Expulzatul
Pentru tiparScara nu era înaltă. Îi numărasem treptele de o mie de ori, urcând şi coborând, însă cifra nu-mi mai stăruie în minte. N-am ştiut niciodată dacă ar fi trebuit să spun unu cu piciorul pe trotuar, doi cu piciorul celălalt pe prima treaptă, şi aşa mai departe, sau dacă trotuarul nu trebuia numărat. Ajuns în capul scării mă-mpiedicam de aceeaşi dilemă, în alt sens, vreau să spun de sus în jos, era tot aşa, cuvântul nu-i prea tare. Nu ştiam de unde să încep nici unde să sfârşesc, ca să spunem lucrurilor pe nume. Ajungeam deci la trei cifre total diferite, fără a şti vreodată care era cea bună. Şi când spun că cifra nu-mi mai stăruie în minte, vreau să spun că nici una din cele trei cifre nu-mi mai stăruie în minte. Este adevărat că regăsind, în minte, unde desigur se şi află, una singură din aceste cifre, n-aş regăsi-o decât pe ea, fără să le pot deduce pe celelalte două. Şi chiar de-aş recupera două dintre ele, n-aş şti-o pe a treia. Nu, ar trebui să le găsesc pe toate trei, în minte, pentru a le putea cunoaşte, pe toate trei. Groaznice, amintirile. Atunci nu trebuie să te gândeşti la anumite lucruri, la cele la care ţii cu-adevărat, sau mai degrabă trebuie să te gândeşti, căci negândindu-te rişti să le regăseşti, în minte, încetul cu încetul. Adică trebuie să te gândeşti preţ de-o clipă, lungă clipă, în toate zilele şi de mai multe ori pe zi, până când mocirla le va acoperi cu un strat de netrecut. E un ordin.
La urma urmelor, numărul treptelor n-are nimic de-a face cu povestea asta. Ceea ce ar trebui reţinut e faptul că scara nu era înaltă, şi asta am reţinut-o. Chiar pentru un copil nu era înaltă, în comparaţie cu alte scări pe care le cunoşteam, văzându-le în fiecare zi, tot urcându-le şi coborându-le, şi jucând pe treptele lor arşice sau alte jocuri cărora le-am uitat până şi numele. Dar ce-ar fi-nsemnat asta pentru un om copt, răscopt?
Căderea nu a fost prea gravă. Căzând, auzii uşa trântindu-se, ceea ce, chiar în toiul căderii, a fost o mângâiere pentru mine. Căci însemna că nu mă urmăreau până în stradă, cu un ciomag, ca să mă ciomăgească acolo, sub ochii trecătorilor. Căci dacă asta ar fi fost intenţia lor, n-ar fi închis uşa, ci ar fi lăsat-o deschisă, ca persoanele adunate în vestibul să se poată bucura de pedeapsă şi să tragă o învăţătură. Se mulţumiseră deci, de astă dată, să mă azvârle afară, nimic mai mult. Avui timpul, înainte de-a mă opri în rigolă, să duc la capăt raţionamentul ăsta.
Astfel stând lucrurile, nimic nu mă silea să mă ridic numaidecât. Mă rezemai în coate, curioasă amintire, pe trotuar, îmi aşezai urechea în căuşul palmei şi începui să cuget la situaţia mea, obişnuită totuşi. Dar zgomotul, mai slab însă indubitabil, al uşii trântită iar mă smulse din reveria în care se şi orânduise un peisaj de-a dreptul încântător, cu măceşi şi trandafiri sălbatici, foarte oniric, şi mă făcu să-nalţ capul, săltându-mă în mâini, cu palmele pe trotuar, cu genunchii bine întinşi. Dar nu era decât pălăria mea, zburând prin aer către mine, rotindu-se. Am prins-o şi mi-am pus-o. Erau încredinţaţi că sunt foarte corecţi. Ar fi putut să-mi reţină pălăria, dar nu era a lor, ci a mea, şi-atunci mi-au înapoiat-o. Dar vraja era ruptă.
Cum să descriu această pălărie? Şi la ce bun? Când capul meu a atins dimensiunile, n-aş zice definitive, ci maxime, tatăl meu mi-a spus: Vino, fiule, să mergem să-ţi cumpărăm pălăria, de parcă ea ar fi aşteptat de-o veşnicie, într-un loc anume. S-a dus direct la pălărie. N-aveam cuvânt la acest capitol, pălărierul nici atât. M-am întrebat adesea dacă tata n-avea intenţia să mă umilească, dacă nu era gelos pe mine că eram tânăr şi frumos, în sfârşit, fraged, atunci când el era deja bătrân şi buhăit de tot şi violaceu, începând din acea zi nu mi-a mai dat voie să ies cu capul gol, cu sprinţarele-mi plete castanii în vânt. Câteodată, pe vreo stradă-ndepărtată, o scoteam şi-o ţineam în mână, însă tremurând. Trebuia s-o perii seara şi dimineaţa. Tinerii de vârsta mea, cu care, orice s-ar fi întâmplat, eram silit să mă adun din când în când, îşi băteau joc de mine. Dar îmi spuneam, ce-i drept, pălăria nu-i de vină, ei nu fac altceva decât să se lege de ea, ca de ceva grozav de caraghios, căci sunt complet lipsiţi de fineţe. Întotdeauna m-am mirat cât de lipsiţi de fineţe sunt contemporanii mei, eu al cărui suflet se frământa din zori până seara, căutându-se pururi. Ci poate că era un soi de amabilitate, aidoma celor ce zeflemisesc cocoşatul pentru nasul lui mare. La moartea tatei aş fi putut să mă descotorosesc de pălărie, nimic nu mă mai oprea, însă n-am făcut nimic în acest sens. Cum oare s-o descriu? Altă dată, altă dată.
M-am sculat şi am pornit-o. Nu mai ştiu ce vârstă aş putea într-adevăr avea. Ceea ce mi se întâmplase n-avea cum să lase urme în existenţa mea. Orice-ar fi fost n-a fost nici leagănul, nici groapa. Semăna mai degrabă cu-atâtea alte leagăne, cu-atâtea alte gropi, că mă pierd cu totul. Dar nu cred că exagerez spunând că eram în puterea vârstei, ceea ce se cheamă, cred, în deplinătatea facultăţilor. O da, de avut le aveam. Traversai strada, întorcându-mă spre casa ce tocmai mă expediase, eu care odată pornit nu mă-ntorceam niciodată. Cât era de frumoasă! Muşcate la toate ferestrele. De-a lungul anilor, m-am apropiat de muşcate. Sunt viclene, muşcatele, dar am sfârşit prin a face din ele tot ce-am vrut. Uşa acestei case, înălţându-se acolo pe ultima treaptă, am admirat-o mereu cu frenezie. Cum s-o descriu? Era masivă, vopsită în verde, şi vara acoperită cu un fel de husă vărgată verde cu alb, având o gaură pe unde ieşea un mic inel de fier forjat şi o fantă a cutiei poştale protejată de praf, de insecte şi de piţigoi de-un capac de aramă cu arc. Şi iată. Era flancată de doi pilaştri de aceeaşi culoare, pe cel din dreapta fiind soneria. Perdelele îţi inspirau cea mai mare încredere. Chiar fumul ce se ridica dintr-unul din coşurile căminului, cel al bucătăriei, părea că se întinde şi se răspândeşte în văzduh cu mai multă melancolie decât cel al vecinilor, şi mai albastru. Privii la al treilea şi ultimul etaj fereastra mea, batjocoritor deschisă. Curăţenia generală era în toi. În câteva ore vor închide iar fereastra, vor trage perdelele şi vor proceda la o dezinfecţie cu formol. Îi cunoşteam eu. Mi-ar fi plăcut să mor în casa asta. Văzui, ca într-o nălucire, uşa deschizându-se şi picioarele mele ieşind.
Priveam fără stinghereală, căci ştiam că nu mă spionează de după perdea, cum ar fi putut face, dacă ar fi vrut. Dar îi cunoşteam eu. Intraseră cu toţii în chiliile lor şi fiecare îşi vedea de treabă.
Nu le făcusem totuşi nimic.
Nu prea cunoşteam oraşul, locul naşterii şi al primilor mei paşi în viaţă, şi pe urmă al tuturor celorlalţi care mi-au încurcat atât de rău calea. Ieşeam atât de puţin! Din când în când mă duceam la fereastră, dădeam la o parte perdeaua şi priveam afară. Ci repede mă-napoiam în fundul camerei, acolo unde era patul. Nu mă simţeam în largul meu, pe fundul acestui aer, şi-atât de pierdut pe pragul a nenumărate şi confuze perspective. Dar pe atunci mai ştiam încă să acţionez, dacă era neapărată nevoie. Dar mai întâi ridicai ochii spre cer, de unde ne sosesc faimoasele ajutoare, unde drumurile nu sunt marcate, unde rătăceşti liber, ca într-un deşert, unde nimic nu opreşte privirea, din oricare parte ai vrea, spre oricare parte, cel mult înseşi limitele privirii. De aceea şi ridic ochii, când totul merge rău, mi-e şi lehamite, dar n-am ce-i face, spre acest cer ce se-odihneşte, chiar înnorat, plumburiu, voalat de ploaie, de dezordinea şi orbirea oraşului, câmpiei, pământului. Când eram mai tânăr gândeam c-ar fi bine să trăieşti în mijlocul câmpiei, şi mă duceam în landele, din Lunebourg. Cu câmpia în gând mă duceam spre lande. Erau alte lande, mult mai aproape, dar un glas îmi spunea: Landele din Lunebourg sunt cele de care-aveţi nevoie, eu nu prea mă tutuiam. Elementul lună trebuia să-şi aibă rostul lui acolo. Ei bine, landele din Lunebourg nu-mi plăceau deloc, dar absolut deloc. Mă-ntorceam dezamăgit, şi în acelaşi timp uşurat. Da, nu ştiu de ce, nu fusesem niciodată dezamăgit, şi fusesem adesea, pe vremuri, fără să resimt în acelaşi timp, sau cu o clipă după, o incontestabilă uşurare.
Am pornit la drum. Ce-nfăţişare. Înţepeneala membrelor inferioare, de parcă natura nu mi-ar fi dat genunchi, teribila îndepărtare a picioarelor de-o parte şi de alta a axului. Trunchiul, în schimb, parcă datorită unui mecanism compensatoriu, avea moliciunea unui sac umplut cu zdrenţe şi se bălăbănea nebuneşte după imprevizibilele smucituri ale bazinului. Am încercat adesea să-mi corijez aceste defecte, să-mi înţepenesc bustul, să-mi îndoi genunchii şi să-mi aduc picioarele unul lângă altul, căci aveam pe puţin cinci sau şase, dar se sfârşea întotdeauna în acelaşi fel, vreau să spun printr-o pierdere a echilibrului, urmată de-o cădere. Trebuie să mergi fără să te gândeşti la ceea ce faci, cum ai suspina, şi eu când mergeam fără să mă gândesc la ceea ce fac, mergeam aşa cum v-am spus-o, şi când începeam să mă supraveghez, făceam câţiva paşi destul de bine executaţi şi apoi cădeam. Am luat deci hotărârea de-a mă lăsa la voia întâmplării. Această ţinută se datorează, după părerea mea, cel puţin în parte, unei anumite înclinaţii de care n-am putut niciodată să mă eliberez în întregime şi la care anii mei impresionabili, cei ce condiţionează formarea caracterului, e firesc să fi contribuit în bună măsură, vorbesc de perioada care se întinde, cât vezi cu ochii, între primele poticniri, în spatele unui scaun, şi clasa a zecea, sfârşitul studiilor mele liceale. Aveam deci penibilul obicei că, spârcâindu-mi chiloţii, de regulă la începutul dimineţii, între orele zece-zece şi jumătate, să vreau negreşit să-mi continuu şi să-mi închei ziua de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Numai ideea de-a mă schimba, sau de-a mă destăinui mamei care n-ar fi vrut decât să mă ajute, îmi era intolerabilă, nu ştiu de ce, şi până la culcare mă târam cu... între pulpe sau lipit de fese, arzător, crocant şi rău mirositor, rezultatul revărsărilor mele. De unde aceste mişcări precaute, ţepene şi cât mai largi ale picioarelor şi acest balans desperat al bustului, menit fără îndoială să dea impresia, să te facă să crezi că eram fără griji, vesel şi vioi, şi să facă verosimile explicaţiile mele pe tema rigidităţii bazei, pe care o puneam pe seama reumatismului ereditar. Elanul meu tineresc, în măsura în care-l aveam, se uză, se acri şi devenii neîncrezător înainte de vreme, iubitor al ascunzişurilor şi al poziţiei orizontale. Biete soluţii ale tinereţii, care nu explică nimic. N-ai nici un motiv să fii stânjenit. Să raţionăm fără teamă, ceaţa nu va ceda.
Se-nsenina. Mergeam pe stradă, ţinându-mă cât mai aproape de trotuar. Trotuarul cel mai larg nu este niciodată destul de larg pentru mine, când mă pun în mişcare, şi am oroare să incomodez necunoscuţii. Un sergent mă opri şi-mi spuse: Şoseaua – pentru vehicule, trotuarul – pentru pietoni. Parcă din vechiul testament. Urcai deci pe trotuar, scuzându-mă parcă, şi mă menţinui, într-o înghesuială de nedescris, preţ de vreo douăzeci de paşi, până-n clipa în care a trebuit să mă arunc la pământ, ca să nu strivesc un copil. Era înhămat, îmi amintesc micile hamuri cu clopoţei, probabil se credea ponei, sau percheron, de ce nu. L-aş fi strivit bucuros, detest copiii, i-aş fi făcut de altfel un serviciu, dar mă temeam de represalii. Toţi oamenii sunt părinţi, asta-i ceea ce vă interzice să speraţi. Ar trebui amenajate, pe străzile cu trafic intens, piste speciale pentru micuţele fiinţe murdare, pentru landourile, cercurile, suzetele, patinele, trotinetele, păpuşile, mănuşile, doicile, baloanele, toată micuţa, murdara lor fericire, ce mai. Căzui deci şi căderea mea antrenă pe aceea a unei bătrâne doamne burduşită cu paiete şi dantele care cântărea cam vreo două sute de livre. Urletele ei nu-ntârziară sa stârnească o învălmăşeală. Speram din toată inima să-şi fi spart femurul, bătrânele doamne îşi sparg uşor femurul, dar nu de-ajuns, nu de-ajuns. Profitai de confuzia generală ca s-o şterg, proferând injurii ininteligibile, de parcă eu eram victima, şi eram, dar n-aş fi putut s-o dovedesc. Nu se linşează niciodată copiii, pruncii, orice ar face, sunt absolviţi dinainte. Eu i-aş linşa cu plăcere, nu spun că aş face-o cu mâna mea, nu, nu sunt un violent, dar i-aş încuraja pe alţii şi le-aş plăti un rând când totul ar fi terminat. Însă de abia putui să-mi reiau sarabanda tropăielilor şi smuciturilor că am şi fost oprit de un al doilea sergent, atât de asemănător cu primul, încât m-am întrebat de nu cumva era acelaşi. Îmi atrase atenţia că trotuarul era pentru toată lumea, de parcă era absolut evident că nu puteam să fiu asimilat acestei categorii. Aţi dori, spusei, fără să mă gândesc o singură clipă la Heraclit, să cobor în apa din rigolă? Coborâţi unde vreţi, dar nu ocupaţi tot locul. Îi ţintii buza superioară, care avea pe puţin trei centimetri înălţime, suflând cu putere într-acolo. O făcui, cred, destul de firesc, de parcă, sub cruda constrângere a evenimentelor, as fi scos un oftat adânc. Dar el nu clinti. Trebuie să fi fost deprins cu autopsiile, sau cu exhumările. Dacă nu sunteţi în stare să circulaţi ca toată lumea, spuse, aţi face mai bine să staţi acasă. Asta era şi părerea mea. Şi atribuindu-mi un acasă, n-avea de ce să-mi displacă. În acest moment tocmai trecea un convoi funebru, cum se întâmplă câteodată. A fost o mare-nvălmăşeală de pălării în acelaşi timp cu o fluturare a mii şi mii de degete. În ce mă priveşte, dacă aş fi silit să mă închin, nu m-ar lasă inima să n-o fac cum trebuie, rădăcina nasului, buricul, umărul stâng, umărul drept. Însă ei, cu gesturi grăbite şi nesigure, făceau un soi de cruce-nvârtejită, fără nici o prestanţă, cu genunchii sub bărbie şi mâinile în toate felurile. Cei mai îndârjiţi se opriră şi se-auziră mormăituri. Cât despre sergent, el împietri, cu ochii închişi, cu mâna la chipiu. În birjele cortegiului, zării oamenii vorbind cu-nsufleţire, evocau probabil momente din viaţa defunctului, sau a defunctei. Mi se pare c-am auzit spunându-se că harnaşamentul dricului nu e acelaşi în amândouă cazurile, dar n-am putut şti niciodată în ce constă deosebirea. Caii trăgeau vânturi şi se bălegau de parcă s-ar fi dus la bâlci. N-am văzut pe nimeni în genunchi.
Dar merge repede la noi, ultima călătorie, în zadar grăbeşti pasul, ultima birjă, cea a servitorilor, te depăşeşte, răgazul s-a sfârşit, oamenii se-nsufleţesc din nou, se bagă iar în tine. În aşa măsură că m-am oprit a treia oară, de data asta fiindcă am avut eu chef, şi am luat o birjă. Cele pe care le văzusem trecând, ticsite de oameni discutând cu-nflăcărare, îmi făcuseră o puternică impresie. E o cutie mare şi neagră, bâţâindu-se pe arcuri, cu ferestre mici, unde miroase a-nchis, unde te zgârceşti într-un colţ. Îmi simţeam vârful pălăriei şfichiuind plafonul. Ceva mai târziu m-am aplecat în faţă şi am deschis geamurile. Apoi mi-am reluat locul, cu spatele în sensul mersului. Eram gata să aţipesc când un glas mă făcu să tresar, era birjarul. Deschisese portiera, fără îndoială exasperat că nu putuse să se facă auzit prin geam. Nu-i vedeam decât mustaţa. Unde? întreabă. Coborâse de pe capră special ca să mă-ntrebe. Şi eu care mă şi credeam departe! Mă gândii, căutând în minte numele vreunei străzi, sau al unui monument. Birja asta-i de vânzare? întrebai. Adăugând: Fără cal. Ce să fac cu un cal? Dar ce-aş face cu o birjă? Aş putea oare să mă culc acolo? Cine mi-ar aduce de mâncare? La Zoo, spusei. E un caz extrem de rar să nu existe Zoo în marile oraşe. Adăugai: Nu merge prea repede. Râse. Ideea c-ar putea să meargă prea repede la Zoo trebuie să-l fi amuzat. Sau poate ideea de-a rămâne fără birjă. Dacă nu pur şi simplu eu, persoana mea, a cărei prezenţă în birjă trebuie s-o fi metamorfozat în aşa măsură, că birjarul, văzându-mă acolo, cu capul în umbra plafonului şi genunchii proptiţi în geam, se-ntreba probabil dacă era într-adevăr birja lui, dacă era într-adevăr o birjă. Se-ntoarce iute spre cal, se linişteşte. Poţi şti vreodată de ce-ţi vine să râzi? În tot cazul râse scurt, ceea ce părea că mă scoate din cauză, închise portiera şi se urcă pe capră. Puţin după aceea calul porni.
Da, aveam încă ceva bani în vremea aia. Puţinii bani pe care tata mi-i lăsase, în dar, fără nici o condiţie, la moartea lui, mă-ntreb şi-acum de nu mi-au fost furaţi. Căci de-atunci nu-i mai aveam. Asta nu mă-mpiedica să-mi duc traiul mai departe, şi chiar în felul meu până la un punct. Marele inconvenient al acestei stări, ce s-ar putea defini ca o neputinţă absolută de-a cumpăra, este că te sileşte să te mişti. De exemplu, rareori, dacă într-adevăr eşti fără bani, poţi să-ţi faci rost de mâncare, din vreme-n vreme, rămânând în adăpostul tău. Deci eşti obligat să ieşi şi să te mişti, cel puţin o zi pe săptămână. În aceste condiţii nu ai nici o adresă, vrei – nu vrei. De aceea aflai cu o anume întârziere că eram căutat, într-o problemă care mă privea îndeaproape. Nu mai ştiu pe ce cale. Nu citeam ziarele şi nici nu-mi mai amintesc să fi vorbit cu cineva în toţi acei ani, poate doar de două sau de trei ori, despre de-ale gurii. În sfârşit, trebuie să fi mirosit eu ceva, într-un fel sau într-altul, altfel nu m-aş fi prezentat niciodată la domnul Nidder, curios cum se-ntâmplă să nu uiţi anumite nume, şi nu m-ar fi recunoscut niciodată. El mi-a verificat întâi identitatea. A durat un timp. I-am arătat iniţialele de metal din interiorul pălăriei, ele nu dovedeau nimic, dar întăreau probabilităţile. Semnează, îmi spuse. Se juca cu o riglă cilindrică, cu care ar fi putut omorî şi-un bou. Numără, spuse. O tânără, poate de vânzare, asista la această discuţie, în calitate de martor, fără îndoială. Am băgat teancul în buzunar. Nu faceţi bine, spuse. Îmi închipuiam c-ar fi trebuit să mă pună să număr înainte de-a semna, ar fi fost mai corect. De unde să vă iau, spuse, dacă e cazul. Coborâsem scările, când îmi veni în minte ceva. Puţin după aceea le urcai iar, ca să-l întreb de unde-mi veneau banii, adăugând că aveam dreptul să ştiu. Îmi spuse un nume de femeie, pe care l-am uitat. Poate mă ţinuse pe genunchi pe când eram încă în faşă şi eu o dezmierdam. Asta ajunge câteodată. Spun bine, în faşă, căci mai târziu ar fi fost prea târziu, pentru dezmierdări. Deci mulţumită acestei sume mai aveam niscaiva bani. Foarte puţini. Drămuiţi pentru viaţa ce-o aveam înainte, ei nici nu mai existau, doar că previziunile mele nu erau prea pesimiste. Bătui în perete, pe lângă propria-mi pălărie, chiar în spatele birjarului, dacă socotesc bine. O trâmbă de praf ieşi din capitonaj. Luai o piatră din buzunar şi ciocănii cu ea, până când birja se opri. Observai că n-a existat nici o încetinire, aşa cum se întâmplă la cele mai multe vehicule, înainte de-a se opri. Nu, s-a oprit la ţanc. Aşteptam. Birja trepida. Birjarul, înălţat pe capră, asculta, probabil. Calul, parcă-l vedeam cu ochii. Nu se năruia la cea mai mică oprire, ci rămânea atent, cu urechile ciulite. Privii pe fereastră, eram din nou în mişcare. Ciocănii iar în perete, până când birja se opri din nou. Birjarul se dădu jos de pe capră, înjurând. Coborâi geamul, ca să nu-i vină ideea să deschidă portiera. Mai repede, mai repede. Era şi mai congestionat, ca să nu spun stacojiu. Mânia, sau vântul cursei. I-am spus că-l angajăm pe toată ziua. Răspunse că avea o înmormântare la ora trei. Ah, morţii. I-am spus că nu mai vreau să merg la Zoo. Nu mai mergem la Zoo, am spus. Răspunse că-i era egal unde mergem, cu condiţia să nu fie prea departe, din pricina calului. Şi ni se mai spune că primitivii folosesc un limbaj concret. Îl întrebai dacă ştia vreun restaurant. Adăugai: Mănânci cu mine. Îmi place întotdeauna să fiu cu cineva de-al casei. Era o masă mare, flancată de două bănci exact de aceeaşi lungime. Aplecat peste masă, îmi vorbi de viaţa lui, de nevastă, de cal, apoi iar de viaţa lui, de viaţa lui atât de groaznică, mai ales din cauza firii sale. Mă întrebă dacă-mi dădeam seama ce însemna asta, să fii afară pe orice vreme. Aflai că sunt şi birjari care-şi petrec toată ziua la cald în birjă, dormitând, aşteptând să vină clientul să-i zgâlţâie. Mergea altădată, dar astăzi îţi trebuie alte metode, dacă vrei să te regăseşti la sfârşitul zilelor tale. I-am descris situaţia în care mă aflam, ce pierdusem şi ce căutam. Făceam amândoi tot posibilul să înţelegem, să explicăm. Înţelegea că rămăsesem fără cameră, că mi-ar fi trebuit o alta, dar tot restul îi scăpa. Îi intrase în cap, de unde nimeni nu mai putea să i-o scoată, că eram în căutarea unei camere mobilate. Scoase din buzunar un ziar din după-amiaza de ieri, sau poate de alaltăieri, şi se puse pe treabă, parcurgând mica publicitate, subliniind cinci sau sase anunţuri cu un ciot de creion, acelaşi care tremura deasupra câştigătorilor de mâine. Sublinia, fără îndoială, pe cele ce le-ar fi subliniat dacă-ar fi fost în locul meu, ori poate pe acelea ce trimiteau în acelaşi cartier, din pricina calului. N-aş fi reuşit altceva decât să-l tulbur, spunându-i că, în ce mă priveşte, n-admiteam alte mobile, în camera a mea, decât patul, şi n-ar fi trebuit să le dea afară pe toate celelalte, până la noptieră, înainte de-a consimţi să pun piciorul acolo. Către orele trei trezirăm calul şi pornirăm la drum. Birjarul îmi propuse să urc pe capră, alături de el, însă de-o vreme adormisem înăuntrul birjei, regăsindu-mi locul. Vizitarăm, una după alta, sper după un plan anume, adresele pe care le subliniase. Scurta zi de iarnă era pe sfârşite. Mi se pare câteodată că acolo au rămas singurele zile pe care le-am cunoscut, şi mai presus de toate fermecătoarea clipă ce precede obliterarea nocturnă. Adresele pe care le subliniase, sau mai curând însemnase cu o cruce, cum fac oamenii simpli, le bara cu o linie în diagonală, pe măsură ce se dovedeau nepotrivite. Mai târziu îmi arăta ziarul, sfătuindu-mă să-l păstrez, ca să fim siguri că n-o să căutăm din nou acolo unde căutasem deja fără folos. În ciuda ferestrelor închise, a scârţâiturilor birjei şi a rumorii de-afară, îl auzeam cântând, singur, acolo sus cocoţat pe capră. Mă preferase unei înmormântări, era un fapt ce va dura de-a pururi. Cânta. Cât de departe-i ea de ţara Unde tânărul erou doarme, sunt singurele cuvinte ce mi le-amintesc. La fiecare oprire se da jos de pe capră şi mă ajuta să cobor din cupeu. Sunam la uşa pe care mi-o arăta şi câteodată eu dispăream înăuntru. Mi-amintesc, îmi părea caraghios, să simt din nou o casă în jurul meu, după atâta timp. Mă aştepta pe trotuar şi mă ajuta să urc iar în birjă. Începusem să mă satur până peste cap de-acest birjar. Se cocoţa pe capră şi iar o porneam. La un moment dat se întâmplă ceva. Se opri. Mi-am ieşit din toropeală şi eram gata să cobor. Dar nu veni să-mi deschidă portiera şi să-mi ofere braţul, am fost deci silit să cobor singur. Aprindea felinarele. Îmi plac felinarele cu petrol, cu toate că ar fi, odată cu lumânările, şi exceptând astrele, primele lumini pe care le-am cunoscut. Îl întrebai dacă puteam să aprind al doilea felinar, căci pe primul îl aprinsese el. Îmi dădu cutia de chibrituri, deschise gemuleţul bombat prevăzut cu balamale, aprinsei şi închisei repede, ca feştila să ardă deplin şi liniştit, în căsuţa ei, la adăpost de vânt. Mi-a fost dată bucuria asta. Noi nu vedeam nimic, la lumina acestor felinare, cel mult crupa calului, dar alţii le vedeau din depărtare, două pete galbene plutind încet, liber rătăcitoare. Când atelajul cotea, se zărea un ochi, roşu sau verde, după caz, un romb bombat, limpede şi viu ca-ntr-un vitraliu.
Odată ultima adresă cercetată, birjarul îmi propuse să trag la un hotel pe care-l cunoştea, unde-aş fi fost bine primit. Asta stă în picioare, birjar, hotel, e verosimil. Recomandat de el, n-aş duce lipsă de nimic. Tot confortul, zise, făcându-mi cu ochiul. Plasez această discuţie pe trotuar, în faţa casei de unde tocmai ieşisem. Îmi amintesc, sub felinar, crupa slăbănoagă şi umedă a calului şi pe mânerul portierei mâna birjarului, mănuşa de lână. Depăşeam cu un cap acoperişul birjei. I-am propus să luăm un pahar. Calul nu mâncase, nici nu băuse toată ziua. I-am atras atenţia birjarului care-mi răspunse că ştie el, calul lui nu se-ntremează decât odată ajuns în grajd. Dacă-n timpul lucrului lua ceva în gură, de n-ar fi fost decât un măr sau o bucată de zahăr, ar avea crampe la stomac ce l-ar opri să meargă mai departe, ba ar putea chiar să-l răpună. Astfel că era silit să-i lege maxilarele cu o curea de fiecare dată când, dintr-un motiv sau altul, îl pierdea din vedere, ca să nu sufere din pricina trecătorilor miloşi. După câteva pahare birjarul mă rugă să-i onorez, pe el şi pe soţia lui, petrecând noaptea la ei. Nu era departe. Reflectând la asta, cu marele privilegiu al distanţării, cred că n-am făcut altceva, toată ziua, decât să ne-nvârtim în jurul casei sale. Locuia deasupra unui şopron în fundul unei curţi. Frumoasă poziţie, m-aş fi simţit bine acolo. Prezentându-mi-o pe soţia lui, o femeie cu fese enorme, el ne părăsi. Nu se simţea în largul ei, se vedea cât de colo, singură cu mine. O înţelegeam, eu nu mă jenez în cazuri de-astea. Nici un motiv ca totul să sfârşească ori să continue. Atunci, să sfârşească. Am spus că voi coborî în şopron să mă culc. Birjarul protestă. Am insistat. Îi atrase atenţia soţiei sale asupra unei bube pe care-o aveam în creştetul capului, căci, din politeţe, îmi scosesem pălăria. Trebuie să isprăvim cu asta, spuse ea. Birjarul numi un doctor pe care-l preţuia în mod deosebit şi care-l scăpase de constipaţie. Dacă vrea să se culce în şopron, spuse femeia, să se culce în şopron. Birjarul luă lampa de pe masă şi mă conduse pe scara ce cobora în şopron, era mai degrabă o schelă, lăsându-şi soţia în întuneric. Întinse pe pământ, într-un colţ, pe paie, o pătură de-a calului şi îmi lăsă o cutie de chibrituri, în cazul în care-aş fi avut nevoie să văd clar în noapte. Nu-mi amintesc ce făcuse calul între timp. Lungit în întuneric, ascultam zgomotul pe care-l făcea adăpându-se, un plescăit aparte, apoi sprintul brusc al şobolanilor şi deasupra mea şuşotelile birjarului şi-ale femeii care mă ponegreau. Strângeam în mână cutia de chibrituri, o cutie mare suedeză. Mă ridicai în beznă şi scăpărai unul. Flăcăruia mă ajută să descopăr birja. Îmi veni cheful, apoi mă părăsi, să dau foc şopronului. Găsii prin întuneric birja, deschisei portiera, şobolanii ţâşniră, mă urcai înăuntru. Instalându-mă, observai imediat că birja nu mai sta drept, de bună seamă oiştile odihneau pe pământ. Mai bine aşa, puteam să mă răstorn şi să stau cu picioarele în sus, pe cealaltă banchetă. De mai multe ori în timpul nopţii simţii calul, privindu-mă pe fereastră, şi m-ajunse suflul nărilor lui. Odată deshămat, găsea stranie prezenţa mea în birjă. Îmi era frig, uitasem să iau pledul, dar nu într-atât ca să mă duc să-l caut. Prin fereastra birjei, o vedeam pe cea a şopronului, din ce în ce mai bine. Ieşii din birjă. În şopron se luminase puţin, întrevedeam ieslea, rastelul, hamurile spânzurând, şi mai ce, găleţi şi perii. M-am dus la uşă, dar n-am putut s-o deschid, Calul mă urmărea cu privirea. Caii deci nu dorm niciodată? După părerea mea birjarul ar fi trebuit să-l lege, în faţa ieslei, de exemplu. Am fost silit deci să ies pe fereastră. N-a fost uşor. Dar ce-i uşor? Mi-am trecut capul mai întâi, mă sprijineam în palme pe pământul curţii, în timp ce coapsele mi se răsuceau încă prinse în cadrul ferestrei. Îmi aduc aminte smocurile de iarbă de care am tras, cu amândouă mâinile, ca să mă pot elibera. Ar fi trebuit să-mi scot mantaua şi s-o arunc pe fereastră, dar ar fi trebuit să mă gândesc la asta, De-abia ieşit din curte, m-am gândit la ceva. Osteneala. Strecurai o bancnotă în cutia de chibrituri, intrai în curte şi pusei cutia pe pervazul ferestrei pe unde tocmai ieşisem. Calul sta la fereastră. Dar după câţiva paşi făcuţi pe stradă, m-am reîntors în curte şi-am luat înapoi bancnota. Chibriturile le-am lăsat, nu erau ale mele. Calul sta tot la fereastră. Mi se acrise de-acest cal. Zorii abia mijeau. Nu ştiam unde sunt. Scurt cumpănind, am luat-o spre răsărit, ca să fiu luminat cât mai curând. Aş fi vrut un orizont marin, sau deşertic. Când sunt afară, în zori, merg la întâlnire cu soarele, şi seara, când sunt afară, o iau pe urmele lui, până-n casa morţilor. Nu ştiu de ce-am spus povestea asta. Aş fi putut tot atât de bine să spun alta. Poate că altă dată voi spune alta. Suflete vii, atunci veţi vedea că se aseamănă.
Traducere de Gabriela
şi Constantin ABĂLUŢĂ