Poză cu Ştefan cel Mare
Pentru tipar;)
Până la 1989 revista Moldova reprezenta un fel de refugiu pentru ziariştii basarabeni. Aici lucra un colectiv de scriitori şi publicişti care îi imprimase o anumită efigie şi îi crease faimă de publicaţie curajoasă, ea fiind aşteptată în casele basarabenilor ca o icoană. Mai târziu, chiar avea să publice ICOANE ADEVĂRATE (şi acum în sate mai pot fi văzute în casele ţăranilor decupări din revistă), revigorând şi fortificând sentimentul de religiozitate pângărit atâta amar de vreme de către regimul de altădată. Moldova a făcut un fel de radiografie a societăţii, încercând, dimpreună cu alte publicaţii, prin intermediul tematicii abordate, să croiască drum vremurilor ce urmau să vină. Receptivă la pulsul aspiraţiilor conaţionalilor publicaţia a devenit în special în anii descătuşării noastre, perioadă când tocmai am avut norocul să fiu „acceptat” şi eu drept membru al acestui colectiv. Zic „acceptat”, deoarece rar cine pleca de la şi, respectiv, venea la Moldova. Doar în cazul în care cineva era avansat în funcţie, aşa cum s-a întâmplat cu Victor Dumbrăveanu, ziarist talentat care, să zicem aşa, „mi-a cedat” locul. Astfel m-am pomenit la Moldova, unde am deprins „arta” de a miza, indiferent de situaţie, întâi şi întâi pe propriile forţe, am deprins aici calitatea de a fi sincer cu mine însumi şi, nu în ultimul rând, am conştientizat că lucrurile oricum se schimbă spre bine. Acest optimism, plămădit la şedinţele redacţiei, era promovat cu tact şi precauţie în paginile revistei. Atmosfera generată era determinată nu numai de oamenii care făceau revista, dar şi de mulţimea şi diversitatea autorilor care ne scriau şi ne vizitau, prilej tocmai potrivit pentru a pune la cale viitoare rubrici, articole, colaborări...
Moldova m-a apropiat sufleteşte şi de Ion Dumeniuk, profesor universitar, iar apoi primul redactor-şef al revistei Limba Română şi primul director al Departamentului de Stat al Limbilor, instituţii care şi-au propus să contribuie la revigorarea limbii române în Basarabia, la extinderea funcţionării limbii de stat, la promovarea adevărului ştiinţific despre istoria, structura şi evoluţia limbii şi a neamului nostru.
...Ion Dumeniuk era un om modest, chiar foarte modest. Nu afişa această calitate, ea se manifesta firesc. M-am convins de atâtea ori că nu-i plăcea să se impună. Ironiza pe seama „patrioţilor” noştri care „vânau” mitingurile, adunările naţionale sau alte acţiuni, considerate prilejuri potrivite pentru a rosti o cuvântare, a lansa un apel, pentru a-şi etala sentimentele. Nu-i plăcea să pozeze, nici la propriu şi nici la figurat, în faţa aparatului de fotografiat îl copleşea o timiditate inexplicabilă. Dacă analizezi pozele ce înveşnicesc chipul lui Ion Dumeniuk, constaţi că este surprins, în majoritatea lor, într-o stare sufletească oarecum jenantă. Priveşte fie „pozând ca pentru acte”, deci având un anumit disconfort, fie, foarte adesea, cu ochii coborâţi în... interiorul său. Este tulburătoare în sensul acesta Poza cu Ştefan cel Mare, cum am numit-o noi ulterior. Respectiva fotografie îmi readuce în memorie un lanţ întreg de înduioşătoare clipe trăite la Moldova.
La Moldova Ion Dumeniuk a publicat mai rar, deoarece şi revista apărea rar, o dată în lună. El însă era un colaborator foarte activ, poate cel mai activ în acel timp, reacţionând prompt, în mod competent la materialele ce puneau la îndoială necesitatea revenirii la alfabetul latin, atribuirii statalităţii limbii noastre etc. ... Bătăioasele articole scrise de Ion Dumeniuk, la fel ca şi cele semnate împreună cu profesorul, mai târziu inegalabilul în republică Ministru al Educaţiei Nicolae Mătcaş, erau tipărite de obicei în Învăţământul public, publicaţie care a avut curajul să mediatizeze primul apelul celor 66 de reprezentanţi ai ştiinţei, culturii şi literaturii noastre, apel care reclama, între altele, oficializarea limbii române, revenirea la alfabetul latin, recunoaşterea identităţii moldo-române etc. Ulterior, aceste articole magistrale ale lui Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş au fost incluse în volumul Coloana infinită a graiului matern, o carte în care se zbat tumultuos inimile a doi neînvinşi români.
Să revenim însă la Poza cu Ştefan cel Mare,făcută, mi se pare, în toamna anului ’88. Ion Dumeniuk intrase pe la noi, în biroul 524. Fiind membru al comisiei interdepartamentale care era responsabilă de elaborarea legislaţiei lingvistice, avea ce ne povesti despre ce se mai „urzeşte sus”, cum e tratată problema limbii, împreună puteam coordona activitatea colegilor, hotărând ce să facem pentru a anticipa uneltirile mancurţilor, şovinilor etc. Întrevederile ne îmbărbătau reciproc. În ziua despre care vă vorbesc, în biroul nostru se mai aflau poetul Anatol Ciocanu, fotograful Tudor Iovu şi alţii. Cineva i-a propus lui Tudor să ne facă o poză cu Ion Dumeniuk. Profesorul, fireşte, nu a acceptat să fie fotografiat, argumentând că nu e tocmai momentul potrivit pentru această treabă. Atunci m-am adresat fostului meu profesor, întrebându-l: „Nici cu Ştefan cel Mare nu doriţi să pozaţi?”. I-am arătat cu privirea pancarta ce trona deasupra mesei mele de scris. Pe afişul cu chipul voievodului erau aplicate diverse decupări din ziare şi reviste. La loc de frunte se afla tricolorul, neaprobat încă oficial, dar care fâlfâia deja pe străzile Chişinăului, titlul poeziei Limba noastră cea română de Grigore Vieru publicată în Literatura şi arta, chipul lui Eminescu ş.a. Se distingea şi rubrica Moldovei „Diploma noastră de nobleţe”cu citatul eminescian: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană. Se cam ştersese diploma noastră de nobleţe, limba însă am transcris-o, – DIN BUCHIILE VOASTRE GHEBOŞITE DE BĂTRÂNEŢE (sintagma subliniată era omisă spre a nu supăra adversarii noştri), – în literele de aur ale limbilor surori”. Textul exprima starea noastră de spirit, a tuturora, care aşteptam cu înfrigurare să intre în casele basarabenilor crinii latini, cum avea să le spună Grigore Vieru. Ion Dumeniuk a analizat meticulos pancarda, aşa cum îi era firea, a rostit doar un „Da!” care însemna că acceptă. Aşa a rămas imaginea lui din această lume: cu ochii plecaţi, îngândurat, cu o expresie a feţei care ar trăda parcă un scepticism abia perceptibil. Este totuşi senin şi calm, iradiind siguranţă. Aşa l-am cunoscut mai târziu noi, cei care am lucrat la revista Limba Română, precum şi la Departamentul de Stat al Limbilor.
...Pancarta respectivă a mai incitat interesul unui alt om de cultură, ilustrul regizor bucureştean Ion Popescu-Gopo, care ne-a vizitat redacţia la invitaţia Larisei Turea. Gopo, observând afişul, m-a rugat să i-l donez pentru faimoasa lui colecţie. „Aş vrea să cunoască şi Bucureştiul adevărata voastră inimă!”, insista fratele nostru de peste Prut. Nu m-am lăsat înduplecat şi acum îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am dat ascultare palpitaţiilor sufleteşti ale lui Ion Popescu-Gopo, care avea un sentiment aparte pentru noi, basarabenii. Nu zăbavă, Ion Popescu-Gopo a plecat la cele veşnice – inima i-a jucat festa ca, de altfel, şi lui Ion Dumeniuk, iar pancarta a ars în timpul incendiului declanşat la etajul 5 al Casei Presei de către forţe obscure, rămase neidentificate şi azi.
Imaginea afişului „ajustat” în biroul 524 se păstrează doar în poza cu Ion Dumeniuk, răscolindu-mi amintiri legate de multe personalităţi ale vieţii noastre culturale, pentru că la Moldova deseori aveau loc întâlniri ce ţi se întipăreau pentru totdeauna în memorie. Nu voi uita, de exemplu, nicicând după-amiaza petrecută împreună cu scriitorul, omul de ştiinţă, publicistul şi omul politic de mai târziu Ion Vatamanu. Parcă îl aud şi acum recitând inegalabilele sale versuri publicate în revistă cu titlul Matern la Bucovina. Glasul tânguios, nostalgic şi plin de înfundate şi răscolitoare dureri îmi va suna multă vreme în urechi... Pe la revista Moldova adesea trecea Grigore Vieru (Mihail Gheorghe Cibotaru, redactorul-şef, avusese cu el un dialog care a provocat mari dureri de cap celor de la CeCe), Valentin Mândâcanu, fost colaborator al revistei şi mereu ataşat de ea. O revelaţie a fost şi întâlnirea cu subtilul om de cultură, competentul profesor universitar, neîntrecutul povestitor Ion Osadcenco. Ambianţa acestui adevărat fenomen al vieţii culturale basarabene, preţuit prea puţin atunci, o resimt şi acum... Vladimir Curbet, Gheorghe Rusnac, Ion Conţescu, Petru Soltan, Vasile Vasilache, Ion Hadârcă, Ion Gheorghiţă, Leonida Lari, Gheorghe Vodă şi atâţia alţii erau oaspeţi frecvenţi ai colectivului redacţional de atunci condus de scriitorul şi publicistul Mihail Gh. Cibotaru. Cu emoţie îmi amintesc şi acum de bucuriile şi necazurile trăite la Moldova împreună cu Anatol Ciocanu, Mitrofan Vătavu, Alexandru Gromov, Anastasia Rusu, Boris Marian, Mihai Potârniche, Anatol Mărgărint, Vlad Atanasiu, Ana Gondiu... Lumea venea la redacţie pentru a mai schimba o vorbă, alteori pentru a găsi un sprijin, pentru a asculta sau mărturisi o durere, iar mai târziu – după declanşarea luptei pentru limbă, alfabet, tricolor – pentru a găsi împreună cărarea spre izbândă. La Moldova – acest lucru puţină lume îl ştie – a fost „zămislită” prima reacţie a ziariştilor la vestita Scrisoare deschisă apărută iniţial în Învăţământul public. Această reacţie era, evident, şi o consecinţă a numeroaselor noastre întâlniri cu profesorul şi lingvistul Ion Dumeniuk. Gestul se considera foarte important, pentru că scotea în relief atitudinea unei echipe de ziarişti ce conştientizau mai bine ca alţii situaţia dramatică a limbii române la est de Prut. Astfel, colaboratorii Moldovei au optat primii pentru „recunoaşterea identităţii celor «două» limbi romanice de răsărit, garantarea unei exercitări largi, depline şi nestingherite a funcţiilor sociale ale limbii noastre, prin decretarea ei ca limbă de stat (oficială), principală, de bază, revenirea la grafia latină, rezolvarea complexului de probleme ce ţine de funcţionarea limbii şi de bilingvism în Republica Moldova nu pe cale mecanică, ci conform unor criterii ştiinţifice”. Redactat la Moldova, „ecoul” a trecut din redacţie în redacţie, fiind semnat de mai mulţi jurnalişti de la Casa Presei. Colegii noştri care au ezitat atunci să semneze memoriul, au manifestat „reticenţă” mai apoi şi în alte împrejurări, ezită, cu regret, şi acum...
Ce uniţi şi optimişti eram totuşi la ’89! Şi... cât de grăbiţi, irascibili şi izolaţi suntem acum...
...Rememorez adesea frumoşii pentru mine ani legaţi de revista Moldova şi nu pot accepta gândul că mulţi dintre cei care au păşit pragul publicaţiei şi care deveniseră ulterior sufletul mişcării pentru renaşterea noastră naţională nu mai sunt acum în viaţă. Ion Dumeniuk, Ion Vatamanu, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Ion Gheorghiţă, împreună cu care am publicat la revistă prima în Basarabia postbelică culegere de rugăciuni, Gheorghe Malarciuc, Ion Osadcenco şi atâţia alţii pe care i-am cunoscut la revistă sau prin intermediul ei. Oameni modeşti ce făceau totul dintr-o pornire sinceră, fără zarvă, trăgeau brazdă după brazdă, arând ogorul culturii naţionale şi al limbii materne, pregătind sămânţa şi solul pentru ziua de mâine. Aceşti purtători şi apărători ai fiinţei noastre, între care se impune figura monumentală a profesorului Ion Dumeniuk, au făcut mai mult decât cete întregi de zurbagii, – că am avut şi avem parte şi de aceştia! – care afirmă că „suntem un neam şi o limbă” doar când se întrezăreşte profitul personal, iar atunci când e vorba de muncă, risc, disconfort, se volatilizează.
Gândind la anii în care lucram la revista Moldova şi care au coincis cu anii renaşterii noastre naţionale, mă surprind constatând că noi am pierdut de atunci încoace multe redute, nepermis de multe, deoarece am fost ţinta acelora care nu au acceptat şi nu vor accepta că limba ce o vorbim este româna şi că Basarabia este străvechi pământ românesc. Am pierdut în faţa istoriei şi a viitorimii, deoarece chiar şi după ’89 a continuat mancurtizarea basarabenilor, dar şi pentru că nu am fost uniţi la munca de luminare a neamului (vorba lui Alexei Mateevici), aşa precum eram odinioară la mitinguri. Discordia ne macină şi, cu regret, se extinde tot mai mult. Obişnuinţa unora de a privi realităţile nu de la înălţimea naturală, ci urcaţi pe catalige de ceară, lipsa echilibrului spiritual şi a încrederii în ziua de mâine, această incertă stare de lucruri dacă va continua riscă să devină fatală pentru toţi.
Când oare Ştefan cel Mare ne va aduna din nou?
Când vom fi o credinţă, o vrere, un destin?!