişnuieşti chiar şi cu asemenea crunte neajunsuri, regimul născoceşte pentru seminţia lui Tantal mereu altele, pentru a nu mai îngădui nimănui, o clipă măcar, de binefăcătoare destindere” (p. 234); „Era în cuvintele lui Leonte ca un murmur acherontic” (p. 263); „«[…] Robii din ţara tenebrelor, care se trudesc la munca piramidelor, sunt duşi la Memfis să defileze şi să aplaude urlând că le place robia. Vezi tu, acest lucru nu s‑a întâmplat pe vremea faraonilor, dar se întâmplă în secolul nostru…»” (p. 282).
4. Univers de discurs
Prima dată acest concept apare la E. Coşeriu în studiul din 195538, Determinación y entorno: „Prin univers de discurs înţelegem sistemul universal de semnificaţii de care aparţine un discurs [text] (sau un enunţ) şi care îi determină validitatea şi sensul. Literatura, mitologia, ştiinţele, matematica, universul empiric, în măsura în care sunt «teme» sau «lumi de referinţă» ale vorbirii, constituie «universuri de discurs»”39.
În lucrarea despre lingvistica textului, participarea universului de discurs la construcţia sensului, printre alte funcţii evocative, este ilustrată reluând un exemplu din studiul din 1955: „Deja faptul însuşi de a ne referi la un univers de discurs determinat contribuie la apariţia sensului40. Sensul apare însă şi din amestecul intenţionat al diferitelor universuri de discurs. La baza unui asemenea enunţ ca în pădure doi tineri matematicieni extrăgeau din copaci rădăcinile pătrate […] stă un amestec intenţionat al diferitelor universuri de discurs”41. Acelaşi tipar îl regăsim în mai multe locuri din roman, indicând chiar o anumită predilecţie pentru această modalitate de exprimare a ironiei.
Ex.: „Nu departe se răsfăţau în soarele arzător, ce topea aerul răcoros, un pâlc de goruni cu coroane magnifice, de ilustrat manuale de botanică” (p. 64); „Popa Caron nu trecea suflete, ci care cu fân. Am zâmbit fără voie, văzând cum decad semnificaţiile pe malul Mureşului” (p. 219); „De altfel, uliţele nu mai duceau în vis, toate duceau numai în «câmpul muncii»” (p. 363).
Într-un studiu târziu care a fost, iniţial, comunicare la Congresul internaţional „Orationis Millennium”, L’Aquila, Italia, iunie 2000, adică „după patruzeci de ani şi noi reflecţii asupra problemei”, E. Coşeriu aduce două precizări şi două modificări în chestiunea definirii universului de discurs42.
Precizări: (a) universurile de discurs sunt, în definirea sa, universuri de cunoaştere care corespund modurilor fundamentale ale cunoaşterii umane, sunt universuri în care limbajul se prezintă ca manifestare a unui mod autonom de a cunoaşte; limbajul nu creează „lucrurile”, ci recunoaşte şi delimitează modalităţi de a fi în „lucrurile” înseşi43;
(b) când afirma că „nu există decât o singură lume”, nu înţelegea prin aceasta lumea empirică „reală” a pozitiviştilor, ci se referea la unitatea ideală a „lumilor”, care alcătuiesc un „univers vital al omului”, unic şi unitar, chiar dacă neomogen.
Modificări: (1) Coşeriu distinge patru universuri de discurs, corespondente modurilor fundamentale ale cunoaşterii umane: a) universul experienţei curente; b) universul ştiinţei (şi al tehnicii ştiinţific fundamentate); c) universul fanteziei (şi al artei) şi d) universul credinţei;
(2) disociază între univers de discurs şi lume sau „domeniu de cunoaştere”: a) lumea necesităţii şi a cauzalităţii (în sens kantian), adică lumea experienţei sensibile curente; b) lumea libertăţii şi a finalităţii (de asemenea, în sens kantian), adică lumea creaţiilor umane sau a culturii în general şi c) lumea credinţei, adică lumea raportată la voinţa lui Dumnezeu.
Universurile de discurs privesc modalităţile cunoaşterii, iar „lumile” corespund „obiectelor” cunoaşterii44.
Clarificarea acestui aspect ni se pare foarte importantă şi chiar decisivă pentru stabilirea tipului de proză din romanul Luntrea lui Caron – memorialistică sau literară. Adică: fie că textul interpretează (chiar dacă romanţat-„plasticizant”) şi dă sens unei serii de experienţe empirice directe din lumea experienţei sensibile curente şi atunci este un obiect din lumea necesităţii şi a cauzalităţii (universul de discurs al experienţei curente); fie că este o creaţie artistică (chiar dacă face trimiteri la fapte istoric-constatabile) şi aparţine lumii libertăţii şi a finalităţii (univers de discurs al fanteziei). Însuşi faptul că romanul generează ezitări în a‑l încadra într‑o modalitate sau alta este un indiciu al faptului că s‑ar putea să nu aparţină, în mod univoc, unui singur domeniu de cunoaştere, ci să se situeze, oarecum, într‑o zonă de interferenţă, ceea ce ar permite lectura lui, într‑o măsură mai mare sau mai mică, şi dintr‑un unghi (ca memorii), şi dintr‑altul (ca roman).
4. Câteva observaţii finale
În ceea ce priveşte contribuţia funcţiilor evocative la construcţia sensului în general, E. Coşeriu observă că, de obicei, sensul ia naştere prin intermediul raportării (semnului) la contextul indirect (care desemnează, de fapt, textul în întregime şi, prin aceasta, poate cuprinde toate celelalte procedee de construcţie care vor apărea în text); de asemenea, sensul apare din combinarea diverselor contexte lingvistice sau extralingvistice. La limită, sensul se poate construi pe baza unei singure evocări sau funcţii evocative realizate, dar aceasta este un fenomen rar 45.
Amintim că funcţiile evocative, concept important al lingvisticii (integrale) a textului, reprezintă nişte posibilităţi de construcţie a sensului textual în general. Ca propunere de elaborare a domeniului cercetării semanticii textuale, am prezentat, într-o lucrare de dimensiuni mai mari, teza că metafora ca fenomen textual de natură duală (înţeleasă (A) ca „figură” în constituţia textului şi (B) ca procedeu textual ) poate fi privită ca fiind, într-un anume sens, complementară complexului de funcţii evocative. Aceasta ar permite ca în domeniul cuprinzător (şi încă insuficient de bine definit) de studiu al semanticii textuale să se poată întâlni lingvistica textului cu poetica 46.
Nu există o corelare strictă între realizarea anumitor funcţii evocative şi un anumit tip de texte (în accepţiunea tipologiei integraliste a textelor). Se pot face doar observaţii cu privire la predilecţia pentru realizarea anumitor funcţii evocative în anumite tipuri de texte.
În concluzie, deşi domeniul cercetării textuale de pe temeiurile teoriei integrale a limbajului este încă în faza de început, putem constata de pe acum vastitatea orizonturilor teoretice şi a posibilităţilor de investigaţie deschise şi, totodată, valoarea practică aplicativă incontestabilă a conceptelor lingvisticii integrale a textului elaborate până în prezent, printre care un loc important îl ocupă evocarea.
Note
1 Coseriu 1981/1997: 132; ilustrări prin analize de text ibidem, cap. 2, 6, p. 163-171 (traducerea în limba română a unor pasaje e luată din Dicţionar conceptual..., traducerea celorlalte pasaje ne aparţine [L.Z.]). Vezi despre modelul bühlerian al semnului, extensiunea acestuia, realizată de R. Jakobson, şi critica coşeriană în Coseriu 1981/1997: 81-97.
2 E. Coseriu, op.cit., p.142-147.
3 Aici, conotaţie în sensul lui Hjelmslev, vezi Coseriu 1981/1997:132-133.
4 Coseriu 1981/1997: 137.
5 Ilustrări exemplare ale analizei funcţiilor evocative ca funcţii textuale cu rolul lor în constituirea textului se găsesc în lucrările Emmei Tămâianu‑Morita (2001, mai ales cap. 6, 4; 2002, cap. 6; 2006).
6 Acest roman a constituit obiectul cercetării noastre de doctorat, încheiată recent.
7 E. Coseriu, op. cit., p. 144.
8 Enumerarea propriu‑zisă a funcţiilor evocative şi a subtipurilor lor este dată în chenar. Tot în chenar, dar cu corp de literă mai mic, vor apărea şi clarificările teoretice referitoare la aceste funcţii. Ilustrările funcţiilor cu fragmente din roman vor fi date cu litere cursive. Se înţelege că relaţiile evocative se stabilesc între termenul indicat în denumirea funcţiei (sau grupului de funcţii) evocative din enumerarea noastră şi un semn lingvistic din text.
9 „A găsi o rimă înseamnă a descoperi o relaţie materială între două semne care sub aspectul conţinutului sunt, în general, fundamental diferite şi trimite, printr‑o ordine determinată a acestor relata în text, la această descoperire”, Coseriu 1981/1997: 97.
10 Paginile indicate trimit la ediţia din 1990 a romanului Luntrea lui Caron, apărută la editura Humanitas.
11 „Raportul dintre genul gramatical al unui cuvânt şi genul natural, sexul fiinţei vii care este desemnată” ca un „fapt istoric condiţionat, care trimite la un timp în care concepţia antropomorfică despre obiectele animate şi chiar inanimate era mult mai răspândită ca acum”, Coseriu 1981/1997: 99.
12 Vezi, despre perechea lexicală a se mira – a se dezmira şi valorile sale textuale, în Şt. Munteanu 1981/2003: 248‑249.
13 Vezi, despre modificare şi alte structuri paradigmatice secundare, în Coseriu 1968/1991, traducere în limba română de Silviu Berejan, în Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, 1992, nr. 6 (144), p. 41-52.
14 Vezi şi Coseriu 1973/2000: 249-274, 1994a: 49-64 şi 1994b.
15 Coseriu 1981/1997: 108.
16 Ibidem, p. 109.
17 „În toate aceste cazuri este vorba despre texte foarte cunoscute, la care nu numai că ne putem raporta, ci la care chiar ne raportãm mereu. […] Nu arareori sensul deplin al textelor, mai ales al textelor literare, se descoperã doar în contextul unei „Œuvre” sau al unei tradiţii literar‑culturale complexe.” E. Coseriu, op. cit., p. 110.
18 „Este vorba despre funcţia iconică a semnului, despre imitarea directă a lucrului desemnat prin semnificantul unui singur semn sau prin semnificantele unui şir de semne; este vorba deci, în cele din urmă, despre relaţia dintre semnul material, adică vehiculul semnului, şi lucrurile desemnate.” Ibidem.
19 „[...] prin termenul «forma semnului» (cu referire la planul expresiei) se înţeleg aici şi alte aspecte, ca, de exemplu, dimensiunea, extensiunea semnelor singulare sau a catenelor de semne [...]. S-a demonstrat că rapiditatea poate fi imitată printr-un ritm rapid al versului, tot astfel cum diversele denotata, de interpretat «ritmic» într-un sens foarte larg, pot fi evocate printr-un ritm specific în vers sau în proză.” Ibidem, p.117.
20 „De fapt, semnele funcţionează în text nu pe baza relaţiilor directe cu «lucrurile», ci prin relaţiile care există între semne şi cunoaşterea despre designaţie pe care o are cel ce utilizează semnele. Astfel, prin «lucruri» nu înţelegem totdeauna şi în orice caz obiectele fizice.” Ibidem, p.117.
21 „Semnele se află în relaţie cu cunoaşterea lucrurilor desemnate şi, deci, cu întreaga cultură. Pentru a clarifica mai bine acest lucru, să luăm exemplul mitologiei. Chiar dacă suntem europeni foarte culţi şi dispunem de o cunoaştere excelentă a mitologiei antice, în culturile noastre numele mitologice corespondente funcţionează totuşi în mod complet diferit, au o total altă funcţie evocativă faţă de cea pe care au avut‑o în antichitate, unde mitologia era o formă «vie» de a interpreta lumea. [...] De asemenea, de «interpretarea lumii» aparţine şi posibilitatea ca «lucrurile» să funcţioneze deja, la rândul lor, ca «semne» în interiorul unui spaţiu cultural determinat, care să nu coincidă în mod necesar cu o limbă. Se are în vedere aici cunoscutul fenomen constituit de valoarea simbolică tradiţională şi colectivă a unui lucru într‑o comunitate culturală, de exemplu, ideea de măgar ca animal deosebit de prost. […] Este vorba despre o funcţie semnică indirectă, «mediată»: semn – designaţie – simbolizat.” Ibidem, p. 119-120.
22 Ibidem, p. 118.
23 „De multă vreme sunt cunoscute şi alte tipuri de relaţii între semne şi «cunoaşterea lucrurilor»; în lingvistică, deşi doar în parte, aceste relaţii au fost totdeauna luate în considerare. În multe manuale întâlnim referirea la faptul că în orice act lingvistic se exprimă şi se cuprinde mai mult decât ceea ce este efectiv spus. În acest scop, pe baza exemplelor, se demonstrează că vorbirea presupune o anumită cunoaştere, nu doar despre lucrurile de care se vorbeşte, ci şi despre acele obiecte sau stări de lucruri care, în momentul vorbirii, determină în vreun fel actul lingvistic.” Ibidem, p. 121.
24 Ibidem, p. 123. Despe semnificat categorial, Coseriu 1994a: 67-68 şi 1989/1994: 43-45.
25 Ibidem, p. 124.
26 Ibidem, p. 118.
27 Ibidem.
28 Ibidem.
29 Ibidem.
30 Ibidem, p. 123-124.
31 Ibidem, p. 124.
32 „«Direct» semnifică aici «în vecinătatea directă, imediată a semnului» şi, în mod corespondent, «indirect» semnifică «îndepărtat în text», deci «mai devreme» sau «mai târziu». Textul în întregime reprezintă astfel întotdeauna contextul indirect pentru orice semn care apare în el.” Ibidem, p. 125.
33 Ibidem, p. 124.
34 Ibidem, p. 125.
35 Ibidem, p. 124.
36 „Todos los contextos extraverbales pueden ser creados o modificados mediante el contexto verbal; pero aun la «lengua escrita» y la literaria cuentan con algunos de ellos, por. ej., con el contexto natural y con determinados contextos históricos y culturales […].” Coseriu 1955‑56/1989: 317.
37 Coseriu 1981/1997: 128.
38 „Conceptul de «univers de discurs» a fost introdus în logică de către George Boole, pentru a viza condiţiile de adevăr ale discursurilor care operează cu aserţiuni, dar nu aparţin domeniului ştiinţei (în particular, ale discursurilor referitoare la lumi imaginare) şi a fost adoptat în filozofia limbajului, de exemplu, de către filozoful (fenomenologul) american W. M. Urban [Language and Reality, 1939] şi a fost elaborat din punctul de vedere al teoriei lingvistice de mine însumi, într-un studiu scris – în spaniolă – în îndepărtatul 1955 [Determinación y entorno] şi reluat apoi în diversele ediţii ale volumului meu Teoría del lenguaje y linguística general.” Coseriu 2002: 37.
39 Şi mai departe: „[...] Nu se vorbeşte despre alte «universuri», alte «lumi ale lucrurilor», ci despre alte «universuri de discurs», alte sisteme de semnificaţii. Însăşi pretenţia de «a traduce», de ex., frazele mitologiei, translându‑le la nivelul vorbirii despre lumea empirică şi istorică («grecii credeau că…», etc.) arată, în mod exact, că se vorbeşte despre «universuri de discurs» diferite.” Coseriu 1955‑56/1989: 318.
40 Vezi M. Borcilă, art. Univers de discurs din Dicţionar conceptual...: „Conceptul coşerian al universului de discurs trebuie distins net de accepţiile cu care circulă acest termen în teoriile logiciste şi pragmatiste ale discursului. În aceste contexte, universul de discurs înseamnă, de regulă, un „element esenţial al contextului situaţional”, dar niciodată lumea de referinţă înţeleasă ca sistem de semnificaţii în sensul integralist.”
41 Coseriu 1981/1997: 129.
42 Coseriu 2002. Vezi, în special, p. 38‑41 şi p. 527‑530.
43 „Şi, atenţie, toate acestea se aplică şi la lumea fanteziei, la lumile fantastice, create de om, unde chiar creaţia adevărată şi proprie vine, într-adevăr, manifestată în limbaj, dar nu este numai lingvistică” (Ibidem, p. 39). „Dar nu sunt universuri create de [către] limbaj; sunt universuri pe care limbajul le presupune şi le manifestă.” (Ibidem, p. 527).
44 „Cele două discipline [filozofia limbajului şi lingvistica textului] pot şi trebuie să consemneze aceste universuri de cunoaştere [universuri de discurs] – să ia act de ele –, în măsura în care ele, întemeind tipuri autonome de obiectivitate, determină sensul discursurilor care le corespund şi deci valorile de adevăr ale aserţiunilor explicit sau implicit conţinute în acestea.” Ibidem, p. 42.
45 Coseriu 1981/1997: 137-138.
46 Înţeleasă în accepţiunea lui M.Borcilă. Vezi Borcilă 1994, 1997, 2002.
Referinţe bibliografice
1. Blaga 1990 = Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, Bucureşti.
2. Borcilă 1994 = Mircea Borcilă, „Semantica textului şi perspectiva poeticii”, în Limbă şi literatură, XXXIX, vol. II, p. 33‑38.
3. Borcilă 1997 = Mircea Borcilă, Între Blaga şi Coseriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii, în „Revista de filosofie”, XLIV, nr. 1‑2, p. 147‑163.
4. Borcilă 2002 = Mircea Borcilă, „Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei”, în Dacoromania, VII-VIII, 2002‑2003, Cluj‑Napoca, p.47-77.
5. Coseriu 1955-1956/1989 = Eugenio Coseriu, Determinación y entorno, în Coseriu 1962/1989, p. 282‑324.
6. Coseriu 1962/1989 = Eugenio Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüística general, Editorial Gredos, Madrid.
7. Coseriu 1968/1991 = Eugenio Coseriu, Las estructuras lexematicas, în Coseriu 1977a/1991, p. 162-184.
8. Coseriu 1973/2000 = Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, traducere în limba română de Eugenia Bojoga.
9. Coseriu 1981/1997 = Eugenio Coseriu, Linguistica del testo, La Nuova Italia Scientifica, Roma.
10. Coseriu 1989/1994 = Eugenio Coseriu, „Principii de sintaxă funcţională”, în Dacoromania, serie nouă, I, 1994-1995, Cluj-Napoca, p.29-68, traducere în limba română de Emma Tămâianu.
11. Coşeriu 1994a = Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment al Anuarului de lingvistică şi istorie literară, T. XXXIII, Seria A, Lingvistică,Iaşi.
12. Coşeriu 1994b = Eugen Coşeriu, Lingivstică din perspectivă spaţială şi antropologică, Editura Ştiinţa, Chişinău.
13. Coseriu 2002 = Eugenio Coseriu, Prolusione. Orationis fundamenta: La preghiera come testo şi Bilancio provvisorio. I quattro universi di discorso, în I quattro universi di discorso. Atti del Congresso Internazionale „Orationis Millennium”, L’Aquila, 24‑30 giugno 2000. A cura di Giuseppe de Gennaro S. I., Libreria Editrice Vaticana, Cittá del Vaticano, p. 24‑47 şi, respectiv, p. 524‑532.
14. Dicţionar conceptual... = Dicţionar conceptual al lingvisticii integrale, 2002, Centrul de Studii Integraliste, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj‑Napoca.
15. Munteanu 1981/2003 = Ştefan Munteanu, O ipostază stilistică a liricii reflexive: Lucian Blaga, în Munteanu 2003, p. 244‑261.
16. Tămâianu 2001 = Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Editura Clusium, Cluj‑Napoca.
17. Tămâianu‑Morita 2002 = Emma Tămâianu-Morita, Integralismul în lingvistica japoneză. Dimensiuni – impact – perspective, Editura Clusium, Cluj‑Napoca.
18. Tămâianu‑Morita 2006 = Emma Tămâianu-Morita, „Is Poetic Text ‘Homologous’ to ‘Language?’ A Romanian Japanese Case Study”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Philologia, LI, nr. 1, p. 57-85.