Vladimir Beşleagă: drama zborului frânt
Pentru tiparI. Lumea artistică, personaje, tehnici narative
Un scriitor se impune în conştiinţa cititorului prin lumea artistică, prin personajele lui. Lumea artistică şi personajele lui Vladimir Beşleagă sunt oarecum stranii, diferite de alte lumi şi alte personaje ale prozatorilor basarabeni. De unde şi nedumeririle fireşti: Un scriitor atât de puţin liric, atât de dificil şi tragic în contextul unei proze lirice, baladesc-mioritice? Şi ce „o fi însemnând” osârdia lui de a crea o galerie întreagă de suciţi, inadaptaţi, învinşi? Sau poate Isai nu este un învins? La ce bun strategiile şi tehnicile narative neobişnuit de complexe pentru cititorul de romane clasice, tradiţionale, structurile cu nenumărate puneri în abis? Dar stilul contorsionat, fără eleganţă, cu înflorituri baroce? Care ar fi raţiunea plăsmuirii orăşenizatului Filimon, a altor protagonişti din romanele sale?
Toate personajele lui Beşleagă au ceva comun, sunt înrudite genetic, sunt introvertite şi reflexive, trăind în subteranele timpului istoric.
În contextul euforiilor şi utopiilor anilor ’60 ai secolului trecut, când U.R.S.S. se luase la întrecere cu America, era dificilă înţelegerea unei lumi bizare, centrate pe existenţa măruntă, banală, cu drame subiective ale cunoaşterii şi revelări ale unor adevăruri care nu mai puteau fi escamotate. Fără cunoaşterea istoriei societăţii şi a regimului totalitar, a background-ului anilor ’60-’80, este imposibilă receptarea adecvată a operei lui Beşleagă.
Ion Simuţ, în articolul Vârful ierarhiei în proza basarabeană (România literară, 2005, nr. 20, 25-31 mai), conchide cu multă competenţă: „În complexitatea sintactică a frazei narative, Vladimir Beşleagă concurează cu D. R. Popescu, N. Breban sau Aug. Buzura. E parcă mai apropiat de cel dintâi, în caracterul difuz şi oral al exprimării, în amestecul de timpuri şi senzaţii, având în comun, fără îndoială, o origine faulkneriană. Sensurile multiple ale narativităţii creează complexitate la toate nivelurile (sintactic, psihologic, existenţial, moral). Dinamica sensurilor e susţinută de densitatea verbală, repudierea adjectivului, mişcarea asociativă în două-trei planuri, jocul suprapunerilor dintre prezent şi trecut, investigaţia de profunzime a unei conştiinţe morale răscolită de reacţii negative faţă de o greşită înţelegere socială a individului ultragiat”.
Beşleagă este unul dintre puţinii scriitori basarabeni care se integrează firesc în literatura română, cu cel puţin două romane. În acest sens, criticul de la România literară remarcă: „Dificil la lectură pentru că e dificil ca scriitură, elaborat cu efort apreciabil şi cu voinţă de concentrare a intensităţilor afective, Zbor frânt e un roman de virtuozitate narativă, cu o bună tehnică a analizei psihologice”. Şi distinge cu exactitate: „Ionicul basarabean (aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – A.B.) nu are un exemplu mai bun decât, poate, un alt roman al aceluiaşi autor : Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine (de acesta îmi rezerv plăcerea să mă ocup separat altă dată). Zbor frânt este, din punctul meu de vedere, unul dintre primele patru-cinci romane care pot reprezenta convingător literatura basarabeană afară. Mihai Cimpoi l-a selectat în antologia sa de şapte romane din literatura basarabeană a secolului XX...”.
În opinia lui Ion Simuţ „...Vladimir Beşleagă este cel mai important prozator basarabean al secolului XX, mai important pentru că e modern, mai tehnic şi mai complex decât Ion Druţă şi decât oricare alt scriitor al provinciei noastre de est”. Romanul lui Beşleagă este unul experimental şi se sincronizează cu noul roman francez, aspect la care va reflecta, mai târziu, scriitorul însuşi. Desigur, Zbor frânt este, din perspectiva zilei de astăzi, un roman vulnerabil, cu anumite neadevăruri prin care autorul a încercat pe ici, pe colo să-i facă mai „raţionali” pe ai noştri, de pe malul nostru. Nu întâmplător a fost interpretat ca o operă despre război, iar protagonistul – văzut ca cercetaş. Spaţiul acordat acestei viziuni pare a fi covârşitor. Dar numai la prima vedere, căci motivele „păţaniei” lui Isai sunt mult mai profunde şi mai intime decât cele evocate în interpretările din critica timpului, fascinată de aparenţe. Altfel spus, gândirea captivă, operând cu conceptele oficiale de atunci, avea afazie la valorile etern-umane, iar în limbajul de lemn al epocii acestea erau calificate prin aberantul „umanism abstract”. Miza prozei despre război, în sistemul de convenţii al canonului romanului istoric, o constituie, cum spune N. Manolescu, evenimentul, cronica, fresca, preponderenţa moralului asupra psihologicului, continuitatea, tipicitatea. Dar – nimic din acestea în romanul lui Beşleagă.
Complexitatea tehnicilor narative e condiţionată în cazul lui Beşleagă nu atât de un mimetism artistic, cât de o intuiţie exactă – dacă e să ne referim la contextul social-politic – a microcosmosului uman, a sufletelor unor învinşi, rataţi, dezrădăcinaţi. Numai raportat la epoca redactării, romanul lui Beşleagă devine mai limpede în structura lui adâncă, mai accesibil în explicarea performanţelor tehnice, în (re)ontologizarea discursului narativ şi a imaginii unei societăţi în derivă.
1.1. Zborul frânt faţă în faţă cu dogma
Conştiinţa schimbării a accelerat şi procesul de democratizare a literaturii române care, refuzând dogmele realismului socialist şi stilul proletcultist, redescoperă formele moderniste, iar metamorfoza romanului basarabean începe odată cu a doua jumătate a anilor ’60 ai sec. XX şi cuprinde, în termenii lui Nicolae Manolescu, tipurile doric şi ionic, în timp ce corinticul este ca şi cum inexistent, manifestându-se prefigurativ şi indecis doar în Povestea cu cocoşul roşu (1966) de Vasile Vasilache.
Zbor frânt (1966), alături de Singur în faţa dragostei(1966) de Aureliu Busuioc, urmate de Disc (1969) de George Meniuc şi Vămile (1972) de Serafim Saka, înfăţişează foarte nesigur tipul de roman ionic în literatura din Basarabia, cu întârziere de trei-patru decenii de la apariţia romanelor semnate de Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Garabet Ibrăileanu, Anton Holban, Mircea Eliade, dar contemporane cu În absenţa stăpânilor (1966) de Nicolae Breban, Vestibul (1967) de Alexandru Ivasiuc, Absenţii (1970),Feţele tăcerii (1974) de Augustin Buzura ş.a., scrieri care preiau elemente şi convenţii ale romanului ionic, formulă afirmată şi explorată plenar în anii treizeci ai secolului trecut. Pot fi amintite şi alte mostre, inclusiv din poezia şaizeciştilor, care, într-o literatură cu o evoluţie anormală, revine, după cum consideră M. Cărtărescu, la canonul modernist interbelic, la un soi de „neo-modernism”.
Dintre romanele lui Vladimir Beşleagă poate doar Zbor frânt şi Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sinesunt reprezentative pentru proza basarabeană din secolul trecut. Sunt opere care trebuie interpretate, dimpreună, ca expresie artistică, fie şi uşor confuză, a intuirii unei concepţii asupra vieţii şi destinului istoric al neamului, dar şi ca o concepţie artistică diferită şi chiar potrivnică celei oficiale, cu obsesia celor trei nopţi (cenzura a fost totuşi vigilentă!) care ilustrează, pe cât admitea / respingea (cu voie de la partid) cenzura, tipul subversiv de roman, în bună măsură – ionic, dar, să recunoaştem, uşor asincron cu canonul postmodernist dominant în literatura occidentală din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Sunt revelatoare în acest sens destăinuirile scriitorului dintr-o anchetă (De ce scriu? În ce cred? / Revistă de istorie şi teorie literară, 1987, nr. 3-4): „Adevăratul debut în literatură a venit... pe la treizeci de ani. Parcursesem o lungă perioadă de ucenicie, în care au încăput anii de studenţie, cei de doctorantură (am lucrat la teza: Liviu Rebreanu şi arta romanului), anii de ziaristică…”. Beşleagă este conştient de faptul că romanul „întârzie” în formele depăşite: „Am fost totdeauna un întârziat şi când zic aşa am în vedere nu doar faptul că am cunoscut pe clasicii noştri abia pe la douăzeci şi cinci de ani (atunci au fost editaţi), ci şi pentru că tot ce am acumulat şi asimilat – cultură lingvistică şi literară – s-a depozitat în mine încet, greu, suprapunându-se peste nenumăratele şi dureroasele experienţe ale vieţii personale: tatăl judecat şi condamnat la 20 de ani închisoare, mama secerată de o boală incurabilă. Loviturile destinului veneau să amplifice o rană mai veche, aceea pe care o aveam din tinereţe, când descopeream că nu numai eu unul sunt mut, ci întreg neamul meu este lipsit de frumoasa lui limbă literară, fagure de miere, cum a numit-o poetul. Pe atunci impostorii vremii dezlănţuiseră o adevărată vânătoare de… cuvinte, iar marii înaintaşi ai spiritualităţii noaste erau ţinuţi ca şi sub lacăt…”.
1.2. Despre geneza romanului
Aproape nimic din scrierile de început ale lui Vladimir Beşleagă nu anunţă metamorfozele narative ulterioare din romanul care l-a consacrat. Criticii autohtoni au insistat mult asupra anticipării unor subiecte de roman în prozele scurte din volumul La fântâna Leahului (1963). E adevărat, unele tehnici pot fi atestate în Drumul visurilor, La fântâna Leahului, Glas de frunze, dar acestea sunt utilizate cu inocenţă şi cu o simplitate dezarmantă. Simplu de tot e şi fondul propriu-zis al volumului, care, alături de Zbânţuilă(1959), Vacanţa mea (1959), Buftea (1962), Găluşca lui Iluşca (1963), dar şi de Vrei să zbori la lună? (1964), sunt cărţi pentru copii, marcate puternic de spiritul timpului şi care ar mai putea prezenta interes doar pentru un istoric literar.
Zbor frânt, redactat în trei luni, în aprilie-iunie 1965, este editat în anno Domini 1966, în perioada apariţiei altor romane: Povara bunătăţii noastre(1961-1967) de Ion Druţă, Povestea cu cocoşul roşu(1966) de Vasile Vasilache, Singur în faţa dragostei(1966) de Aureliu Busuioc, Podurile(1966) de Ion Constantin Ciobanu; ultimul – un roman mai puţin românesc, dar cu mare trecere în epocă. Explicaţia acestei „rodnicii” trebuie căutată într-un complex de fenomene, specifice perioadei dezgheţului hruşciovist, care venise cu întârziere într-o lume totalitară dominată de dogme, orice noutate fiind privită cu mefienţă. Noutatea romanelor (desigur, cu o anumită defazare temporală) e reductibilă, într-o ultimă analiză, la evitarea mai multor clişee, poncifuri ale literaturii oficiale, suprapopulată de personaje „tipice”, „pozitive”, pătrunse până în măduva oaselor de „optimismul ideologic”.
Se pare că prima consemnare despre geneza romanului Vladimir Beşleagă o face într-o anchetă (Revista Moldova, 1968, nr. 8. pag. 11): „Ca orice autor la apariţia primei sale cărţi (şi eu consider că La fântâna Leahului este prima mea carte serioasă) se cuvenea să am o bucurie. Vai, n-am avut-o, poate de aceea că manuscrisul a zăbovit prea mult prin fel de fel de sertare sau că procesul de editare a durat prea mult... Din contra, am prins imediat ură pe ea. Aşadar..., căutările mele s-au desfăşurat sub semnul negării, distrugerii tuturor principiilor şi dexterităţilor pe care mi le formasem lucrând asupra acelor povestiri ”.
Reţinem şi alte câteva specificări, extrem de importante pentru înţelegerea efortului său de radicalizare a scriiturii: „Primul lucru pe care l-am neglijat a fost deprinderea de a ciocăni, de a cizela fiecare frază, fiecare cuvânt. Am optat deci pentru spontan, pentru firesc. Simţeam că pot mai mult, dar nu îndrăzneam. Şi iată că, intervenind anumite împrejurări de ordin biografic, pomenindu-mă într-o stare psihică de mare tensiune, am pornit la scrierea romanului Zbor frânt (care, de altfel, are la bază un episod, un subiect la care revenisem în câteva rânduri cu ani în urmă, dar de realizarea căruia nu eram satisfăcut, bănuind, pesemne, în el surse mai bogate decât cele valorificate de mine)”.
Subiectul romanului a fost anticipat într-o proză scurtă şi de mai multe ori. E un episod conştientizat mult mai târziu. Aflăm dintr-un dialog cu Serafim Saka şi alte detalii şocante despre modul în care a fost conceput Zborul frânt: „N-am ştiut şi nu m-am gândit niciodată să-l scriu”.
Romanul ca specie presupune fie o arhitectonică bine armonizată, fie un „haos” regizat. Asupra construcţiei romaneşti, un novator al unei structuri centrate pe diferenţa dintre durata timpului cronologic şi durata timpului psihologic, cum este Vladimir Beşleagă, a meditat, cu siguranţă, îndelung. Şi ne-o spune indirect, în următorul fragment: „A fost o idee schiţată într-o povestire de vreo câteva pagini, pe care am pierdut-o. Odată însă, fiind într-un moment de mare durere sufletească, am început să scriu ca să scap de ea. Ieşea sau nu ieşea, asta nu avea nici o importanţă. Era un moment de descărcare a sufletului. Cam acesta a fost contextul psihologic interior. De multe ori nu importă subiectul pe care ţi-l alegi, ci propria ta stare sufletească interioară, în care te afli în momentul scrisului. Cineva spunea că un artist trebuie să-şi dorească toate nenorocirile care pot exista în viaţa asta. E o idee crudă, dar ce să-i faci, asta e. Uneori nenorocirile îl ocolesc pe om şi atunci te pomeneşti că le caută”.
Este o aluzie la propria biografie? Un semn că s-a „cuminţit” scriitorul (în limbajul tranzitiv, naţionalistul, unionistul) Beşleagă? Ideea cu „nenorocirile” (rămas pe drumuri fără mijloace de subzistenţă) trebuie înţeleasă ca fiind expusă în limbaj esopic? Fiind în conflict cu sistemul, cu cenzura, cum puteai spune ceva? Din aceste raţionamente vine probabil şi următoarea aserţiune: „ Creaţia merge mână în mână, aş zice, se sincronizează cu durerea. Într-o atmosferă de calm, linişte sau, cum spuneau grecii – ataraxie, – nu se naşte nimic de seamă, valoros. Şi întrucât am făcut aici uz de erudiţie, aş vrea să spun că şi Platon susţinea o teză potrivit căreia operele celor posedaţi vor avea parte de viaţă mai lungă, vor cuceri sufletele în timp şi spaţiu, ca să folosesc un termen mai apropiat nouă. Pe când scrierile calculate, reci, lipsite de frământările şi zbuciumul vieţii, au, dacă au, o viaţă scurtă”.
Renunţarea la experienţele stilistice anterioare nu a însemnat şi „lepădarea” de trecutul literar, acesta fiind metamorfozat şi asimilat în prezentul romanesc. Psihologia creaţiei ne oferă multe exemple foarte ciudate în acest sens. Corelaţia dintre emoţional şi raţional este explicabilă în acest caz. Lesne explicabilă devine şi reluarea în roman a unor tehnici şi strategii narative predilecte, cum este tehnica punerii în abis, principiul teleologic, structura inelară etc. Oricum, prozatorul (după 16 ani de suplicii literare) are senzaţia că şi-a redactat romanul în stare de transă, fapt firesc, menţionat şi mai târziu, de repetate ori. Mai mult, Beşleagă nu recunoaşte (se pare, din anumite considerente deloc neglijabile într-un regim totalitar) nici substratul (auto)biografic al romanului, chiar ironizează uşor pe seama unor cititori care au văzut în roman o lucrare mimetică, nu una de imaginaţie. Mult mai târziu, aflăm detalii revelatorii pentru înţelegerea acestui roman, dificil şi neobişnuit pentru cititorul basarabean.
Într-un alt interviu, acordat Antoninei Callo, prozatorul insistă asupra stării de inconştienţă cu care a fost redactat Zborul frânt: „A fost o carte, pe care nici eu însumi nu-mi dau seama cum am scris-o. A fost ca o revelaţie. Cred că aşa ceva i se poate întâmpla unui autor o singură dată. În orice caz, unuia ca mine. Deşi, mai târziu, am putut descoperi în ea unele locuri mai puţin realizate. Însă fuziunea totală dintre idee, sau concept, şi formă o face vie, vibrantă, de viaţă lungă”.
Pe parcursul anilor, autorul revine, nu o dată, cu precizări despre geneza romanului, dezvăluind noi detalii. Într-un interviu cu Andrei Hropotinschi (Tiparele prozei moderne), romancierul afirmă: „În 1963 m-am retras de la Cultura Moldovei, după ce am fost luat la armată pe trei luni... M-am dus la mine în sat – mama era în viaţă, trăia şi tatăl meu, şi am început să lucrez la carte. Am lucrat câteva luni, dar în timpul acesta se îmbolnăveşte mamă-mea. Am încercat să continuu lucrul la acea carte, dar n-am reuşit. A venit în viaţa mea momentul acesta, boala mamei, foarte gravă şi... tragică până la sfârşit. Am început să umblu cu ea pe la spitale. S-a dovedit că boala este incurabilă. A fost o perioadă complicată, despre care îmi vine greu să-mi dau seama”. Starea de spirit a fost exprimată mai nuanţat, mai elocvent, în următoarea confesiune: „În perioada aceea aveam un subiect de povestire, o mică povestire despre un băiat care, în timpul războiului, aflându-se pe malul Nistrului, unde s-a oprit frontul, a făcut câteva treceri la nemţi, la inamic, şi înapoi. Într-un fel, s-a inclus în luptă, în acţiunile militare, în pregătirea operaţiei de la Nistru. Episodul acesta îmi fusese relatat de o persoană concretă, o rudă de-a soţiei, un bărbat cu familie. Era într-o toamnă ploioasă. Îmi povestea el despre tot felul de lucruri, şi, ca printre altele, mi-a vorbit şi despre întâmplarea asta care, căzând în memoria mea, s-a dus în adâncuri. Pe urmă, a apărut la suprafaţă. M-am agăţat de ea şi am scris o mică povestire. Apoi m-au preocupat alte subiecte. Şi iată că în situaţia psihologică foarte grea, când maică-mea s-a stins din viaţă, am simţit că trebuie să aflu ieşire ca să nu mă desfiinţez. Maică-mea a fost pentru mine şi a rămas cel mai scump om de pe pământ. A fost un om de o rară puritate sufletească”.
Despre durata scrierii romanului aflăm tot aici: „În câteva săptămâni după moartea mamei am elaborat subiectul acestei cărţi, în trei luni a fost scrisă. Dintr-odată, cu foarte mici redactări. S-a cristalizat în mine uimitor de repede şi clar”. Modelul este – şi sub acest aspect – Rebreanu, care îşi data manuscrisele: „Lucram în fiecare zi. Manuscrisele s-au păstrat, acolo sunt datate toate zilele”. Cu privire la uşurinţa cu care a fost redactat manuscrisul, prozatorul ne mărturiseşte: „Cartea s-a născut, cum se zice, dintr-o răsuflare. Desigur că starea mea sufletească s-a răsfrânt în textura cărţii, în pânza ei, în frazele ei, în tot. Acesta a fost momentul biografic...Dincolo de acest moment, cred că mai sunt mulţi alţi factori care vin să lumineze faptul apariţiei ei. Eram la vârsta când trebuia să încerc de ce sunt în stare şi, uite, a coincis această pierdere a mamei cu apariţia acestei cărţi. Se justifică încă o dată adevărul Meşterului Manole, că pentru a realiza ceva frumos, superior în măsura în care-ţi este dat, pentru a dura ceva, viaţa, firea, natura ne cere jertfe, niciodată şi nimic nu ni se dă fără jertfă... Dacă n-ar fi fost acest moment al pierderii unui om atât de apropiat pentru mine, poate că aş fi scris o altă carte, aceea pe care o începusem, şi ar fi fost altfel...Ca orice scriere, cartea mea cuprinde evenimentele oglindite, subiectul şi acţiunea ei are, deci, aşa-zisa parte vizibilă, adică ceea ce ne influenţează prin ochi, prin imagini. Dar e şi ceva care este invizibil, aşa-zisul metafizic, ceea ce este dincolo, ceea ce constituie suflarea acestei cărţi, trăirea mesajului ei profund... Partea aceea văzută s-a adunat din observaţii de război, căci copilăria mea a coincis cu perioada aceea de război, foarte agitată...”.
În contextul unor învinuiri de „umanism abstract”, prozatorul le respinge, în surdină, pledând pentru acel ceva care este invizibil, pentru ceea ce constituie suflarea cărţii: „...În cartea mea eroul caută, umblă, se zbuciumă... Plecările lui, trecerile erau îndreptate spre căutarea şi găsirea fratelui său. Probabil, aici s-au răsfrânt şi propriile mele căutări, căutările mele din adolescenţă de a găsi frumuseţea limbii, de a descoperi literatura înaintaşilor, de a căuta pe fraţii mei, pe colegii, pe prietenii mei, cu care să mă adun şi să fac ceva pe lumea asta... De unul singur nu poţi să faci nimic pe lume, trebuie să cauţi pe ai tăi, cu care să mergi umăr la umăr ”.
Retorica şi demagogia sistemului totalitar, bine cunoscute, dar jucate pe muchia ambiguităţilor, toarnă, într-o altă lectură, apă la moara unei idei inocente, dar care la Moscova era privită ca una foarte periculoasă (mai ales pe fundalul congresului naţionalist din 1965 al scriitorilor din Moldova). Parcă timorat de eventualele consecinţe, prozatorul se grăbeşte să dezmintă orice bănuieli: „Deşi cititorii din satul meu au făcut paralele între relaţiile dintre tatăl meu şi fratele lui cu cele dintre Isai şi Ilie, eu nu de la asta am pornit. Accentul, după părerea mea, cade pe mărturisirea tatălui în faţa fiului, care abia creşte şi căruia tatăl e dator să-i transmită experienţa sa de viaţă, trăirea acelor vremi de foc, să i-o toarne în suflet, ca fiul, crescând mare, să-l înţeleagă”.
Mereu nemulţumit de receptarea romanului, Vladimir Beşleagă deschide şi închide, adeseori, anumite perspective, orientând / dezorientând critica / cenzura. Examinarea atentă a interviurilor acordate pe parcursul anilor pune în lumină mai mult semiotica romanului decât geneza lui.
Va urma.