Dublinul ca personaj în creaţia lui James Joyce
Pentru tiparIniţial, culegerea de schiţe Oameni din Dublin de James Joyce trebuia să poarte titlul Dublin. Atenţia prozatorului se îndreptase către un oraş pustiu care se întrezărea într-un loc al „paraliziei generale progresive” [6, p. 9]. Titlul ciclului de schiţe face însă trimitere la locuitorii oraşului. Pe Joyce îl interesa totuşi Dublinul în ansamblu, ca totalitate: „Chiar în vremurile în care oraşul secolului al XIX-lea începea să-şi capete fizionomia proprie, el provoca şi un nou demers de observaţie şi reflecţie. Deodată, oraşul apărea ca un fenomen exterior indivizilor care-l locuiesc” [2, p. 16]. Viaţa oraşului denotă, în viziunea specifică a autorului, sentimentul de abandon al locuitorilor săi în faţa vitregiilor urbane la care sunt supuşi.
Prin urmare, Dublinul funcţionează, deopotrivă, ca un catalizator al acţiunilor, dar şi ca spaţiu al conturării entităţilor umane: „Dacă Bloom şi Stephen sunt reduşi la statutul obişnuit al oricărui concetăţean de-al lor, atunci se revelează existenţa unui spiritus loci. Conştiinţa care dă contur lucrurilor şi oamenilor din Stâncile rătăcitoare e, într-un sens, conştiinţa Dublinului însuşi, a unui personaj cu un portret ferm desenat” [3, p. 329]. Ţinem să subliniem că imaginea oraşului nu este una fragmentară, ci integră, această capitală fiind indescriptibilă fără conştiinţele care o populează („Sentimentul, separat de oraş, rămâne expus, vulnerabil. Oraşul, separat de sentiment, rămâne un decor schimbător şi nediferenţiat care poate deveni străin şi ostil” [1, p. 160]). În peregrinările lor prin Dublin, Bloom şi Dedalus traversează cartiere, străzi, miriade de alei, poduri, cheiuri, merg pe lângă monumente, clădiri, magazine; Joyce le descrie pe toate cu exactitate maximă.
Dublinul se conturează şi prin conexiunile dintre structurile, formele, elementele determinante: „Dublinul se autodefineşte prin relaţii concrete, fizice, observabile şi consemnate la timpul prezent. Unitatea oraşului nu e dată de o bază conceptuală comună, ci de o reţea de conexiuni, formate înăuntrul texturilor de la suprafaţă” [3, p. 332].
O „radiografie” a oraşului înregistra următoarele „simptome” interioare: provincialismul, colonialismul, deprimarea, mizeria, monotonia, solitudinea, dar şi dinamismul, religiozitatea – toate acestea reflectându-se într-un anumit tip de conştiinţă specifică Dublinului.
Imaginea provincială a Dublinului marchează situaţiile cu care se confruntă personajele. Ies în vileag „vieţile netede şi lucioase ale patricienilor Irlandei. Ăştia se gândeau la înalte ranguri militare şi la intendenţi de moşii; (…) cunoşteau numele unor mâncăruri franţuzeşti şi porunceau vizitiilor cu voci stridente de provinciali care răzbăteau sub pronunţarea lor ultracorectă” [7, p. 331]. Joyce sugerează, prin antiteză şi ironie, provincialismul generalizat. Jimmy (din După cursă) reprezintă, în acest sens, un exemplu elocvent. În schiţă se profilează o identitate irlandeză periferică în raport cu cea a centrelor culturale europene. Aceasta e însuşită, prin transfer, şi de către cetăţenii oraşului. Statutul de care beneficiază aceştia nu le permite să gândească independent, ceea ce îi şi face să fie neputincioşi, obedienţi, dispensabili. Menajarea familiei Sègouin de către familia Doyle denotă aceste tare. Joyce ironizează provincialismul cultural irlandez, arătând că efectele amestecului naţionalismului cu arta pot fi imprevizibile (O mamă).
Capitala Irlandei e victima colonialismului englez. Asemenea referinţe joyciene apar pentru prima dată în Irlanda: insulă a sfinţilor – un articol despre care R. Bush afirmă că abordează o problematică mult mai complexă. Versurile Cetăţeanului sunt, în acest sens, elocvente: „Dumnezeu de sus din cer / Să ne trimită un străjer / Cu dinţii ca briciul / Să le taie tot şoriciul / Porcilor ăştia de englezi / Care-i spânzură pe irlandezi” [6, p. 224]. Personajele Dublinului sunt frustrate, apăsate de atmosfera oraşului-închisoare, a întregii insule. Grandomania colonizatorilor întunecă, deopotrivă, minţile oamenilor şi imaginea oraşului. O semnificaţie aparte o are careta viceregală a lui W. Humble („cel umil”), Conte de Dudley şi reprezentant al ocupaţiei britanice. El, doamna Dudley şi întreg alaiul lor fac o călătorie prin Dublin. Unii irlandezi îi salută, alţii îi scuipă, careta viceregală simbolizând hegemonia britanică. Fastul caretei eclipsează tot ceea ce este irlandez. Toţi orăşenii sunt expuşi influenţei nocive a luxului acestei carete. Ea le răpeşte privirea. În mod ironic, cel ce nu cade în mrejele umbrei caretei e Bloom. El este fie singurul cetăţean independent, fie e atât de „absent” (marginalizat), încât eşecul luptei irlandeze pentru suveranitate şi independenţă nu-l afectează.
Modelul uman al emancipatului e determinat de contextul acţiunilor mişcării de renaştere naţională. Evreul rătăcitor reflectează asupra spiritului poporului irlandez, considerând că marginalizatul poate întruchipa cu succes tipul oportunistului ori al individului cu creierii spălaţi.
Dublinul este oraşul irlandez patriarhal, tradiţional, în care „spaţiul şi timpul sunt divizate prin intermediul unor practici sociale specifice; (…) regionalul nu are conotaţii geografice, ci (…) sociale” [8, p. 26]. Dublinul e urbea în care, de fapt, nu se întâmplă nimic important (cf. M. Sadoveanu). Incapacitatea lui de a evolua nu e determinată de tradiţionalism, ci de imobilitatea, monotonia, paralizia, alienarea halucinantă şi morbiditatea intelectuală. Joyce deconspiră aceste vicii nu pentru a-şi satiriza conaţionalii, ci pentru a le sugera imperativul renunţării la acestea, pentru că aduc prejudicii morale şi politice poporului.
Dublinul e un oraş deprimant, mizerabil şi sărac. Joyce cunoştea foarte bine „cartierele sărace şi promiscue ale Dublinului” [3, p. 90], ignorate de alţi scriitori (W. B. Yeats). Fabienii, apostolii gradualismului, au luat atitudine, prin pana lui G. B. Shaw, faţă de ameninţările care ar fi venit din partea mizeriei şi sărăciei: „Oraşul însuşi este văzut din nou ca un loc al decăderii, sărăciei, maladiilor sociale, nesupunerii civile şi chiar al insurecţiei” [4, p. 49]. Drept consecinţă a condiţiilor precare de viaţă, o parte semnificativă de irlandezi emigrează în SUA. Dublinul e văzut, iarăşi, ca un loc al degradării, al sărăciei şi al maladiilor sociale: Mahony şi naratorul întâlnesc fetiţe cu haine zdrenţuroase. Diferenţele de clasă sunt evidente.
Murdăria este mediul în care personajele Dublinului se simt în apele lor. De exemplu, Ignatius Gallaher declară: „Mă simt ca un peşte în apă de când am pus piciorul în drăguţul, murdarul acesta de Dublin” [5, p. 125].
Singurătatea şi monotonia transformă oraşul lui Joyce într-o urbe obscură. Individualităţile însingurate accentuează solitudinea urbei. Dedalus suferă de o melancolie tipică artistului modern. Stephen şi, în special, Bloom îşi etalează sentimentul înstrăinării. Reproşurile şi asperităţile din partea cunoscuţilor demonstrează o extindere generală a alienării. Joyce descrie cu umor statutul marginal al lui Bloom (în special, în scena în care Bantan Lyons nu depune eforturi în a-l asculta pe Bloom). Asemenea tratament constituie un moment dintr-o serie lungă de episoade similare care vor continua în Hades şi vor culmina în Ciclopii (Ulise).
Stephen revine întotdeauna la ideea că este totuşi singur. Conştiinţa singurătăţii ajunge la cote insuportabile către sfârşitul capitolului Proteu (Ulise), în scena în care Stephen se reazemă de stâncile tari şi oftează, dorindu-şi ca în locul pietrelor să fie un om.
Oraşul halucinant contaminează personajele. În căutarea fantomei mamei sale decedate, Stephen are un comportament confundabil cu „nebunia” prinţului Hamlet. Aude în jurul său numai versiuni corupte ale cântecelor de dragoste pe care i le cânta mamei sale. La fel cum se dispensase odată de afecţiunea paternă, acum trebuie să se lase şi de mama sa.
Dublinul e şi un oraş al morbidităţii, al morţilor, al neantului: „Moartea este un produs al cotidianului urban” [8, p. 149]. În Hades oraşul reflectă imaginea unei lumi de dincolo: o procesiune funerară traversează patru râuri (care divizează teritoriul lumii subpământene). Prin analogie, Elpenor e Dignam a cărui moarte este provocată de alcoolism, iar Martin Cunningham e un corespondent al lui Sisif. Acesta îşi consumă energiile, depunând eforturi de a agonisi bani în vederea recuperării mobilei amanetate de nevasta lui bolnavă.
Conform principiului paralelismului tematic, Părintele Coffey se aseamănă uimitor cu Cerberus, un câine-gardian cu trei capete al lumii subterane. Jocul de cuvinte D-O-G (câine) şi G-O-D (Dumnezeu) denotă analogia ludică dintre câinele cu trei capete şi trinitatea creştină.
Casele sunt descrise astfel încât amintesc de lăcaşurile morţilor. Atmosfera sumbră a Dublinului este potenţată prin evocarea drenajelor celor mai sărace cartiere. Drenajele deschise sunt insalubre, reprezintă un pericol, marcând deschiderea portalurilor spre lumea subpământeană. Una dintre scenele memorabile în Ulise e aceea în care Bloom meditează asupra destinului dublinezilor catolici care se lasă prinşi în capcana fantomelor celor morţi, pregătindu-se pentru viaţa de după moarte.
Moartea cetăţii irlandeze e precedată de descrierea unor imagini apocaliptice: „O ţară golaşă, pustiu arid. Lac vulcanic, marea moartă; nici un peşte, fără ierburi, adâncită în pământ. Nici un vânt să-i stârnească valurile, metal cenuşiu, ape înceţoşate, otrăvite, ploaia de pucioasă, i-au spus, căzând peste ei, cetăţile din câmpie: Sodoma, Gomora, Edom. Toate, nume moarte. O mare moartă într-o ţară moartă, cenuşie, bătrână. Bătrână acum. A născut cea mai veche stirpe, cea dintâi. (...) Oameni cei mai bătrâni. Au rătăcit departe-departe pe întreg pământul, captivitate după captivitate, înmulţindu-se, murind, născându-se pretutindeni. Şi acum uite cum zace mort pământul acesta. Acum nu mai poate să nască. Mort; ale unei bătrâne, mitra cenuşie întru adâncuri alunecând a lumii” [6, p. 71]. M. French consideră că experienţa particulară a oraşului Dublin depăşeşte frontierele Irlandei şi se identifică cu cea a întregii umanităţi.
Câteva imagini fulgurante ale Dublinului îi imprimă acestuia dimensiunea iluzorie de oraş dinamic: „Imaginea Dublinului ca organism bolnav de paralizie, imagine dominantă în Oameni din Dublin şi în Portretul artistului, e înlocuită aici (Stâncile rătăcitoare – n.n.) cu una dinamică a unei comportări mereu imprevizibile” [3, p. 332]. Rătăcirile prin oraş, activităţile oamenilor sunt iluzorii; se acţionează doar emoţional.
Dublinul este şi un oraş religios, „Dumnezeu şi religia înainte de orice! (…) Dumnezeu şi religia înaintea lumii!” [7, p. 49], catolic: „Suntem un neam dominat de preoţi, ar trebui să ne mândrim cu asta! Ei sunt lumina ochilor lui Dumnezeu. Nu te atinge de vreunul din ei – a spus Isus – căci ei sunt lumina ochilor mei” [7, p. 48]. Catolicismul face parte din identitatea naţională irlandeză. Pe de altă parte, biserica nu împărtăşeşte întotdeauna ideea de emancipare naţională. Ea ocupă însă un loc important în opera lui Joyce, deşi se spune că scriitorul era un anticatolic care ar fi urmărit să submineze autoritatea bisericii. Joyce era uluit de puterea cu care erau învestiţi preoţii catolici: domnul Kiernan (în Graţia divină), fiind măcinat de alcoolism, are nevoie de ajutor. Titlul schiţei se referă la darul lăsat de divinitate fiinţelor raţionale în vederea mântuirii sufletului. Prietenii lui Kiernan – dl Power, dl Cunningham şi dl M’Coy – reacţionează în maniera catolicismului irlandez. Ei îi promit dnei Kiernan că religia va rezolva problemele dlui Kiernan. Mesajul lui Joyce este de o aciditate cinică. Confuzia voită şi paralizia morală sunt, în viziunea lui, produsul inconsecvenţei doctrinei catolice.
Capitala apare în text ca un oraş cu o conştiinţă proprie. Scriitorul prezintă Dublinul drept o victimă a agresiunii britanice şi a opresiunii bisericii romano-catolice. El pare să demonstreze că biserica a susţinut corupţia şi a contribuit la decăderea spirituală. Dublinul e oraşul în care discuţiile înflăcărate despre independenţă, violenţa ca răspuns la ocupaţia britanică şi veneraţia eroilor căzuţi evoluează în paralel cu vorbăria academică despre renaşterea limbii irlandeze şi respingerea culturii anglofile. Joyce îi acuză pe irlandezi de starea în care au ajuns. Ţara e comparată cu o scroafă ce-şi devorează progeniturile. Paralizia generală cauzează rătăcirile fără rost ale indivizilor. Imaginea pietrelor rătăcitoare reprezintă, în Stâncile rătăcitoare,dublinezii rătăcind fără a avea conştiinţa proprietăţii şi sentimentul apartenenţei (stăpânii sunt alţii). Rătăcirile orăşenilor pe străzile urbei, indiferenţa lor, energia „pulverizată” sugerează că ei trăiesc exclusiv emoţional. Tinerii fără un scop definit în viaţă (consecinţă a colonialismului şi a provincialismului) sunt împinşi spre o lume în care toate aspiraţiile sunt reductibile la obţinerea de venituri uşoare, băutură şi femei (Doi cavaleri).
Într-o scrisoare către fratele său Stanislaus, Joyce regretă faptul că nu a putut să descrie nici una dintre calităţile atractive ale Dublinului, candida izolare (în sens pozitiv) şi ospitalitatea, recunoscând că a fost aspru şi crud cu frumuseţile acestui oraş, în Oameni din Dublin.
Referinţe bibliografice
1. Benevolo, Leonardo, Oraşul în istoria Europei, Iaşi, Polirom, 2003.
2. Choay, Françoise, Urbanismul, utopii şi realităţi, Bucureşti, Paideia, 2002.
3. Grigorescu, dan, Realitate, mit, simbol: un portret al lui James Joyce, Bucureşti, Univers, 1984.
4. Hall, Peter, Oraşele de mâine: o istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX, Bucureşti, All Educational, 1999.
5. Joyce, James, Oameni din Dublin, Bucureşti, Univers, 1966.
6. Joyce, James, Ulise, 2 vol., Bucureşti, Univers, 1984.
7. Joyce, James, Portret al artistului în tinereţe, Bucureşti, Univers, 1987.
8. Panea, Nicolae, Zeii de asfalt: antropologie a urbanului, Craiova, Cartea Românească, 2001.