„Atâtea cărţi frumoase, visate de mine, au fost asasinate de vitregiile timpului...”
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
;)
;)
;)
;)
– Stimate domnule Vladimir Beşleagă, în Oglinda magică – o lucrare despre şi pentru tineret, dar nu numai – afirmaţi că „universul limbii este cel mai mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu omului”. Cum s-a deschis acest „univers” pentru Dumneavoastră? Care sunt circumstanţele ce V-au determinat să rămâneţi pe orbita cuvântului? A fost dificilă pregătirea transnistreanului Vladimir Beşleagă pentru acest curajos şi neînfrânt zbor în misteriosul „univers al limbii”?
– Adevărat: „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”, spune Evanghelia după Ioan. E un lucru arhicunoscut, n-am descoperit nimic nou. Dar cum am înţeles eu acest adevăr? Deşi, târziu de tot... Omul se separă de celelalte vieţuitoare doar odată cu naşterea / darul limbii. Cum s-a produs asta, nimeni nu ştie cu certitudine, rămâne un miracol. La fel ca şi limba, cel mai mare miracol pentru om. Cu adevărat divin!... Iar despre mine ce aş putea să spun? Citesc de la cinci-şase ani – m-a învăţat maică-mea. Şi aşa toată viaţa, citesc... Adică mă aflu mereu în lumea cărţilor, în lumea cuvintelor. Dar... Am avut o dramă în adolescenţă: am constatat la un moment dat că, deşi citisem mult şi ştiam multe, nu eram în stare să mă exprim, să vorbesc. Sunt mut! mi-a fulgerat prin minte. Mut! Mut! Mut! Şi cu adevărat aşa era: de cum încercam să intervin într-o conversaţie cu sămaşii mei, aveam trac, mă bâlbâiam... La lecţii abia de expuneam tema, dar şi atunci prin cuvintele din carte. Este ştiut însă că prima misiune a unei limbi este comunicarea vie, apoi cea scrisă... Atunci am început cu toată îndârjirea să învăţ a mă exprima... Mi-am inventat metodele şi procedeele mele, unele nostime de tot, cum ar fi: a delira vorbind sau a vorbi delirând. De unul singur... Dar asta-i o chestiune prea personală ca să mai intereseze pe cineva. În procesul de însuşire a unei limbi, începând totdeauna cu limba maternă, se pot evidenţia cel puţin trei etape. Prima este perioada celor cinci ani, adică pruncia, când asimilăm inconştient bazele limbii de la cei din jur: părinţi, fraţi şi surori mai mari, alţi copii, stradă etc. Vine apoi şcoala şi cartea, care te conduc spre imensul câmp al limbii literare, scrise, normate. Dacă ai o bază lingvistică bună, acumulată în primii ani de viaţă, care să susţină pe ea întregul edificiu al limbii literare, normate, atunci evoluţia se produce firesc, fără rupturi. Eu am avut acea bază graţie faptului că la acea vreme în mediul în care m-am născut se vorbea o limbă curată, frumoasă, melodioasă, cu multe nuanţe poetice, refractară la imixtiunile violente ruseşti, pe care le ironiza. Aş putea aduce şi exemple, dar nu e locul şi cazul. Da, era o limbă aparent arhaică, da, existau în vocabularul ei turcisme şi tătărisme, chiar şi polonisme, aşa fusese destinul istoric al provinciei, dar baza era neaoş românească...
– Şi această limbă neaoşă a fost punctul de pornire pentru viitorul scriitor...
– Da! Atunci când am început să scriu, foloseam multe expresii specifice vorbirii de acasă. Şi aici iarăşi se pot distinge câteva aspecte: vocabularul, dar şi sintaxa, punerea cuvintelor în frază, în fine – melodia sau, cum am denumit-o eu, muzica limbii. Poţi să aduni şi să cunoşti mii şi zeci de mii de cuvinte dintr-o limbă, dar dacă nu ştii să le plasezi în context conform ritmului intern, specific respectivei limbi, n-ai făcut nimic... În fine, să rezum: ca autor am început cu texte mici, de o pagină, lucrând la fiecare frază, la fiecare sintagmă, revenind de mai multe ori. Am făcut traduceri, destule, în anii de ucenicie literară. Am fost mereu nesatisfăcut de scrisul meu. Au trecut aproape două decenii până să mă simt în stare şi să am curajul de a aşterne pe hârtie fraze de, uneori, o pagină întreagă, cum se întâmplă în scriitura modernă... Poate că aceasta nu era decât transpunerea în scris a acelui delir verbal? Oricum, limba are şi ea stihia ei, viaţa şi legile ei, pe care prea puţin le percepem, iar calea spre tainele ei o constituie firea ei interioară, care se numeşte muzica limbii...
– Memoria obârşiei, istoria autentică a poporului nostru, continuitatea firească a generaţiilor, rezistenţa în faţa intemperiilor de tot soiul – sunt teme predilecte pentru Vladimir Beşleagă. Personajele plăsmuite de dumneavoastră îşi trăiesc cu patimă propriul destin, îşi caută şi-şi apără cu înfrigurare identitatea (morală, naţională etc.), vor să fie şi sunt o verigă durabilă în lanţul devenirii sinuoase şi al dăinuirii neamului. Care dintre eroii lucrărilor Dumneavoastră ilustrează mai deplin, mai profund, mai exact expresia alter ego-ului scriitoricesc?
– Ziceam în una din cărţile mele, prin vocea unui personaj, că, mai ştii, poate anume memoria este viaţa veşnică la care visează mereu omul pe acest pământ. Iar istoria ce este, dacă nu memoria umanităţii? Dacă mă gândesc bine la cele câteva cărţi ale mele, toate ar putea fi încadrate la capitolul proze istorice. Fie privind evenimente mai îndepărtate, fie mai apropiate de timpurile noastre. Dintre ele, indubitabil, romanul Cumplite vremi, dar... care, dus până la jumătate, a rămas să zacă aşa, mai bine de un deceniu, după ce că am lucrat la el două decenii... Sper să mă rup din plasa nimicurilor vieţii şi să-l finisez, cu atât mai mult cu cât a fost scris, la vremea lui, într-o primă redacţie, rămâne doar să-l pun la punct, cum se zice. Un personaj care-mi este drag în acea carte este Gurie, băiatul în care mă regăsesc. Dar de ce nu m-aş regăsi şi în marele învăţat şi om de stat logofătul Miron? Or, câte ceva din mine se află în fiecare personaj dintre cele ce trăiesc (aşa vreau să cred că trăiesc şi nu figurează doar!) în paginile scrise de mine. De Isai din Zbor frânt nici nu face să mai amintesc, este de la sine înţeles că... am investit în substanţa care îl constituie mult din destinul meu personal şi al meleagului pe care m-am născut şi mi-a fost dat a mă zbuciuma o viaţă de om. Fie că ne gândim la Transnistria, fie că trecem cu gândul la chinuita Basarabie, ba chiar la întregul neam românesc... Mai am o carte, care se numeşte Noaptea a treia, publicată abia după 18 ani de la vremea când a fost scrisă, cu titlul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii, pe care au citit-o foarte puţini, au descifrat-o şi mai puţini, pentru că e una dificilă, pe alocuri chiar obscură. Când vreau să mă înţeleg pe mine însumi în anumite ipostaze, recitesc acel text şi el mă ajută. Nu-mi clarifică totul, doar îmi sugerează o posibilă pistă... Acolo, în acea carte, există mult, atât de mult din mine, încât nici eu însumi nu pot să ştiu... Ceva mai accesibil este un mic roman... nu, nu scris în 2004, ci vorbit, pentru că se vrea o carte vorbită, nu l-am dat publicităţii încă, zace între hârtiile mele... din lipsă de... sponsori... Acel text, cred, mă reprezintă integral, cel puţin la această oră. Se intitulează destul de neobişnuit, în spiritul timpurilor ce le trăim, trăsnite de-a binelea, Dublul suicid din Zona Lacurilor. Formal vorbind, este un experiment pe care am visat să-l întreprind odată în viaţă, şi, iată, s-a produs, dar, vai, rămâne în sertarul meu, pe care nici nu-l am – manuscrisul e aruncat pe undeva, prin cele colţuri cu păianjeni... Cine are nevoie astăzi de o carte, chiar dacă e vorbită? Nici cele scrise nu se citesc! Va sta cineva să asculte ore în şir o istorie a unei vieţi? Căci asta este: istoria scurtă, dar foarte scurtă, a unei vieţi, a unui autor de cărţi... Iar experimentul în ce constă? În inversarea naraţiunii tradiţionale, adică a mimesisului. Toată cartea e scrisă la timpul viitor, or, nu ceea ce s-a întâmplat exprim eu acolo, ci ceea ce urmează a se întâmpla! Acolo se află alter ego-ul meu... Iar în germene, ideea acestei ultime cărţi se află, dacă stau să mă gândesc bine, în scurta nuveletă umoristică, Pălăria lui Sofronie, scrisă în1974.
– Domnule Vladimir Beşleagă, care sunt scriitorii ce au influenţat formarea Dumneavoastră ca literat?
– Am reflectat la acest lucru de mai multe ori. Odată cu trecerea timpului, răspunsul îmi vine cu anumite nuanţe, variabile oarecum. Asta, pentru mine. Dar la o anchetă e musai să răspunzi ca la judecată, nu? Răspund: la fel ca şi în cazul limbii, lumea imaginară ţi se deschide în fragedă copilărie, pentru că un literat, oricât ar fi de cultivat, tot de acolo se trage. Basmele sunt primele care te formează / modelează. Şi eu am avut parte de o bunică, pre numele ei Natalia, care, împreună cu fiicele ei, două, m-a purtat prin cele mai frumoase, uneori deşucheate, poveşti cu balauri, cu feţi frumoşi, cu flăcăi viteji, cu mame vitrege, cu şoareci care vorbesc, cu... cu... cu... Astfel, îmi stimulau imaginaţia, făcându-mi totodată educaţie, iar imaginaţia este, ca şi limba, darul suprem al omului. Omul fără imaginaţie este un lemn, dintre acelea din care nu că nu poţi face barem o masă, nici de foc nu-i bun – un putregai!... Au venit apoi cărţile, printre primele – Robinson Crusoe de Defoe şi Dersu Uzala de Arseniev... Aventura existenţei umane şi exoticul lumilor îndepărtate... Apoi, în anii binecuvântaţi ai administraţiei române în Transnistria, m-am scăldat într-o mare de literatură românească, printre care basmele, potrivite pentru vârsta mea de atunci, Petre Ispirescu cu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, apoi Vieţile sfinţilor, dintre care m-a cutremurat şi marcat pentru toată viaţa cea a lui Simion Stâlpnicul... După război, în seceta generală de carte, mi-a fost dat norocul să ajung în biblioteca unui profesor din Congaz, care se numea domnul Sofian, acolo l-am descoperit pe Alecsandri, şi asta tocmai la vârsta când începusem eu însumi să compun versuri... Ţin minte că mi-a copiat într-un carnet pastelul Secerişul, la care mă uitam ca la o minune, pentru că era scris româneşte, nu cu litere ruseşti, cum eram obligaţi noi să scriem în şcoală, devenită iar sovietică, rusească. În aceiaşi ani am scotocit prin podurile caselor din sat, pentru a descoperi cărţi româneşti, dar toate au fost arse de soldaţii care au cantonat trei luni la noi. Deşi oamenii, fiind evacuaţi, au distrus totul, totuşi am găsit câte ceva. Printre acestea, un manual de geografie de Mehedinţi, în care la o pagină era o notă despre românii din afara graniţelor, şi în acea notă figura numele lui Filimon Marian, om cu carte din satul meu, dar şi părinte al unui fost vecin. Acel Filimon Marian îi trimitea scrisori lui Pan Halippa la Chişinău în 1917, rugându-l să trimită în sat „preot moldovan, să facă la biserică slujba pe moldoveneşte, că avem preot rus şi norodul nu înţelege cuvântul Domnului...”. Am mai descoperit la o bătrână, pe numele ei Dosia (Teodosia), nora lui Filimon Marian, un DicţionarŞăineanu, ediţie de prin anii 1926-’28, în care la fel am găsit un alineat despre românii transnistreni, despre teroarea bolşevică a comuniştilor în părţile noastre... Să vedeţi ce mucalită era acea mamă Dosie! Când am început să public câte ceva şi mi-a mers buhul de literat, vin odată în sat şi cineva îmi transmite spusa ei: „Aista a lu’ Vasile Beşleagă a ajuns scriitor! Dar cine l-o făcut scriitor? Eu l-am făcut, că i-am dat o carte de-a lui Laşu”... Laşu, Mihail, Mihăilaş, era feciorul ei mai mic, care a fost învăţător la Cimişlia. După război, n-a mai revenit în sat de la front, de teama represiunilor... Avea dreptate mama Dosia: în acel Dicţionar Şăineanu se aflau nu doar toate cuvintele pe care le foloseam eu în textele mele, ci infinit mai multe, ceea ce înseamnă că mai am atâtea a învăţa, pentru care treabă, alături de noua ediţie a DicţionaruluiŞăineanu, apărut la Editura Litera, îl păstrez cu grijă pe vechiul Şăineanu, ambele – comori de nepreţuit!... Au venit alte timpuri, s-au iscat alte probleme în evoluţia mea de scriitor... Norocul meu şi al generaţiei mele a fost că în perioada formării ca oameni de litere am avut parte de relativa liberalizare a climatului cultural şi social, intervenit după moartea tiranului – dezgheţul hruşciovist, perioadă în care a fost permis accesul la cărţi româneşti şi s-a deschis la Chişinău o librărie, unde puteai să procuri cărţi din Ţară. Astfel ne-am adunat biblioteci de toată frumuseţea. Atunci am citit nu doar clasicii români, ci şi, în traduceri, literatură universală, autori din secolele trecute, dar şi moderni... Eram la curent cu tot ce se întâmpla în proza şi poezia română, citeam toate ziarele şi revistele literare şi de cultură... S-a produs un reviriment miraculos al literaturii în fosta R.S.S.M. Atunci, în acele condiţii, au apărut o serie de cărţi care au supravieţuit timpului necruţător şi mai prezintă interes şi astăzi. Dar a venit iarăşi tăvălugul întunericului totalitar – Brejnev, cu ajutorul satrapului său Bodiul, a purces la deznaţionalizarea noastră, făcând-o în numele unei himere – „poporul sovietic unic”, adică rus... Iar dacă e să revenim la întrebare, adică să răspundem ca la judecată, cu mâna pe inimă, vom recunoaşte că cel care a spart primul clişeele proletcultiste dominante în epocă şi a adus o nouă, mai adevărată, viaţă în literatura de la noi a fost Ion Druţă, cu nuveletele sale de început şi cu povestirile de proporţii Frunze de dor şi Ultima lună de toamnă... Acestea au stabilit o nouă ştachetă a scrisului în această zonă, au impus noi criterii valorice şi ale adevărului artistic... Asta s-a produs exact în acei ani, ai dezgheţului... Un mare talent, un scriitor autentic are efecte contrarii în spaţiul unei literaturi. O ridică la un nou nivel, dar impune, în acelaşi timp, o modă care e şi ea un fel de teroare. Or, foarte mulţi autori de la noi au încercat să meargă pe calea deschisă de Druţă, dar se ştie că treaba asta nu duce decât la epigonism. În acest fel s-au pierdut destule talente, care, din lipsă de cultură, dar şi de caracter, au eşuat în cariera lor scriitoricească... S-au salvat cei care au avut conştiinţa propriei vocaţii, dar şi a propriei valori... Printre aceştia i-aş numi pe Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Serafim Saka şi... cam atât. Tustrei, aş cuteza a spune, m-au stimulat în eforturile mele de autor, ca să nu zic că... m-au „influenţat”. Cu „influenţatul” problema e ceva mai complicată, iar ca să ne dăm seama ce o mai fi să însemne această mâncare de peşte e destul să ne amintim câteva cazuri ruşinoase de plagiat, care s-au întâmplat în literatura noastră... Acum chiar revin la întrebare: marele miracol pentru mine a fost lectura şi descoperirea unor autori cum sunt Faulkner, Proust, Kafka, mai târziu Beckett, Buzzati, adică literatura modernă care venea să-mi spună că... Nu, nu să-mi descopere ceva magistral nou, necunoscut de mine, sub aspectul problematicii existenţiale, nu, ci că se poate scrie şi altfel decât în mod tradiţional, înşirând evenimentele mecanic într-o ordine cronologică... De altfel, cele mai multe descoperiri ale vieţii (adică adevărurile şi intuiţiile despre legile existenţei) le-am făcut pe cont propriu, prin propria frământare şi ardere... Vorba e că atunci când încercam să le exprim, mă simţeam încorsetat de modele şi procedee tradiţionale şi aveam impresia că sunt un ratat dacă nu le pot aşterne pe hârtie... Autorii numiţi m-au ajutat să mă debarasez de clişee şi şabloane vechi şi să adopt o scriere descătuşată, liberă. Eu n-am imitat, scriam dintr-o profundă necesitate interioară, aşa cum o fac şi astăzi... Or, atunci când spune cineva dintre critici că aş fi... proustian sau faulknerian, mă umflă râsul de-a binelea. Eu scriu ca mine însumi, nu mi-am propus niciodată să scriu ca un autor celebru... Dar mai e ceva la mijloc, ceva foarte important. Începând elaborarea unui nou text, caut pentru fiecare forma, stilul şi procedeele cele mai adecvate. Că le găsesc sau nu, e altă gâscă, dar, pentru mai multă certitudine, pornesc de la a mă analiza cu un ochi rece, imparţial, văd dacă mi se potriveşte cutare gen / modalitate de expresie, dacă este conform firii mele profunde, şi abia atunci purced la realizarea aventurii. Orice creaţie nu este decât o aventură, nu? Cu alte cuvinte, un experiment. Dar şi viaţa luată în ansamblu este o aventură. Adică tot un experiment. Dar numai pentru cine trăieşte conştient, nu şi pentru cei ce duc o viaţă vegetală... Ca exemplu, aş putea să mărturisesc faptul că nu am încercat să mă produc ca autor dramatic. M-am considerat întotdeauna o fire anti-dramatică. Ori de câte ori am căzut în situaţii tensionate, m-am retras şi am aşteptat. Ce am aşteptat? Poate momentul oportun pentru a mă produce? Da, cam aşa ar fi, dar nu neapărat pentru a fi în câştig, ci pentru a ieşi mai puţin traumatizat. Dar despre asta voi vorbi ceva mai încolo. Vă pot mărturisi în secret că în iarna ce a trecut am schiţat textul unei fantasmagorii scenice pe tema „Dosarele securităţii sau morţi misterioase ale unor intelectuali de la noi”..., care text zace şi el într-un colţ cu păianjeni, desigur – din aceeaşi lipsă de... sponsori... La ce bun să mai textuiezi, mai bine tescuieşte! Dar şi asta numai până îţi vine rândul să încapi şi tu în şirul celor... morţi în împrejurări misterioase, căci de faptul că dosarele nu vor fi desecretizate curând, sau cel puţin pe parcursul unei întregi generaţii, putem fi mai mult ca siguri...
Apropo, anul acesta se împlinesc patru decenii de la apariţia enigmaticei şi fascinantei cărţi care este Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, carte care, privită din perspectiva timpului, devine una profetică, una care ne dezvăluie sau, poate din contra, învăluie în mai mult mister destinul nostru, al celor din acest colţ de lume românească, şi... M-am gândit să propun autorului, dar şi altor colegi de generaţie, să marcăm acest eveniment printr-o manifestare literară de amploare, cum nu s-a mai produs pe meleagurile noastre. Cum? Foarte simplu: să adresăm publicului, adică celor care au citit Povestea..., dar şi celor care nu au citit-o, dar pot s-o citească acum, întrebarea: „Ce reprezintă în opinia voastră romanul lui Vasilache azi în comparaţie cu ceea ce a fost el pe parcursul anilor trecuţi? Scrieţi un text de-o jumătate de pagină sau o pagină şi trimiteţi-l pe cutare adresă sau veniţi în luna septembrie la Universitatea „I. Creangă” din Chişinău şi citiţi-l în faţa publicului ce se va aduna acolo, pentru ca un juriu special să selecteze cea mai interesantă şi ingenioasă opinie şi să acorde titlul onorific de «Cavaler al Cocoşului Roşu pe viaţă»! Participă persoane de la... până la... toţi cei ce pot să citească – alfabetizaţii!”.
– Pentru un scriitor autentic viaţa e un continuu naufragiu. Numai pus în situaţii-limită, numai supus unor încercări ieşite din comun ajungi „să întrevezi… toată drama şi tragedia existenţei omului pe pământ…”. Care sunt întâmplările-cheie ale destinului Dumneavoastră şi în ce măsură acestea V-au influenţat soarta de om şi de scriitor?
– Iată o întrebare cu rezonanţe extrem de profunde şi dureroase. Am mai făcut în această privinţă, cu alte ocazii, mărturisiri şi nu mi-a fost deloc uşor... Când îţi aminteşti marile şocuri ale vieţii, „naufragiile”, cum le-am numit eu însumi într-o serie de texte, e ca şi cum le-ai trăi a doua oară, poate cu o mai mare intensitate. Dar... Îmi amintesc acuma un adagiu, ca să zic aşa, despre ce face destinul unui scriitor. Zicea un scriitor aşa: „Să-şi dorească toate nenorocirile posibile ale lumii şi doar atunci va fi să fie ceea ce tinde să fie...”. Cu mine s-a întâmplat, fără să vreau şi s-o caut anume, că am fost mereu lovit şi izbit de toţi pereţii, şi cu capul, şi cu fundul, de nu apucam a-mi reveni din una şi mă pocnea alta. Astfel, pot afirma că le-am gustat pe toate sau, ca să fiu mai modest, am suferit destule... Mai întâi, asta se referă la chiar actul naşterii mele care s-a produs în vremuri extrem de vitrege – perioada colectivizării staliniste şi a deportărilor, la care au fost supuşi cei mai buni şi harnici gospodari... Bunelul meu Andrei Ciocârlan şi fiul său Alexandru, cu soţia-maşteră, au fost duşi în pădurile îngheţate ale Rusiei, unde tatăl şi fiul au murit la un an, iar bătrâna s-a întors abia după război... Am descris aceste întâmplări în cartea Nepotul... Când m-am ridicat ca vârstă şi am conştientizat faptul că am venit pe lume cu preţul morţii bunelului meu şi a fiului său (maică-mea s-a măritat ca să scăpe de deportare – era foarte tânără), am decis că nu mai am dreptul la viaţă şi am hotărât că trebuie... să mor. Da, să mor!... Şi am murit. Simbolic, desigur... Cum am înţeles să găsesc o justificare a existenţei mele mai departe? Cu mintea mea de copil – aveam şaisprezece ani – mi-am zis că datoria vieţii mele, cea mai mare datorie, este să fac cunoscută lumii nedreptatea ce i-a fost făcută bunicului meu şi altor oameni nevinovaţi, să denunţ marile crime ale sistemului social din acea vreme, să aduc în faţa ochilor dovezile cele mai grele... Tocmai de aceea, cred, cărţile mele pot fi calificate în primul rând ca mărturii ale unei epoci crude şi sângeroase şi abia apoi ca având o anumită valoare estetică... Un alt moment crucial în existenţa mea ar fi ziua când am mers pentru prima dată la şcoală. Aveam doar 7 ani, dar copiii erau pe atunci luaţi la şcoală de 8 ani. În acel an plecau verişorul meu şi prietena mea de joacă, eu rămăsesem singur şi plângeam să mă dea părinţii şi pe mine la şcoală. Până la urmă, mama a zis către tata: „Du-l, măi, că tot n-o să-l primească şi va veni înapoi acasă”. Eu însă, dus de mânuţă de tata, când am auzit că directorul şcolii într-adevăr nu mă ia, ci îi zice tatei: „Lasă-l să se mai joace un an şi la ceea toamnă va veni la noi”, am început să urlu ca un apucat, m-am agăţat cu ambele mâini de uşa cancelariei, n-a avut încotro directorul şi m-a trimis într-o clasă de „a întâia”... Să vedeţi, toţi doisprezece ani cât am şcolărit (la cei zece, s-au mai adăugat doi, repetaţi din cauza războiului), numai note înalte am luat, fiind primul medaliat cu aur din satul nostru... Îmi amintesc un moment elocvent: deşi cunoşteam multe din lecturi şi lecţiile erau pentru mine o joacă, s-a întâmplat odată, era în clasa a doua, să nu pot găsi rezolvarea unei probleme la aritmetică... A fost ca un şoc pentru mine: cum? eu să nu rezolv? eu să mă duc cu problema aşa, nerezolvată? M-au podidit lacrimile de necaz... Iar încerc, aşa, cu ochii tulburi... După nu ştiu cât timp hop! găsesc soluţia. Atunci, pesemne, s-a manifestat firea mea îndârjită de a nu da înapoi în faţa dificultăţilor vieţii, mai exact – de a duce cu orice preţ un lucru la capăt. Dar acestea sunt doar nişte întâmplări din copilărie şi adolescenţă... Marile şi cele mai grele lovituri mi le-a dat destinul odată cu plecarea din sat la studii... Era anul 1950... An nefast... Eu, bucuros că am ajuns student, că voi face filologie, că voi cunoaşte marea literatură a lumii şi cea naţională... Pe dracu! În chiar toamna aceea tatăl meu, care era contabil în cooperativa de consum a satului, este arestat împreună cu şeful acelei cooperative şi cu o lucrătoare, pentru nişte lipsuri oarecare, dar pe atunci funcţionau nişte legi staliniste draconice (pentru un ştiulete de porumb luat din lanul colhozului omul încasa până la şapte ani de închisoare!). A fost condamnat la douăzeci de ani de privaţiune de libertate şi dus în Ural, la muncă în păduri... Mama – dată afară din casă, în locul ei e pus miliţianul de sector cu familia lui. Dar trebuie să vă spun că atunci când a fost deportat bunicul, casa a fost confiscată de stat şi vândută altui sătean... Părinţii mei, când s-au căsătorit şi am venit eu pe lume, au tot umblat din gazdă în gazdă, până şi-au cumpărat şi ei o casă. Era aceea de peste drum de Filimon Marian, de care aminteam mai sus – fosta casă a primului învăţător din sat Cozma T. Grebencea. Fiul lui, Mihail, a ajuns mare matematician la Moscova, a avut manuale cunoscute în toată Uniunea Sovietică. Or, când aveam mai mult ajutor de acasă, ca student, pentru că bursa ca bursa, niciodată nu-ţi ajunge, mi s-a întâmplat catastrofa – naufragiul... Am început să lucrez pe unde se putea, să fac un ban şi să-i trimit şi mamei, ca să adunăm suma necesară pentru a ne recupera... Casa, sărmana noastră casă... Avea să fie distrusă de troica de activişti încă atunci când l-au „ridicat” pe bunelul, dar... a scăpat... Acuma, când a căzut şi tata la închisoare, aceiaşi activişti din troică strigau: să dărâmăm casa! s-o dărâmăm! Şi aici vreau să mai explic un moment: cum, noi, cei cu casă la fostul învăţător, am ajuns să venim în casa bunelului Andrei Ciocârlan? Să vedeţi ce surprize îţi face istoria, destinul! Când începu războiul, ruşii s-au retras în adâncul ţării lor, iar la noi se instalase administraţia civilă română. La noi, în Transnistria, a fost ales primar al satului Ignat Ciocârlan, unul dintre gospodarii care au avut de suferit în urma deportărilor bolşevice. Şi tatăl meu, întors din război după încercuirea de la Odesa, face cu acesta schimb de case. Gospodarul Iftode Bârnaz, care locuia în casa lui bunelu, trece în casa cumpărată de părinţi, pentru că era a unei rude de-a lor, astfel lucrurile reintrau în normal... Că am reuşit să salvăm împreună cu mama casa de distrugere, de cea de-a doua ameninţare cu distrugerea, este cum este: am restituit suma de peste şase mii de ruble, atunci, la vreo doi ani după ce-a fost confiscată... Mulţumită omului de omenie care a fost preşedintele cooperativei Toader I. Grebencea... Dar vin anii ’70, când ambii părinţi sunt călătoriţi din viaţă. Eu, rămas stăpân moştenitor, dar cu traiul la Chişinău, vin în sat, când mai des, când mai rar, caut de gospodărie şi de pământ cum pot, dar în 1986 mă întâlneşte capul satului, mă opreşte şi-mi spune răspicat: „Mata să vinzi casa, că de nu – ţi-o luăm noi şi ţi-o vindem...”. Parcă m-ar fi trăsnit cu o bâtă drept în creştet! Să vând casa... Cum să vând casa? Doar asta-i viaţa mea, asta-i toată istoria neamului meu... Ce voi fi eu fără casa asta a noastră care acuma a rămas pe seama şi răspunderea mea?! Aici s-au născut înaintaşii mei, aici au trăit ei marile lor bucurii şi nenorociri, aici mi-am petrecut eu anii adolescenţei şi am încropit primele texte, aici am făcut nunta când mi-a sunat ceasul însurătorii şi părinţii mei mai erau în viaţă... Aici vreau să mor, de aici vreau să fiu dus pe drumul fără de întoarcere... Nu am lăsat-o – nici să fie vândută, nici s-o vând... S-a întâmplat ca şi în anul 1941, când am recăpătat-o datorită administraţiei române, aşa şi acum, a venit vremea de s-a dărâmat imperiul răului, iar casa a rezistat. Şocurile destinului însă au urmat... Mi-am pierdut părinţii, unul după altul, la numai câţiva ani. Biata mamă, femeie de-o rară puritate morală şi înţelepciune nativă, s-a stins la numai 52 de ani, după o grea suferinţă adusă de o boală incurabilă. Tatăl s-a petrecut subit, după un atac de cord... Dar cea mai grea lovitură, după ce în 1971 mi-a fost îngropată pentru aproape două decenii poate cea mai rezistentă carte a mea, Noaptea a treia, a fost că destinul mi l-a răpit pe fiul Alexandru în floarea vârstei, la 24 de ani, el, căruia la naştere i-am dat numele acelui unchi al meu, sfâşiat de lupi în pădurile unde a fost dus la numai 12 ani cu taică-său, bunelul meu... Pierderi, şocuri, nenorociri una după alta... Dacă ar fi să le amintesc pe toate, ar rezulta că viaţa mi-a fost marcată numai de expereinţe dintr-acestea, dar nu este aşa... Au fost şi momente frumoase, senine, iar cel mai mare dar pe care mi l-a oferit destinul este că am ajuns la această vârstă, că am ajuns să trăiesc timpurile noi, oricât de dificile ar fi ele, să văd cum se spun marile adevăruri despre toate câte le-am trăit, să ne bucurăm de libertate, de accesul liber la marile comori ale culturii naţionale şi universale... Cât despre mine personal, de peste un deceniu şi jumătate sunt preocupat intens de a mă regăsi cel din junie, de a încerca să recuperez viaţa aceea de care am fost atunci lipsit pe nedrept şi să încerc a trăi ca şi cum una nouă, dar nu pentru anume plăceri de care am fost privat, ci pentru a plăsmui acele cărţi pe care am fost împiedicat să le scriu... Atâtea cărţi frumoase, visate de mine, au fost asasinate de vitregiile timpului... Ajută-mă, Doamne, să le renasc din cenuşă...
– O seamă de critici şi istorici literari, mulţi colegi de breaslă Vă consideră drept „vârful ierarhiei în proza basarabeană”, subliniind că sunteţi „unul dintre cei mai reprezentativi scriitori basarabeni”. Care sunt alţi „mai reprezentativi scriitori basarabeni”? După ce criterii, principii ar trebui declarată şi recunoscută o „autoritate literară”? Care este impactul „reprezentativităţii” scriitorilor basarabeni în contextul literaturii române?
– Ce spun criticii şi istoricii literari îi priveşte. Eu ştiu mai bine şi mai exact propria-mi valoare ca scriitor. Am scris mult, dar am publicat puţin, relativ puţin, din care doar vreo două cărţi bune, nu mai mult. Acestea o să reziste timpului... Pe scriitorii reprezentativi i-am numit ceva mai sus, l-aş mai aminti pe Nicolae Vieru, dacă e să mă refer la prozatori, care e un autor încă insuficient de cunoscut şi apreciat. Din generaţia mai nouă îl voi numi pe Vasile Gârneţ, cu romanul său Martorul, a cărui ediţie revăzută o aştept cu multă nerăbdare. Acest scriitor, care ne-a dat şi câteva cărţi de poeme, e dintre cei mai serioşi, exigenţi şi profunzi autori de la noi. Vin apoi postmoderniştii, aşa cum sunt ei numiţi şi precum se autointitulează, cu texte de proză care ar fi fost imposibil să apară în acele negre vremuri din trecut. Este o explozie de romane sui generis, aproape toate experimentale: AştepTaţii fiului sau carte pentru căruţaşi de Dumitru Dan Maxim, Rondul de Ghenadie Postolache, Totul despre mine de Constantin Cheianu, Pizdeţ de Alexandru Vaculovschi, Negrissimo de Liliana Corobca, Printre vagoane de Mihaela Perciun, Karlik de Pavel Păduraru, Avionul mirosea a peşte (în curs de apariţie) de Nicolae Popa, la care aş adăuga seria de romane, de-o vigoare aparte, a veteranului scrisului basarabean Aureliu Busuioc: Lătrând la lună, Pactizând cu diavolul, Spune-mi Gioni şi Hronicul Găinarilor (în curs de apariţie)... Din seria de prozatori ai generaţiei ’80 s-ar cuveni să le amintim şi pe Silvia Celac şi Lidia Istrati, două autoare remarcabile, dar şi pe Haralambie Moraru, un autor de o originalitate incontestabilă, care ne va mai oferi surprize, zic eu... Cât despre aşa-zisa „autoritate literară”, eu i-aş zice altfel: priză la cititor sau, sub alt aspect, „noutate literară”, care sunt oarecum în contradicţie, dar de fapt se completează în timp. Or, un criteriu de evaluare a unei cărţi constă în faptul dacă este citită, gustată, asta pe de-o parte, iar pe de altă parte, gustul comun nu poate servi drept criteriu de apreciere şi atunci se pronunţă experţii în materie, criticii literari. Dar aşa cum critică literară nu prea avem, apar multe cărţi, unele bune, însă lipseşte consemnarea lor în presă. Nu avem o presă culturală aici, la noi, ceea ce face să se consume în van multe fenomene literare demne de toată atenţia... Ăsta-i blestemul nostru. Deci să ne bucurăm că apar tot mai multe cărţi noi, critica va veni mai pe urmă, dacă va veni... Critica o fac criticii, iar aceştia întârzie să apară, pentru că pentru a face critică e musai să citeşti cărţile, iar astă treabă nu e prea agreată la noi. Dacă nu sunteţi de acord cu mine, enumeraţi-mi recenziile pozitive / negative la romanele apărute în ultimii ani, pe care le-am înşirat mai sus... Şi nu-s toate, mi-a mai scăpat câte ceva...
„Impactul reprezentativităţii” scriitorilor basarabeni în contextul literaturii române? Foarte aproximativ / confuz. De altfel, ca şi cel al literaturii române, luată în ansamblu, asupra literaturii europene şi universale... Nul! De ce? O literatură se propagă în lume adeseori sincron cu imaginea ţării de origine. Excepţia o fac latino-americanii, dar excepţia confirmă regula. Marile culturi, dar şi literaturi, s-au produs în cadrul unor imperii în ascensiune, nu în declin... Mai depinde mult şi de limba în care este scrisă acea literatură, de aria de circulaţie a acelei limbi... Zicea în cadrul unei reuniuni literare de la Chişinău ex-preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Eugen Uricaru: „Credeam că după deschiderea ce a adus-o revoluţia, literatura basarabeană va călări literatura română cel puţin timp de vreo patru ani!”. Auzit-aţi ce premoniţie exprima dumnealui? „Nu s-a întâmplat!” – constata acelaşi Uricaru. Şi a spus un adevăr: nu s-a întâmplat. De ce? Eu la rândul meu mă întreb: dar de ce ar fi trebuit s-o „călărească”? Noi, într-o comunicare din 1990, am numit necesara „călăreală-împerechere” sincronizare, apropiere, unificare... Acest fenomen se produce totuşi lent, dar se produce... Altfel nici nu avea cum să se întâmple, dat fiind că ambele ramuri ale literaturii române ieşeau dintr-un mediu defavorabil creaţiei, cel dictatorial, chiar dacă pentru literatura din Ţară existau condiţii mai favorabile decât pentru cea din Basarabia, care era supusă la asimilare şi deznaţionalizare... Pe scurt: antologia Literatura română din Basarabia, secolul XX, apărută prin efortul comun al editurilor Ştiinţa şi Arc, este un eveniment epocal, căruia i-am dori noroc şi un cât mai mare „impact” asupra literelor româneşti. Iar seria de eseuri despre literatura de la noi, semnate de strălucitul critic şi istoric literar de la Oradea Ion Simuţ, vine să dea o nouă respiraţie receptării în Ţară a literaţilor basarabeni... Laudă acestui om, care a ştiut să-şi învingă propriile reticenţe şi să se aplece cu multă dragoste şi înţelegere asupra procesului literar basarabean... Iar o seamă de tineri autori de la noi se manifestă activ în spaţiul larg al literelor româneşti, astfel că impactul dorit îşi va spori, în anii ce vin, intensitatea, fără nici o îndoială...
– Apropo, Ion Simuţ afirmă că volumul Dumneavoastră Patria sovietică (1971) este „un bizar tribut conjunctural”. Cum, în ce context, în ce condiţii a fost, de fapt, concepută lucrarea respectivă?
– Vai, „lucrare”! Vai, „volum”! Totul se trage de la o notă bibliografică, apărută în Dicţionarul general al scriitorilor români, care precede textul respectiv semnat de... (vezi, te rog, Dicţionarul). Acel semnatar a ţinut să indice titlul unei cărţulii pentru copii, care cărţulie / text nu avea decât câteva propoziţii, în total nici jumătate de pagină scrisă la maşină. Stimatul nostru critic a citit şi a conchis că e vorba de „un volum” (sic!). Nu e vina domniei sale, s-au scris destule cărţi de conjunctură pe vremuri. S-au scris din interes sau din convingere, asta e musai să se analizeze în cazul fiecărui autor în parte. Cu mine problema a fost următoarea: în 1971 îmi este respins manuscrisul romanului Noaptea a treia (ulterior: Viaţa şi moartea...). În acea vreme, lucrau la Editura Literatura Artistică doi scriitori, colegi de-ai mei. Aveau ei, acolo, planurile şi programele lor de editare a literaturii pentru copii, inclusiv pentru cei mai mici. Într-una din zile îmi telefonează unul şi-mi spune că şefii le cer să editeze pentru cei mici cărţi de educaţie a patriotismului sovietic şi că ei nu ştiu pe unde să scoată cămaşa. Mă roagă: „Scrie-ne ceva, că altfel...” Ştiind că acel coleg avea casa plină de copii şi că va fi rău de el dacă rămâne fără salariu, mă frământ eu cât mă frământ (dar trebuie să mărturisesc cu mâna pe inimă că sunt foarte sensibil la rugăminţile oamenilor, mai ales când e vorba de colegi scriitori) şi, până la urmă, sclipuiesc un textuleţ de câteva propoziţii. Când îl am gata, îi dau un telefon respectivului coleg / editor şi-i spun că nu mi-a ieşit decât un text minuscul şi i-l şi citesc pe loc. El ascultă şi, la urmă, în loc să zică: „Nu, noi ne-am aşteptat la ceva mai serios din partea matale!” (în felul ăsta aş fi scăpat de belea!), el exclamă îmbucurat: „E taman ceea ce se cere! I-o dăm unui pictor, face o sută de desene, înşirăm textul dumitale, atâta cât este, şi – cartea-i gata! E doar pentru cei mici-micuţi, care încă nu ştiu să citească...”. A apărut cartea, un fel de carte pliantă, ceva nou în practica de atunci a editurii, am avut şi neplăceri cu acea apariţie, de se revoltase întreaga secţie de cultură a C.C.-ului: cum, adicătelea, despre Patria Sovietică să se scoată o carte cu asemenea proze suprarealiste? Şi încă pliantă? Nu cumva s-ar face aluzia că Uniunea Sovietică ar trebui... să se plieze? Da, da, nu vă miraţi de asemenea suspiciuni, pentru că atunci anume suspiciunea domina peste tot... Reproduc acum, rezumativ, textul, care avea să facă aparenţa de „un bizar tribut conjunctural”. Iată-l: „Un copil întreabă: Pasăre, spune-mi, cât e de mare ţara sovietică? Pasărea răspunde: Întreabă... avionul, căci eu niciodată nu am ajuns până la marginea ei... Copilul: Avionule, spune-mi, cât de întinsă este ţara sovietelor? Avionul: Întreabă mai bine sputnicul, el ştie, pentru că eu nu am zburat până la capătul ei. Copilul: Sputnicule, spune-mi, cât îi de mare ţara sovietică? Sputnicul răspunde: De aici până la marginea lumii... E mare ţara sovietică, cum nu e alta în lume şi în ea locuiesc multe popoare şi toţi trăiesc ca prieteni, ca fraţi...”. Era un text de cea mai veritabilă probă de „patriotism sovietic”, care, desigur, punea accentul pe imensitatea teritoriului, fapt ştiut, adevărat, dar şi pe prietenia dintre popoarele uriaşei ţări, care prietenie a dat chix până la urmă, dar asta nu din vina popoarelor, ci a sistemului care le-a acaparat, la vremea fiecăruia, cu forţa armelor... Pentru acest păcat sunt gata să răspund oricând şi oricum, numai cu calificativul de „volum” nu sunt de acord şi de aceea am ţinut să aduc precizările de rigoare. Merci mult pentru întrebare: răspunzând, mi-am uşurat sufletul, cum s-ar zice...
– În eseul Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar – R.S.S.M., 1956-1963 faceţi o radiografie a mişcării naţionale din această perioadă şi evocaţi numele mai multor personalităţi de excepţie ce au alcătuit nucleul rezistenţei noastre de atunci, între care V. Coroban, N. Romanenco şi G. Meniuc, scriitori şi cetăţeni de mare curaj şi rară demnitate morală. Cuvinte aparte aveţi pentru George Meniuc, autor al lucrării Eseuri literare – o Dedicaţie tinerilor literaţi – publicată în revista Nistru, în care temerarul compatriot afirmă: „Poetul coboară în mijlocul neamului şi dezgroapă mitul naţional, fenomenul tipic, structura internă…”. În ce măsură această aserţiune este valabilă şi pentru tinerii scriitori de astăzi? Au ei vigoarea, forţa, în fine, competenţa profesională pentru a depăşi ceea ce George Meniuc numea „redarea facilă a zilei de totdeauna”?
– Vasile Coroban, Nicolae Romanenco şi George Meniuc, intelectuali formaţi în perioada interbelică, au fost figurile emblematice ale rezistenţei culturii române în faţa tăvălugului asimilator rusesc la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60 în Basarabia. Oricine vrea să cunoască acel strălucit moment în evoluţia conştiinţei naţionale din zona noastră se poate informa citind acel eseu, publicat în revista Contrafort în perioada anului 2005 – începutul anului 2006. Cât despre George Meniuc în particular, dar şi despre eseul lui Dedicaţie tinerilor literaţi aş putea să spun, pe scurt, următoarele: G. Meniuc a fost unul dintre puţinii scriitori ai generaţiei sale care poseda o vastă cultură, atât literară, cât şi filozofică. A fost omul care a trăit mereu în lumea miraculoasă a cărţilor, dar a coborât şi în tumultul vieţii, unde l-au interesat în primul rând comorile creaţiei populare, basmele, baladele, cântecele şi descântecele... Mi-a mărturisit odată că subiectul poemului-basm Andrieş el i l-a sugerat lui Em. Bucov, şi a mai adăugat că acesta era singurul text viabil din toată maculatura clasicului sovietic moldovean... A avut o evoluţie sinuoasă creaţia lui Meniuc, dar a fost singurul scriitor din generaţia sa care, spre sfârşitul vieţii, a renăscut precum pasărea Fenix din propria cenuşă, revenind la uneltele din tinereţe... Originalul său roman Disc a fost selectat pentru Antologia Literaturii Române din Basarabia, sec. XX, ca una dintre cele mai bune realizări în proza acestui segment de timp istoric... Iar Eseurile literare şi citatele pe care le aduceţi din ele au fost scrise în anii tinereţii scriitorului, reproduse în paginile revistei Nistru pe când era redactor-şef şi vizează, într-adevăr, misiunea „poetului care coboară în mijlocul neamului”... Scriitorii de astăzi au o altă formaţie culturală. Contextul literar este altul, net deosebit de cel din timpul când îşi scria eseurile G. Meniuc. Dar dacă stai mai bine să te gândeşti, se pot depista anumite similitudini între procesul literar din prezent şi cel interbelic. Prima ar fi efortul de încadrare în procesul literar unic românesc (sincronizarea), care a şi înregistrat în ultimii ani anumite succese. Cărţi ale autorilor din Basarabia apar la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Constanţa, iar ale autorilor din Ţară – la Chişinău. Cartea nu cunoaşte frontiere, ca şi pasărea. Al doilea moment pe care aş vrea să-l menţionez aici ar fi acela că fenomenul unificării literare, ca să-i zic aşa, este realizat anume de tinerii scriitori, parte dintre ei cu studii făcute în Ţară, care s-au format ca oameni de cultură în sânul marii culturi româneşti... „Redarea facilă a zilei...”, sintagma pe care o desprinzi din textul lui G. Meniuc, nu vrea decât să-i cheme pe „condeieri” la aprofundarea problematicii creaţiei, nu la lunecarea pe suprafaţe netede. A face artă, nu gazetărie, asta vrea să spună autorul... Tinerii scriitori de astăzi nu mai fac o literatură cu o problematică direct sau frontal socială, aşa cum erau obligaţi predecesorii lor de către regim şi ideologie. Scrisul lor investighează lumea interioară a omului contemporan, făcând-o cu mijloacele şi procedeele pe care le pune la dispoziţie practica literară a secolului al XX-lea. După Proust, Faulkner, Kafka, Beckett, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gheorghe Crăciun, Bujor Nedelcovici şi atâţia alţii nu mai poţi să scrii ca... Or, scriitura, dar şi problematica tinerilor autori de astăzi, este modernă şi postmodernă, oricum ar fi ea, eternele teme ale existenţei umane rămân să fie esenţa lor: viaţa, dragostea, adevărul, minciuna, binele, răul, frumosul, urâtul şi tot aşa... până la implacabila moarte. Procedeele se schimbă, se reînnoiesc, temele rămân aceleaşi... Ca să aduc în discuţie lucruri concrete, mă voi referi doar la miraculosul fenomen care se produce sub ochii noştri şi pe care mulţi, ca adevăraţii orbi, nu-l observă. Este ceea ce eu numesc explozia dramaturgiei, alături de cea a unei proze de înaltă ţinută artistică. Avem autori dramatici care s-au consacrat acestui gen şi activează cu mult succes. Piesele lor sunt jucate şi la noi, şi în teatre din alte ţări: Val. Butnaru, Constantin Cheianu, Nicolae Negru, Irina Nechit ş.a., printre care ţin să-l remarc pe poetul scenic (aşa l-am numit într-un mic eseu) Dumitru Crudu. Teatrul lui D. Crudu aduce pe scenele din Basarabia şi din România, dar şi din unele ţări occidentale, frumuseţea şi mizeria existenţei noastre, a celor de pe această palmă de pământ mereu năpăstuit, dar atât de binecuvântat cu talente autentice... Tinerii scriitori, zic eu, îşi fac datoria faţă de popor şi cultura lui cu maximum de dăruire.
– Să abordăm un alt subiect „delicat”: rolul folclorului, în special al cântecului şi al dansului popular, în conservarea identităţii noastre româneşti. Se pare că rezistenţa românilor din afara Ţării are la temelie patrimoniul cultural creat de-a lungul secolelor. Or, românii, pomenindu-se, fără voia lor, în împrejurări istorice nefaste, într-o cruntă izolare faţă de patria lor istorică şi faţă de lumea în continuă primenire şi modernizare, au supravieţuit ca entitate datorită, paradoxal, tocmai acestei îngrădiri impuse de către străini. În lipsa accesului la valorile spirituale naţionale şi universale, strămoşii noştri „au bătut” pasul pe loc, limitându-se la „averea” autohtonă, pe care au păstrat-o şi au perpetuat-o cum au putut. Transnistria e un caz cu totul special în acest sens…
– Folclorul şi rolul lui în conservarea identităţii noastre e o problemă atât de complexă şi complicată, încât în câteva cuvinte nu poţi decât s-o încurci şi s-o compromiţi. Voi încerca să schiţez doar anumite aspecte în această privinţă. Sud-estul Europei, ţările slave, mai trăiesc, în comparaţie cu Europa occidentală, într-o lume arhaică. Nu am în vedere că aici nu ar fi prezente atributele civilizaţiei moderne – automobil, televiziune, apă caldă etc., deşi despre apa caldă s-ar mai putea discuta! –, ci spiritul dominant şi mentalitatea. Acestea sunt de sorginte veche-străveche, în cel mai bun caz – feudală. Iar folclorul este expresia acelui spirit şi a acelei mentalităţi. În ţările din Occident folclorul a murit de cel puţin două secole, odată cu aprofundarea revoluţiei industriale. Sate, acolo, ca şi în America de Nord, nu mai există. La noi, în această parte a lumii, mai mult de jumătate din totalul populaţiei locuieşte în aşezări rurale. Fapt care explică persistenţa mentalităţilor şi a culturii folclorice. E bine, e rău? Şi, şi, mai exact: nici, nici. Pentru că nu se poate pune întrebarea în acest mod. Nu putem decât să facem o constatare şi atât. Folclorul e o comoară nepreţuită. Dar dacă îl comparăm cu o comoară, nu suntem prea departe de a ne gândi la bani. Iar banii se schimbă cu timpul şi atunci cei vechi devin inoperanţi. E bine dacă avuţia o deţii în aur! Dar de unde aur în locurile noastre? Aud că România are nu ştiu câte zeci de tone de aur în lingouri, dar pe care nu le păstrează acasă, ci într-o bancă din Elveţia sau Germania, nu se ştie cu certitudine; mă rog, hoţii... Să revenim: tocmai datorită acestei mentalităţi folclorice, arhaice, a majorităţii populaţiei, se şi întâmplă în această zonă a lumii ceea ce se întâmplă: revenirea comuniştilor la putere, dominaţia corupţiei, un lux nebun al celor puţini şi o teribilă mizerie a celor mulţi... De aici până la Europa civilizată... Iar avuţia folclorului trebuie să rămână ca atare, o moştenire preţioasă, dar să nu determine spiritul şi mentalitatea de azi... De altfel, supraaprecierea folclorului în conservarea identităţii noastre este, după mine, una dintre reminiscenţele, mai exact, diversiunile defunctului regim totalitar, care era interesat ca noi să rămânem în feudalism prin gândire, spre a fi mai uşor manipulaţi, asimilaţi ca naţiune... Ni se serveau binefacerile civilizaţiei şi ale progresului cu marcă rusească, lăsaţi fiind să ne cântăm doinele de jale, de fapt, nici pe acelea nu le acceptau, vroiau doine „optimiste” şi cântece de bucurie la înmormântări, pentru că trebuiau să fie „înmormântări sovietice”, ca şi „nunţile comsomoliste”... Amintiţi-vă de Jocul lui Curbet, care, stilizând stângaci dansurile populare, le prezenta lumii întregi ca să obţină cât mai multă valută străină pentru bugetul statului criminal... Asta era soarta pervertită a folclorului nostru secular, atât de bogat. Astăzi? Astăzi altă făină se macină la moară. Apropo, pe timpul satrapului Bodiul s-au publicat mai multe volume de folclor. Dar ce şi cât a intrat în acele volume din întreaga avuţie adunată? Ştiu de la alcătuitori că au fost excluse nenumărate texte care nu conveneau ideologiei totalitariste. De ce Academia de astăzi, zisă democratică, nu ar reedita integral, da, integral, textele adunate din zona noastră, inclusiv cele care reflectă lupta poporului împotriva împilării ocupanţilor şi calvarului deportărilor staliniste?...
Transnistria? E vai de ea...
Dar se mai ţine. În curând ar putea să-şi dea duhul... Şi atunci va veni rândul Basarabiei...
– În societate se discută din nou contradictoriu despre istoria noastră: sunt expuse puncte de vedere diametral opuse despre aceleaşi evenimente, fenomene şi chiar epoci. Unii uită că adevărata istorie a acestui neam se scrie şi astăzi. Ce condiţii trebuie să întrunească un autentic cronicar al timpului, care are obligaţia să lase „documente”, pe care „se vor sprijini” cei care vin după noi?
– Înainte de a fi scrisă, istoria se cuvine să fie făurită. Iar cum neamul nostru, în virtutea destinului său ingrat, dar şi a firii sale extrem de maleabile, a fugit de multe ori din faţa istoriei, retrăgându-se în a-istorie, rămâne de văzut ce le rămâne să facă acelor cronicari. Istoria la români e o treabă extrem de delicată, dar şi foarte neobişnuită. Românii au avut mereu simţul istoriei, numai că n-au avut decât foarte rar posibilitatea de a o influenţa şi a şi-o face ei înşişi. Mereu au fost împinşi la o parte, iar uneori şi din spate, aşa că majoritatea evenimentelor lor istorice au depins de alţii. Au fost mai curând obiect decât subiect al istoriei. E bine, e rău? Şi, şi, sau, mai exact: nici, nici, ca şi în cazul folclorului. A te situa în afara istoriei, care nu e decât un lung şir de crime şi războaie sângeroase, este, aş zice, semn de oarecare înţelepciune. Dar şi de atitudine (cum să-i zic?) poetică, dacă nu chiar metafizică... Aş fi înclinat să spun că suntem un popor cu dominantă metafizică, ceea ce se mulează foarte bine pe dogma creştină ortodoxă, care domină şi va domina încă mult timp mentalitatea românească şi după aderarea la UE... „Documente”, zici... Da, până acuma istoria a fost scrisă pe bază de documente. Şi a fost în mare parte o istorie falsă. De ce? Pentru că cei care au lăsat acele documente au pus în ele doar ceea ce le-a convenit lor. Dar câte lucruri şi câte adevăruri au rămas nereflectate în documente? În ele sunt fixate domniile şi războaiele, dar adevărata istorie fierbe şi se coace în adâncurile vieţii unui popor. Doar scriitorii apucă să le surprindă întrucâtva, dar aceştia au fost mereu sub pressingul ideologilor, al necazurilor de tot felul, astăzi la cheremul sponsorilor ş.a.m.d. Vreau să spun că în ultima perioadă a scrierii istoriei a apărut, dar cred că a existat dintotdeauna, doar că acuma a fost recunoscută de specialiştii în materie, aşa-numita istorie vie. Sau: istoria orală. Adică cea care nu a fost fixată în acte şi documente. Omul stă în faţa ta şi îţi povesteşte întreaga lui viaţă: tu o înregistrezi şi astfel ea devine parte a istoriei mari... Pe parcursul ultimului deceniu am utilizat această metodă, am adunat mai multe dialoguri, care ar face o carte interesantă şi valoroasă, dar cine să ţi-o editeze? Nu aveţi cumva un sponsor în plus, domnilor?
– Problema denumirii limbii noastre rămâne deschisă şi după 17 ani de argumentări, discuţii, dezbateri. Chestiunea în cauză riscă să genereze noi explozii sociale – dovadă sunt ultimele evenimente, cauzate de extirparea din titulatura liceelor a cuvântului român – întrucât nu mai pot fi acceptate două denumiri pentru aceeaşi limbă. Când, cum vom scăpa (dacă vom scăpa!) de această tristă moştenire a ideologiei sovietice care stipula că pe cele două maluri ale Prutului locuiesc două popoare diferite care vorbesc două limbi diferite?
– Este exact confirmarea celor spuse de mine mai sus: nu noi am decis cum să fie denumită în Constituţie limba noastră, ci... străinii. Ei au dominat viaţa noastră social-politică, ei au hotărât să ne lase la acea falsă denumire a limbii, în speranţa că ea nu va mai ieşi de la bucătărie şi că, până la urmă, va şi sucomba. Dar ştii dumneata că există pe lumea asta şi un război al limbilor? Neamul nostru de aici a avut, vreau să zic, o intuiţie genială când a pornit, în condiţiile ce i le oferea perestroika gorbaciovistă, lupta pentru limbă şi alfabet. Da, a fost ceva colosal, deşi unii, ba chiar mulţi, au luat şi mai iau în derâdere acele evenimente... Or, cum poţi păşi pe calea libertăţii, chiar dacă fragile şi anevoioase, fără a te simţi în adâncul sufletului tău om liber, vorbind şi gândind în limba opresorului tău de ieri (şi, de altfel, de azi)? Când şi cum vom scăpa, şi dacă vom scăpa, nu pot să ştiu, nu sunt un profet, dar ştiu atât: vine o nouă generaţie care nu va suporta minciuna la infinit şi va repune adevărul istoric şi ştiinţific în drepturile lui. La fel e şi cu naţiunea, care a fost şi este una singură, pentru că are acelaşi suflet şi aceeaşi limbă, oricum ar denumi-o străinii...
– Primul Parlament al R.M. a încercat să impună noi dimensiuni vieţii sociale, politice şi economice a tânărului stat, apărut din ruinele imperiului sovietic, rezultatele activităţii deputaţilor democraţi însă, acum se vede acest lucru, s-au dovedit modeste. Care sunt greşelile, rătăcirile, erorile parlamentarilor de acum 15 ani? Ce ar fi trebuit să întreprindă ei pentru a justifica aspiraţiile populaţiei ce credea la 1989 că, în sfârşit, survine schimbarea în destinul moldovenilor din estul Prutului?
– Greşeli, erori şi rătăciri ale primului parlament? Ca unul care am făcut parte din el, vă pot aduce la cunoştinţă următoarele, deşi, poate, sunt lucruri ştiute de unii. În primul parlament, ales în mod democratic, al fostei R.S.S.M., devenită pe parcurs Republica Moldova, suverană şi independentă, au fost aleşi în 1990 380 de deputaţi, inclusiv cei din Transnistria. La scurt timp, aceştia din urmă s-au retras în mare parte, rămânând vreo 350. Atenţie: din aceşti 350 abia dacă 120-130 erau aleşi din partea Frontului Popular, partea reformatoare a legislativului. Cam o treime. Ceilalţi au fost preşedinţi de colhozuri şi sovhozuri, directori de fabrici şi uzine, preşedinţi de executive raionale şi primi secretari raionali de partid, dar şi secretari ai fostului, în „lege” pe atunci, C.C. al P.C.M. Altfel spus, două treimi din totalul deputaţilor erau nomenclaturişti. Şi doar o treime frontişti! În primul an au mers lucrurile cum au mers, dar în al doilea, la comanda centrului moscovit, a început procesul de frânare a reformelor, boicotarea lor, ca şi a şedinţelor de parlament. Până la urmă, fracţiunea reformatoare s-a văzut nevoită să-şi dea demisia – amintiţi-vă „revoltătoarea” demisie a „celor patru” din conducerea parlamentului! – iar instituţia ca atare să se autodizolve înainte de termen... Un fapt pe care aş vrea să-l consemnez aici – pentru istoria-istorie! – dacă am tot vorbit despre adevărul pe care trebuie să-l consemneze cronicarii timpului. Iată-l: cu puţin înainte de alegeri, adus în fruntea P.C.M., domnul Petru Lucinschi a convocat în mod expres nomenclatura republicană şi le-a ordonat tuturora să se facă deputaţi. Şi s-au făcut. Au constituit 2/3 din legislativ. Şi au executat ordinele sale în continuare, domnia sa fiind atunci ambasador al R.M. la Moscova... Să mai cauţi greşeli, erori, rătăciri? La cine? La nomenclaturişti? Ce-au putut, frontiştii au făcut. Agrarienii comunişti i-au marginalizat şi au executat în continuare ordinele de la „Centru”. Aşa a fost adoptată Constituţia, de către agraro-comunişti, aşa a ajuns fostul prim secretar al comuniştilor preşedinte al Republicii Moldova, asta pe lângă faptul că şi primul preşedinte tot secretar al C.C. fusese; tot aşa au netezit şi asfaltat ei calea pentru un preşedinte-general de miliţie... Să fi fost ales în fruntea acestui aşa-zis stat un fost disident, un om care a suferit şi a făcut puşcărie, luptând pentru libertatea neamului său! Altă făină s-ar fi măcinat la moară...
– Afirmaţi direct că „Republica Moldova este singura (formaţiune statală din lume – n.n.) care îşi reclamă originea de la foştii colonizatori” şi că în prezent, ca şi pe timpul regimului sovietic, populaţia titulară abia de este tolerată de către reprezentaţii minorităţilor naţionale care, de fapt, sunt la cârma Republicii Moldova. De ce un fost legislator nu crede în viitorul statului pentru a cărui independenţă, presupun, a votat?
– Adevărat, Republica Moldova se reclamă ca succesoare a R.S.S.M., care a fost o creatură stalinistă. La fel cum aceea se reclama de la fosta R.A.S.S.M. La primele şedinţe ale primului parlament de după declararea independenţei Republicii Moldova s-a făcut o nobilă încercare de a nu continua numărătoarea sesiunilor Legislativului după cele din perioada sovietică, ci a se începe de la evenimentul din august 1991: Parlamentul Republicii Moldova de legislatura I, apoi II ş.a.m.d., dar propunerea a întâlnit o rezistenţă furibundă şi deci a rămas să... La fel cum noi, toţi cetăţenii acestei republici, ne ducem traiul într-un stat care a fost fondat de tiranul Stalin. Vă place?... Ceea ce am spus în acel eseu este ferma mea convingere, de când a fost publicat şi până astăzi nu s-a schimbat nimic în substanţa şi firea acestui stat artificial şi străin majorităţii populaţiei româneşti de bază, ca să-mi retractez afirmaţia... Cât despre faptul că aş fi votat pentru independenţa acestui stat şi că nu aş crede în viabilitatea lui – şi e adevărat că nu cred! – pot să vă mărturisesc că nu am votat, fiind la acea oră în afara teritoriului. La revenire, am încercat să-mi pun şi eu semnătura, dar secretarul de atunci al parlamentului mi-a spus, cu un anume zâmbet: „Asta nu are nici o importanţă!”, şi nu mi-a oferit catastiful ca să semnez. Ulterior a mai apărut o ocazie: în una din şedinţe au fost invitaţi toţi cei care, dintr-un motiv sau altul, nu semnaseră pentru independenţă, toţi au coborât să iscălească, eu însă am rămas la locul meu şi – bine am făcut! Poate sunt singurul, nu ştiu, dar asta, vorba respectivului secretar, nu are nici o importanţă... Şi fără semnătura mea statul numit Republica Moldova prosperă, iar cam pe la Paştele Cailor va intra şi în Uniunea Europeană.
La ce ne trebuie nouă Uniunea Europeană, dacă nu demult am scăpat din Uniunea Sovietică şi, băgaţi fiind de domnul Snegur în CSI, aşteptăm şi azi ca, prin „voinţa” clasei noastre politice, să revenim Back in the USSR, după cum cheamă un tablou publicitar, amplasat pe toate străzile capitalei ruseşti de pe Bâc!...
– Stimate domnule Vladimir Beşleagă, vă mulţumesc pentru că aţi binevoit să zăboviţi asupra întrebărilor noastre. Răspunsurile sper să ofere cititorilor un prilej în plus pentru a cunoaşte lumea (literară, cotidiană etc.) unuia dintre scriitorii noştri de frunte. La mulţi ani, maestre, şi sănătate!