Anatol Codru: recuperarea autenticului
Pentru tipar;)
Se ştie că literatura modernă, începând cu primele decenii ale secolului al XX-lea, are drept obiectiv principal recuperarea autenticului.
În ce măsură putem vorbi despre acest aspect, referindu-ne la literatura română din spaţiul pruto-nistrean, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă în care s-a afirmat şi poetul Anatol Codru, este o întrebare nu tocmai simplă. Căci drumul parcurs de scriitorii basarabeni este unul sinuos, foarte complex şi complicat. Anume în acest context Anatol Codru a creat şi continuă să creeze.
Născut în Transnistria, în satul Malovata Nouă, astăzi Comisarovca Nouă, el a parcurs o cale de creaţie similară cu cea a confraţilor săi Vlad Ioviţă, Vladimir Beşleagă, Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Victor Teleucă, Serafim Saka, Liviu Damian ş.a. Poetul poate fi considerat însă un avantajat faţă de congenerii săi, prin faptul că s-a afirmat la confluenţa dintre literatură şi cinematografie (fiind şi deţinătorul funcţiei de preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova timp de 12 ani). Activitatea cinematografică i-a favorizat implicarea, într-o măsură mai mare, şi în procesul de modernizare a poeziei. Poate anume din această cauză mai tinerii săi confraţi, cel puţin într-o anumită perioadă, şi-l revendicau ca „model”.
Reamintim, în context, că despre modernizarea poeziei române în general au scris Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu. Iar despre modernizarea poeziei basarabene s-a scris mai puţin. Aici trebuie căutată probabil şi explicaţia unui anumit decalaj dintre generaţii. Consider că cel mai rezonabil ar fi să examinăm modernizarea literaturii basarabene din perspectiva reafirmării autenticului. Doar în acest fel vom putea despărţi apele tradiţionalismului de cele ale modernismului de dragul modernismului, vom putea nuanţa lucrurile pentru a le aprecia la justa lor valoare. În primul rând, nu trebuie să omitem opinia lui Camil Petrescu, cel scriind despre Marcel Proust, autor care a revoluţionat proza secolului al XX-lea. Astfel, pentru prozatorul român esenţa autenticităţii poate fi dedusă din următoarea afirmaţie: „nu putem cunoaşte nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înşine, decât întorcând privirea asupra propriului nostru conţinut sufletesc”1. De asemenea, nu trebuie omisă ideea lui Ortega y Gasset potrivit căreia „există un adevăr teoretic, ştiinţific, intelectual şi un adevăr care aparţine unei categorii distincte şi mai decisive, anume un adevăr al destinului. Adevărurile teoretice, scrie autorul hispanic, sunt mai discutabile, dar întregul înţeles şi toată forţa lor constau tocmai în faptul că sunt discutate; ele se zămislesc din discuţii, trăiesc atâta cât sunt discutate şi sunt făcute exclusiv pentru discuţie. Destinul însă – ceea ce în mod vital trebuie sau nu trebuie să fie – nu se discută, ci se acceptă sau nu. Dacă îl acceptăm, suntem autentici, dacă nu-l acceptăm, suntem însăşi negarea, falsificarea propriului nostru eu. Destinul nu constă în ceea ce am avea chef să facem; el se recunoaşte şi îşi arată profilul său evident şi viguros în conştiinţa necesităţii de a face ceea ce nu ne convine”2.
Prin urmare, şi modernizarea trebuie raportată la condiţiile specifice ale unui context cultural concret. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că promotorii cei mai fervenţi ai modernismului, precum au fost Apollinaire în Franţa şi T. S. Eliot în spaţiul englez, puneau problema corelării modernismului cu valorile consacrate şi cu tradiţia. Deci autenticitatea, pentru care pledează autorii moderni, nu contrazice tradiţia. Revenind la poezia basarabeană şi la Anatol Codru, trebuie să precizăm că aici accederea la modernitate este în relaţie directă cu nevoia stringentă de recuperare a autenticului şi, în acelaşi timp, cu nevoia de recuperare, oricât ar părea de paradoxal, a tradiţiei. De ce? Deoarece literatura a fost jertfa politicii de creare artificială a două naţiuni, a două limbi, când, de fapt, există o singură rădăcină şi un singur trunchi din care creşte coroana impunătoare a literaturii române care se extinde până peste Nistru. Eminescu, actual şi azi, susţinea că identitatea naţională este determinată de cultură. Atâta doar că accederea la cultură în spaţiul pruto-nistrean din perioada sovietică a fost excesiv de ideologizată. Deci – autenticitatea, spre care tindeau scriitorii basarabeni, nu putea fi atinsă decât printr-o cursă de învingere a unor obstacole inimaginabile. Se pare că anume din această cauză literatura din Basarabia, în special poezia, este atât de impregnată de sentimentul sacrului, fără de care recuperarea autenticului rămâne o iluzie.
Cu mai mulţi ani în urmă am audiat prelegerile despre fantastic şi real în literatura română, susţinute de doamna Roxana Sorescu la Universitatea de Stat din Moldova. Eram în perioada elaborării tezei de doctorat şi am rugat-o să-mi citească primul capitol, despre sacru şi profan în creaţia lui Lucian Blaga, poet care i-a influenţat şi pe autorii basarabeni. După ce l-a citit, am întrebat-o dacă este justificată investigarea poeziei basarabene din perspectiva sacrului. Am întrebat-o, ştiind că în ajun participase la omagierea unui poet de la noi. Era poetul Anatol Codru. Şi doamna Sorescu mi-a spus, cu multă însufleţire, că am dreptate şi că dânsa s-a convins de acest lucru citind poezia lui Anatol Codru. Iar la ultima prelegere distinsa profesoară şi-a încheiat cursul subliniind că literatura din Basarabia trebuie cercetată anume prin prisma sacrului. În teza pe care, între timp, am publicat-o nu i-am acordat acestui poet spaţiul cuvenit. O fac acum, susţinând că este unul dintre autorii cei mai marcaţi de sacralizare, prin faptul că îşi concepe poezia ca pe un ritual. Rostirea ritualică este preferată de poeţii basarabeni graţie voinţei de reabilitare a artei scrisului, a cuvântului artistic care trebuie eliberat de opresiunea ideologică. Imanenţa şi transcendenţa (realul şi fantasticul) sunt la Anatol Codru de natură să întregească forţa scrisului şi autenticitatea. Raportarea la dimensiunea divină este un prim pas spre transformarea biograficului în sentiment, aşa cum acesta se regăseşte în poezia tradiţională şi în cea modernă. De aici încolo, de la transformarea biograficului în material al poeziei, începe fragmentarea viziunii. Notaţiile fulgurante, reminiscenţele memoriei afective fac parte din fluviul viziunilor arborescente ale lui Anatol Codru. Trecutul şi prezentul se împletesc ca din întâmplare, poezia fiind construită la modul modernist. Însă ordinea este determinată din interior: memoria este cea care guvernează. Este o memorie a personajului reintegrată în memoria colectivă, poetul fiind conştiinţa cea mai înaltă a colectivităţii din care face parte. Or, în Basarabia un poet nu poate fi autentic decât aşa cum este, de fapt, în toată lumea, chiar dacă în alţi termeni. Memoria este la Anatol Codru una grea ca lutul, ca piatra, sporind substanţa versului; este ceea ce îl determină pe poet să exerseze jocurile expresive de limbaj. În felul acesta, în poezia lui Anatol Codru îşi găsesc loc manierismul şi, uneori, preţiozitatea. Acestea însă nu prevalează, metafora savant elaborată nu se ridică deasupra scrisului lucid. Realul la care face trimitere poetul este supus, sub influenţa artei cinematografice cu accente neorealiste, transfigurării artistice prin intermediul inventivităţii lexicale. Inventivitatea lexicală vizează mai ales straturile vechi, arhaice ale limbii române, conservată în mod miraculos şi aproape straniu în zona transnistreană. „Volubilitatea” lui Anatol Codru e una specifică. La el cuvintele sunt grele, aidoma pietrelor şi cărămizilor zidite în temelii. Temeiul, în-temeierea şi teama de a nu da greş sunt datele esenţiale ale scrisului acestui autor. Există un specific românesc caracteristic zonelor de hotar, pus în valoare de o sensibilitate traumatizată. La fel ca şi în proza lui Vladimir Beşleagă, în poezia lui Anatol Codru căile adevărului sunt întortocheate, greu de surprins, dar stăpânite cu dârzenie. În acest context, limbajul ca formă de afiliere la mişcarea de modernizare a literaturii este relevant. Anatol Codru a învăţat arta de reconstruire a lumii prin limbaj de la Nichita Stănescu. Însă ceea ce în cazul poeziei lui Nichita Stănescu este mişcare perpetuă, la Anatol Codru e o cascadă de cuvinte, o izbucnire a energiilor creatoare. Există la el, dincolo de rafinamentul scontat, o duritate izvorâtă din dorinţa de a nu ceda, de a fi învingător. Anatol Codru rămâne fidel construcţiilor clasice şi chiar arhaice de cuvinte şi, în mod paradoxal, accede la modernitate tocmai datorită acestui fapt, mizând pe forţa expresivităţii. Dar oare altfel arăta viitorul poeziei anticipat de către americanul Ezra Pound, de la care se revendică modernismul şi postmodernismul de astăzi?
Energică, de factură uneori expresionistă, poezia sa este axată pe dragostea de viaţă ce topeşte gheaţa incomunicabilităţii veacului asprit. Ea exprimă un sentiment al solidarităţii constructive, întemeietoare, ce se naşte din voinţa de a izbândi. Există în poezia lui Anatol Codru un soare de acasă, pasărea, floarea de tei, „grâul ce mi-i de eroi”, pâinea, fântâna, moartea, aripa, laptele, mielul, roata – toate fiind semne „c-am izbândit în timp”.
S-a spus despre Anatol Codru, pe bună dreptate, că este un excelent constructor de metafore. Urmând exemplul înaintemergătorului Nichita Stănescu, el extrage din cuvinte valoarea semantică maximă. Felul lui de a scrie este o luptă aprigă pentru stăpânirea materialului lingvistic. E de menţionat că jocurile lingvistice ale lui Anatol Codru se situează, după cum a observat şi criticul literar Theodor Codreanu, pe propriul teren. Asociind piatra cu necuvântul, criticul consideră că poetul basarabean a înţeles perfect condiţia poetului modern, de explorator, de „savant”. În acelaşi context, Theodor Codreanu sugerează că poezia lui Anatol Codru nu poate fi înţeleasă cu adevărat fără „raportarea la gradul zero al crizei spiritului european”3. Depăşirea crizei prin „pogorârea sacrului asupra pietrei”, sacrul fiind o trăsătură generală a literaturii din Basarabia, ţine de nevoia reabilitării autenticului în plan artistic, dar şi în plan ontologic. Din efortul acestei reabilitări face parte şi conceperea poeziei ca explorare a motivelor folclorice, şi popularizarea motivelor culese din realitatea istorică. Este cazul să amintim aici că scriitorul Ramón Menéndez Pidal evidenţia, într-o referinţă la literatura naţională, un cadru al popularităţii artei spaniole, în care spunea că mulţi autori se prăbuşesc în uitare, dar că, pe de altă parte, „spiritul popular se poate mulţumi secole de-a rândul cu acelaşi cânt, povestire, costum, obicei din bătrâni, independent de modă şi gustul aristocraţiei”. Anume de aici, consideră autorul citat, vine persistenţa seculară a temelor poetice. Dar tocmai această continuitate, „în pofida schimbărilor inspiraţiei poetice, înalţă, scrie Pidal, de la planul popular la cel cu adevărat naţional, totdeauna când temele mai răspândite au fost cele ale poeziei eroice”4. Poezia lui A. Codru se îndreaptă către spiritul popular înţeles anume în acest sens, autorul rememorând experienţele dure ale secetei, războiului, deportărilor, deznaţionalizării. A înţelege poezia lui Anatol Codru înseamnă a străbate orizontul unei metafore situată la limita dintre arta folclorică şi cea cultă (modernă şi postmodernă). Aici, la interferenţa diferitelor straturi lingvistice, autorul caută noi semnificaţii ale ludicului, dar şi ale menirii omului. Or, în timp ce literatura universală era axată pe problema condiţiei umane (la Franz Kafka, James Joyce, Thomas Mann, T. S. Eliot), în spaţiul îngust dintre Prut şi Nistru lirica meditativă (cum se obişnuia să fie numită) viza rostul omului pe pământ, într-un context specific unui timp ideologizat. Iată de ce pământul are, la Anatol Codru, semnificaţii multiple, incluzând şi ecouri rebreniene. Poetul se deosebeşte însă de confraţii săi, care au cântat pământul în mod diferit, atingând de multe ori culmile expresiei artistice (aşa cum se întâmplă în creaţia lui Grigore Vieru, bunăoară). La Anatol Codru pământul are consistenţa pietrei. În raport cu pământul, piatra comportă o doză mai mare de „agresivitate”, autorul propunându-şi să o „îmblânzească”, să-şi supună limbajul, cuvântul – acestea fiind mai puţin maleabile şi mai greu de supus lucrării artistice în condiţiile izolării brutale a culturii şi literaturii române din Basarabia. Motivul pietrei reflectă nu doar problema limbajului, ci şi pe cea a limbii române în spaţiul cultural pruto-nistrean. Limbajul este de fapt limba, devenită material de construcţie, „piatră de citire” şi de zidire a literaturii. De aici şi senzaţia zdrumicării limbajului în poezia sa. Am putea face o paralelă între personajul liric din poezia lui Anatol Codru în raport cu cel din poezia lui Nichita Stănescu, pornind de la felul în care se raporta Samuel Beckett, cunoscutul scriitor irlandez, la James Joyce, pe care îl caracteriza drept „un artist ce tindea spre omniştiinţă şi omnipotenţă” şi de la care se revendica. Astfel, în Destăinuirile sale, Samuel Beckett mărturisea următoarele: „Eu lucrez în neputinţă şi ignoranţă”5. Aceasta scria Beckett, cel care a scos în relief un limbaj rezidual, un limbaj care vorbeşte despre degradarea umană. La Anatol Codru situaţia e alta: autorul scrie în condiţiile degradării limbii, „piatra” fiind o metaforă a condiţiei austere în care se află limba. Amintim aici de o situaţie similară descrisă de către acelaşi scriitor Ramón Menéndez Pidal, în care punea simplitatea versului hispanic, preferinţa pentru formele mai puţin artificioase pe seama condiţiilor în care s-a format limba spaniolă: Limba spaniolă s-a născut într-un mediu aspru; nu atât de vitreg ca acel în care s-a născut de pildă limba română, dar fără îndoială că în condiţii mai defavorabile decât cele pe care le-au avut surorile sale mari, franceza şi italiana...6. Destinul este plasat la Anatol Codru la limitele geografice şi ontologice, determină, pe de o parte, condensarea emoţiei, iar pe de altă parte, o formulă poetică simplă, autentică. În aceste condiţii, este interesant să constatăm omniprezenţa unui motiv special: nunta. La nunta de taină din poezia lui Anatol Codru coboară străbunul baci Manole „dinspre munţi, peste munţi, prin lunci cu trifoi”. Nunta, cu implicaţii adânci în folclor, în balada Mioriţa, are la Anatol Codru o expresie sui-generis: „nunţi prădate”, „mirii surzi”, „casa e mireasa răbdătorului, pragului”. Universul poetic este ordonat în funcţie de nevoia de rezistenţă şi de apărare:
O, mielor tineri, grăbeşte-le coarne
În burta măicuţei lor să se apere!
(La nunta de taină).
Nunta este, din perspectiva poeziei lui Anatol Codru, jubilare, jubilarea disimulând o stare exasperată: din punct de vedere lingvistic, poeţii basarabeni sunt un fel de gladiatori defavorizaţi de soartă. Explorarea cu ardoare a straturilor arhaice ale limbii române o mai întâlnim, în poezia basarabeană, la Pavel Boţu, cel care căuta să redescopere „parfumul” limbii vechi. Anatol Codru caută, răscoleşte altcumva depozitarul monetar al limbii române în care se găsesc monede cu efigii în piatră. Valoarea lor de cumpărare nu este mare, inestimabilă, însă este cea de răscumpărare a nedreptăţilor ce li s-au făcut şi li se fac românilor basarabeni – iată ce vrea să deconspire poetul. De aceea se avântă în jocurile îndrăzneţe de limbaj. Jocurile lingvistice ale lui Anatol Codru au credibilitate şi sunt în unison cu cele ale moderniştilor şi postmoderniştilor. Inventarea cuvintelor face parte din strategiile poetice menite să valorifice destinul uman în această parte a Europei. Iar destinul se află aici, mai mult decât în altă parte, în strânsă legătură cu situaţia lingvistică: condiţiile aspre în care funcţionează limba (completa ei izolare şi restricţiile impuse pătrunderii neologismelor timp de patru decenii postbelice) au avut, fără îndoială, anumite repercusiuni şi asupra literaturii. Iată de ce personajul liric din poezia lui Anatol Codru ni se relevă ca un Sfarmă-Piatră al limbajului, ca un luptător cu inerţiile expresiei comode şi ale expresiei-şablon. Poezia concepută ca „probă de austeritate” (este şi titlul unei poezii consacrate lui Theodor Codreanu) mizează pe dăinuirea eului artistic în „spusa noastră”, adică în memoria colectivă. De acolo, din memoria colectivă, readuce poetul la lumină cuvinte precum copârşeu (coşciug sau sicriu, în grai ardelenesc), plugure (în loc de plug), străţară, olmaz, a grăi, deşti (în loc de „degete”) ş.a. Pe acestea autorul le explorează în zicerile sale „în răspăr”, concepute ca opinii „contra-clişeu”. Zicerea în răspăr este echivalentă cu spunerea „mai pe nou, mai îndrăcit, mai cu risc şi mai cu sorţi, mai altfel, cum n-o spun toţi”. Desfacerea şi refacerea viziunii artistice, uneori spectaculoasă, are implicaţiile cele mai variate: la el coexistă paşnic elementul arhaic, clasic, romantic, expresionist, modern şi postmodern:
...Dar toate acestea nu vor fi văzute,
Decât de unul – un actor de dramă,
Ce-a sesizat în rolul lui doar lacrimi
Pentru fântâna Meşterului Manole,
Aplaudată sus, la robinete
De meşterii ce nu-şi cunosc unealta.
(A zidi).
Deci afirmarea autenticului trece, în poezia lui Anatol Codru, prin rostirea ritualică, prin recucerirea sacrului, depăşind spaţiul arid al interstiţiului datorită metaforei elaborate şi asumării diverselor straturi ale artisticului convertit într-o ascensiune de la planul popular la cel cu adevărat naţional. Lucrarea în cuvânt este echivalentă cu „explorarea mea în cuvânt” (după cum scrie autorul), cu „riscul de a inventa piatra la modul pasăre”, cu tendinţa spre simplitate şi bucurie, cu reflecţia şi cugetarea:
Cugetată, piatra este modul concret al materiei prime
în punctul ei maxim de a se umaniza.
(Aşadar...);
cu transfigurarea pietrei în concept:
Imprimându-i fizionomia sentimentelor noastre
Piatra devine unghi de vedere,
Concept
Şi atitudine şi poate fi citită cu inima – la
toate
tim-
pu-
ri-
le...
(Aşadar...).
Concluzia autorului („eu nicicând nu scriu cuvinte, / eu gândesc aceste pietre...”) trebuie raportată la dorinţa lui de schimbare a concepţiei despre discursul poetic.
În strană îşi răstoarnă cerul
Talazul orgilor de-argint
Şi luna rupe noaptea-n coarne,
Şi noaptea cade la pământ.
(Pietrarii).
„Metafizica pietrei” se bazează pe motivul „împietritelor lacrimi de Moldova” şi pe nevoia de rezistenţă:
Doamne, cât
îmi e de bine
La-ntâlnirea mea cu mine,
Cu tot sufletul de-odată
Ies din piatră.
(Pietrarii).
Tentaţia expresiei spontane, populare se explică, în primul rând, prin „asprimea” experimentelor la care este supusă limba, materia primă a poeziei. Aşa se explică lupta poetului împotriva pierderii memoriei şi a identităţii:
Trăim o stare în sine de umiliri oculte...
E tras cerul într-o parte –
Cineva îl trage-n moarte
Şi ne lasă-n nicăieri
Să fim pururi fără soarte
Cu pustiul în cămări.
(Cerşetorul de la poartă).
La Anatol Codru tăcerea, care poate fi înţeleasă şi ca un ultim act de rezistenţă, este „demolată”:
Pentru comodele tăceri,
Ce munţi să dau de dinamită?
(Cerşetorul de la poartă).
Deconstruit, mecanismul metaforei lui Anatol Codru ar putea să ne pună în faţa unei refulări a realităţilor sufleteşti, precum şi a nepăsării ce ne consumă, la fel ca şi a „gheizerelor lacrimii”.
În poezia sa piatra şi muntele respiră.
Analiza lucidă, învăluită în horbota iluzorie a metaforei, stă la baza unei „filozofii” a existenţei în care se traduce condiţia umană modernă şi, în particular, condiţia supravieţuirii cu demnitate în această parte a Europei:
Pe mine, domnule, nu mă poţi scoate
Cu una, cu două din Durere.
Uite că am intrat până la sorţi,
Uite, cu tot trupul,
Uite, cu tot sufletul,
Să-ţi demonstrezi minunea maximă
A îndurării de Tine.
Tu crezi, domnule, că e o glumă
Moartea continuă a învierii noastre pe tot cuprinsul,
Pe toată singura dată a timpului,
Să ne aducem aminte că suntem
Legaţi unul de altul prin plăcerea
Deosebirii ce există între noi?
Avantajul meu, domnule, e doară că bănuiesc
Posibilitatea că ai putea să fii convins
Că datu-m-am ţie, să trăiesc plenar
Conştiinţa de sine a rănii care eşti,
Să mă doară mereu
Întâmplarea mirării.
Aşadar, e cu totul alta această deosebire, domnule...
(Întâmplarea mirării).
Expresia „cu totul alta” conţine sensul adânc al acestei poezii. Autenticul este reabilitat prin reactivarea scrisului înaintaşilor, aşa cum se întâmplă şi în poezia Aparţinem timpului, locului..., care poate fi citită şi dintr-o perspectivă eminesciană sau populară:
Toate într-un fel sunt ale altcuiva
Toate ale altui aparţin oricui
Cum şi dumneata îmi aparţii mie prin cineva,
Cum şi eu vă aparţin vouă prin dumnealui.
La Anatol Codru, poezia înscenează un sine al cărui zid de apărare este certitudinea. Sinele este echivalent, de fapt, cu Marele Doi, „fără minus şi foarte cu plus”. Aşteptările noastre se aştern, ca o mătase putredă a lumii, peste dezastrul „clocind şi piaza rea a surpării în neant, la cutremurul casei; peste veşnicia ce se micşorează treptat”.
Viziunea halucinantă a surpării veşniciei este asociată uitării de sine.
...Se pare că anume în acest fel reabilitează autenticul împătimitul poet transnistrean Anatol Codru.
Note bibliografice
1 Petrescu, Camil, Noua structură şi opera lui Marcel Proust, în vol. Camil Petrescu, Teze şi antiteze, Eseuri alese, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
2 Gasset, Ortega y, Revolta maselor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 126.
3 Codreanu, Theodor, Anatol Codru – poezia pietrei,în vol. Codreanu, Theodor, Basarabia sau drama sfâşierii, Editura Scorpion, Galaţi, 2003, pag. 225.
4 Pidal, Ramón Menéndez, Câteva caractere particulare ale literaturii spaniole, în vol. Eseişti spanioli, Editura Univers, Bucureşti, 1982, p. 106-107.
5 Beckett, Samuel, Destăinuiri, în revista Secolul 20, nr. 3, 1968, pag. 5.
6 Pidal, Ramón Menéndez, Câteva caractere particulare ale literaturii spaniole, în vol. Eseişti spanioli, Editura Univers, Bucureşti, 1982, pag. 38.