Biblia – sursă pentru studiul giuvaiergeriei
Pentru tipar„Luaţi învăţătura mea mai degrabă decât
argintul şi ştiinţa mai mult decât aurul cel mai
curat. Căci înţelepciunea este mai bună decât
pietrele preţioase şi nici lucrurile cele mai
preţioase nu au valoarea ei ”.
(Pilde, cap. 8, vers. 10-11)1
Utilizarea pietrelor preţioase şi a bijuteriilor în serviciile divine sau ritualurile funerare datează din Egiptul Antic, fiind determinată de evoluţia reprezentărilor magico-sacrale şi de descoperirea proprietăţilor tămăduitoare ale acestor podoabe. Drept dovadă servesc obiectele de aur şi de argint descoperite în mormintele faraonilor şi ale regilor orientali, pe teritoriul Moldovei asemenea obiecte fiind atestate în anumite necropole şi în unii tumuli străvechi. De aici provine şi obiceiul de a aşeza în morminte, alături de cel decedat, o bijuterie, tradiţie legată de practicarea unui cult păgân, în care podoaba-amulet era folosită ca dar pentru Zeul Morţii la trecerea în lumea de apoi.
Preferinţa pentru bijuteriile cu pietre scumpe colorate era determinată, încă în antichitate, atât de motive de ordin tehnologic (nu se cunoşteau tehnicile de prelucrare a pietrelor incolore, cele opace fiind folosite în forma lor naturală sau în calitate de caboşoane ovale ori rotunde), cât şi de sensul simbolic al culorilor în contextul unor ritualuri creştine. De exemplu, albul este o culoare canonică, simbolizând puritatea, viaţa şi lumina, este culoarea fecioarei Maria, fiind folosită în diverse acţiuni ritualice de Paşti şi de Crăciun; culoarea roşie este utilizată la sărbătorile Înălţării şi Sfintei Treimi, simbolizând suferinţa şi sacrificiul lui Hristos. Arta creştină uzitează de culoarea albastru-deschis la zugrăvirea îngerilor şi a sfinţilor, a cupolelor bisericeşti, ca simbol cromatic al neprihănirii. Galbenul-auriu este contrapus, ca simbol al bunătăţii, galbenului-închis, culoare a lui Iuda, motiv pentru care ereticii medievali erau duşi la rug în haine de această culoare. Dintre cele cinci culori canonice (alb, roşu, verde, violet, negru), verdele simbolizează credinţa şi bucuria, violetul – suferinţa purificatoare, iar negrul – doliul. De aceeaşi simbolică cromatică ţine şi folosirea ametistului violet (a pietrei „episcopale” sau „arhiereşti”) la ornarea veşmintelor şi a inventarului bisericesc, precum şi incrustarea icoanelor cu perle ori utilizarea biserului pentru brodarea chipurilor sfinte.
Tratatul mineralogic din anul 1758, editat la Stockholm2, menţionează existenţa unei pietre cu denumirea de staurolit (din limba greacă stauros – cruce), ori lapis crucifer – folosite ca amuletă la botezul pruncilor, graţie habitusului cristalului-cruce de culoare albă, cu bordură neagră, având dimensiunea de până la 10 cm.
Utilizarea din cele mai vechi timpuri a metalelor preţioase şi a pietrelor scumpe în calitate de bijuterii este confirmată şi în Biblie:
„...Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se despărţea în patru braţe...
Numele unuia era Fison. Acesta înconjura toată ţara Havila, în care se află aur.
Aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix” (Facerea, cap. 2, vers. 10-12).
Termenul „bdeliu” se mai întâlneşte în Biblie, constituind forma latinizată a denumirii greceşti a ambrei sau a perlei de culoare albă ori cenuşie3. Bdeliul este identificat de unii traducători ai Biblieicu cristalul: „Iar mana era ca sămânţa de coriandru şi înfăţişarea ei era ca înfăţişarea cristalului” (Numerii, cap. 11, vers. 7).
În Biblie sunt menţionate frecvent metalele preţioase, în special în contextul utilizării vechilor unităţi de măsură, de exemplu, „siclul” = 11,5 gr., care se subdivide în 12 „ghere” (0,57 gr.)4. Începând cu secolul VII î.Hr. a fost efectuată standardizarea valorilor de schimb, obţinându-se siclul de aur = 16,36 gr. şi siclul de argint = 14,54 gr. Astfel, Avraam plăteşte lui Efron, pentru mormântul soţiei sale Sarra, „400 sicli de argint” (Facerea, cap. 23, vers. 15-16). O informaţie elocventă privind podoabele preţioase antice ne-o oferă Ieşirea, în scena rânduielilor pentru o adunare ce urma să aibă loc în cortul ridicat de către Moise: „...prinoasele ce vei primi de la ei sunt acestea: aur, argint şi aramă;
...piatră de sardiu şi pietre de pus la efod şi la hoşen...
din acestea să-Mi faci lăcaş sfânt şi voi locui în mijlocul lui” (Ieşirea, cap. 25, vers. 3-8).
În această descriere se spune că lăcaşul este lucrat de meşterii argintari aleşi chiar de Dumnezeu: Beţaleel, fiul lui Uri şi al lui Or, din seminţia lui Iuda (Ieşirea, cap. 35, vers. 30) şi şlefuitorul pietrelor preţioase Oholiab, fiul lui Ahisamac din seminţia lui Dan (Ieşirea, cap. 35, vers. 34):
„şi l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înţelepciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul,
ca să facă lucruri de aur, de argint şi de aramă...
să şlefuiască pietre scumpe pentru podoabe” (Ieşirea, cap. 31, vers. 3-5).
Pentru cortul sfânt au fost folosite darurile Domnului: aur, argint şi aramă, meşterul Beţaleel îmbrăcând „chivotul din lemn de salcâm cu aur curat pe dinauntru şi pe dinafară, iar împrejur i-a făcut o cunună de aur. A făcut vase trebuitoare pentru masă, talere, cădelniţe, linguri şi cupe, toate de aur curat; sfeşnic de aur curat lucrat din ciocan executat dintr-o singură bucată de un talant de metal (34,5 kg); jertfelnicul îmbrăcat cu cunună de aur curat”. O descriere similară întâlnim şi în episodul despre construcţia templului lui Solomon, ornamentat „în interior şi pe dinafară cu aur curat; cu jertfelnic, pardoseală şi heruvimi de aur, vase sfinte, sfeşnice şi cădelniţe, toate de aur curat” (Paralipomena, I, cap. 3-4). Templul fusese planificat încă de David, tatăl lui Solomon, care pregătise mult aur şi argint, pietre scumpe şi multă marmură, ceea ce demonstrează utilizarea acestora în scopuri decorative: „De dragoste pentru templul Dumnezeului dau 3 000 de talanţi de aur, aur de ofir, 7 000 de talanţi de aur curat... şi cei care aveau pietre scumpe, le-au dat şi pe acelea în vistieria templului Domnului, prin mâinile lui Iehiel Gherşonitul” (Paralipomena, I, cap. 29, vers. 2-8), toate lucrate de meşterul Hiram-Abi, fiul uneia dintre fiicele lui Dan. E lesne de înţeles că în timpul domniei lui Solomon au fost acumulate comori inestimabile de metale preţioase şi nestemate, bogăţie râvnită ani întregi de regii vecini: „Nabucodonosor, regele Babilonului, care a venit cu oştirea sa de a dărâmat Ierusalimul şi au luat toate lucrurile de aramă, de aur şi de argint, ducând şi poporul în robie” (IV, Regi, cap. 25, vers. 15). Regele Perşilor, Cirus, eliberându-i pe iudei din robie, a scos vasele templului Domnului, pe care Nabucodonosor le luase din Ierusalim: „...şi numărul lor era: 30 de vase de aur, o mie de vase de argint, 29 cuţite, 30 de cupe de aur, 460 cupe de argint, de toate erau 5 400 de vase de aur şi de argint” (I, Ezdra, cap. 1, vers. 9-11).
Numele celui mai înţelept rege, Solomon, este frecvent evocat în legendele despre renumitele comori şi zăcăminte de aur aduse din Ofir, Biblia fiind una dintre cele mai veridice surse care consemnează plasarea geografică a regiunii, metalele folosite, măsura de greutate şi tehnica de prelucrare a metalelor preţioase: „şi a dăruit regina din Saba lui Solomon 120 de talanţi de aur şi o mulţime de aromate şi pietre scumpe;
iar corăbiile lui Hiram, care aduceau aur de la Ofir, au adus foarte mult lemn roşu şi pietre scumpe;
greutatea aurului care i se aducea în fiecare an lui Solomon era de 660 de talanţi de aur;
şi a făcut Solomon 200 de scuturi de aur ciocănit câte 600 sicle pe scut şi 300 de scuturi mai mici de aur ciocănit câte 3 mine de aur (1 mină = 0,575 kg);
Şi a făcut regele un tron mare de os de fildeş, ferecându-l cu aur curat” (III, Regi, cap. 10, vers. 10-18).
Conform Bibliei, Solomon îi întrecuse pe toţi regii pământului în înţelepciune şi bogăţie, toate corăbiile lui Hiram aducând din Tarsis, în fiecare an, noi vase de argint şi de aur. Având foarte mult aur adus din Egipt, Nubia şi legendara ţară Ofir, Solomon a făcut ca argintul să fie preţuit la Ierusalim la fel de mult ca şi pietrele scumpe (III, Regi, cap. 10, vers. 27).
Cel mai controversat fragment al Bibliei îl reprezintă descrierea veşmintelor preoţeşti, în special a Pieptarului Marelui Preot Evreu, confecţionat pentru Aaron şi fiii săi: Nadab, Abiud, Eleazar şi Itamar. Denumirile pietrelor scumpe de pe Primul Pieptar al lui Aaron sunt traduse în mod diferit în diverse versiuni ale Bibliei, deseori traducerea fiind inexactă. După cucerirea Ierusalimului de către Titus în anul 70 d.Hr. aceste podoabe au fost furate şi duse în Templul Concordanţei, înălţat de Vespasianus. Istoricii relatează că până la distrugerea finală din acel an, Ierusalimul fusese jefuit de mai multe ori şi este puţin probabil ca Pieptarul Marelui Preot Evreu să fi fost adus în acea perioadă la Roma.
Pentru confecţionarea veşmintelor sfinte (hoşen, efod, meil, hiton, chidac şi cingătoare) se foloseau mătăsuri violete şi roşii, lucrate cu mare iscusinţă în aur. Aceste haine erau îmbrăcate la hirotonisire şi la sărbătorile religioase, preotul purtând pe cap mitra (chidarul), iar în partea din faţă – o tăbliţă de aur, diademă a sfinţeniei (Leviticul, cap. 8, vers. 9). Se considera că pietrele iradiază o lumină divină.
Tabelul celor 12 pietre şi neamuri
|
Denumirea veche
|
Traducerea contemporană
|
Culoarea drapelului
|
Numele neamului
|
|
Adom
|
Sard
|
roşu
|
Ruben
|
|
Pitda
|
Crisolit
|
verde
|
Simon
|
|
Barechet
|
Smarald, după unii savanţi, „amazonit”, verde, folosit frecvent în Egiptul Antic
|
alb, negru
|
Levi
|
|
Nofec
|
Rubin sau granat, tradus prin „antrax” sau „carbuncul”, nu s-a demonstrat încă dacă pe Primul Pieptar era rubin; pentru secolul XIII î.Hr. termenul de „nofec” desemna granat (almandin sau pirop)
|
azurie
|
Iuda
|
|
Safir
|
Este vorba de lapis-lazuli, cunoscut în Egipt
|
negru
|
Issahar
|
|
Iagalom
|
Diamant sau onix folosit pentru gravare încă din sec. al V-lea î.Hr., motiv pentru care termenul este tradus mai des prin onix, utilizat pentru marcarea obiectelor
|
alb
|
Zvulum
|
|
Leşem
|
Hiacint sau opal, tradus iniţial prin „chihlimbar”, după Theofrast – safir sau hiacint, alţi savanţi îl traduc prin „agat”, roşu sau galben
|
negru intens
|
Iosif
|
|
Şboi
|
Agat de toate nuanţele
|
cenuşiu
|
Beniamin
|
|
Ahlama
|
Ametist, halom – tradus ca „somn”
|
albastru
|
Dan
|
|
Tarşiş
|
Crisolit, turcoaza sau beril, tradus iniţial prin „jasp galben”, iar ulterior „topaz auriu”
|
culoarea vinului (roşu rubiniu)
|
Naftali
|
|
Şoigam
|
Onix, pentru care Diodor din Sicilia în sec. I î.Hr. a folosit pentru prima dată termenul de beril. Pentru Pieptar se folosea malachita verde de pe timpul lui Moise, preoţii celui de-al Doilea Templu purtând acuamarin sau beril verde-albăstriu
|
cenuşiu
|
Gad
|
|
Iaşpei
|
Jasp, la Aaron era vorba de nefrit sau jadeit, preoţii celui de-al Doilea Templu purtau jasp verde
|
culoarea perlei
|
Aşer
|
Fiecare piatră măsura circa 2,54 cm (2-2,5 inci), ce echivala cu jumătate din cel mai mare diamant „Cullinian”, de 3106 carate; chiar şi istoricul evreu Josephus din sec. I d.Hr. conchide că „...pietrele erau podoabe ce nu puteau fi cumpărate de oameni datorită valorii lor imense”5.
Iniţial, pentru Pieptarul lui Aaron au fost folosite pietre colorate, opace, care nu făceau parte din categoria pietrelor preţioase; pentru Pieptarul celui de-al Doilea Templu au fost folosite pietre mai scumpe, fiind utilizate ca încheietori la efod. Hoşenul judecăţii a fost făcut la fel ca şi efodul, din fire de aur şi din mătase vişinie, cu o înfloritură de pietre preţioase aşezate în patru rânduri, după cum urmează:
1 – sard, topaz, smarald;
2 – rubin, safir, diamant;
3 – opal, agat, ametist;
4 – crisolit, onix, jasp (Ieşirea, cap. 28, vers. 17-21).
Tabelul ce urmează prezintă pietrele din Veşmintele Sfinte ale Marelui Preot6, o versiune diferită de variantele altor autori şi traducători ai Bibliei:
|
Pieptarul Preotului Aaron
|
Pieptarul celui de-al Doilea Templu
|
|
Jasp roşu
|
Sard
|
|
Piatra de un verde-deschis
|
Crisolit
|
|
Piatra verde ca iarba
|
Smarald
|
|
Granat-almandin
|
Rubin
|
|
Lapis-lazuli
|
Lapis-lazuli
|
|
Onix
|
Onix
|
|
Agat cafeniu
|
Safir sau hiacint
|
|
Agat în fâşii
|
Agat
|
|
Ametist
|
Ametist
|
|
Jasp galben
|
Topaz
|
|
Malachita
|
Beril
|
|
Jasp verde
|
Jasp verde sau jadeit
|
Tratatul Sfântului Epifanius (310-403), episcop de pe insula Cipru, este scris în secolul IV d.Hr. şi reprezintă o lucrare unică, în formă de scrisoare adresată lui Diodor, episcop de Tira, în care sunt explicate denumirile şi simbolica celor 12 pietre de pe Pieptarul preotului. Bogată în informaţii extrase din lapidariile greco-romane, lucrarea a fost tradusă în armeană, georgiană, latină. Odată cu răspândirea creştinismului, pietrelor scumpe li s-au atribuit alte valori simbolice, astfel încât jaspul devine simbolul Sfântului Petru, sardul – al lui Filip, ametistul – al lui Matei, sardul roşu-sângeros – al Sfântului Mucenic Bartolomeu, calcedonia – al Sfântului Iacob, heliotropul – al Sfântului Ştefan.
Primul Pieptar, descris în Ieşire, este recunoscut ca Pieptarul lui Aaron, datând din perioada robiei babiloniene. Al Doilea Pieptar, denumit şi Pieptarul celui de-al Doilea Templu, a fost făurit după eliberarea din robie, având pietre ale căror denumiri au fost traduse corect abia în 1611, în versiunea germană a Bibliei lui Luther. După originalul Bibliei evreieşti, care datează din anul 1500 î.Hr., au fost făcute patru traduceri: Septuaghinta, varianta greacă din Alexandria, de la mijlocul secolului III î.Hr.; Biblia Latină din anul 400 d.Hr. de Sfântul Ieronim şi două cărţi de Flavius Josephus în Războaiele iudeice, scrise în anul 75 d.Hr. şi traduse în greacă în anul 93 d.Hr. Creştinismul a asimilat miturile iudaice şi păgâne referitoare la podoabe, atribuindu-le sensuri creştine: răstignirea lui Iisus era asociată rubinului, credinţa în Dumnezeu – diamantului, ultimul fiind folosit de către preoţii catolici aplicat pe crucifix, candelabre, altar, în timp ce preoţii ortodocşi alegeau ametistul, care era considerat piatra episcopală. Podoabele din pietre preţioase erau folosite şi pentru ornarea sanctuarelor religioase, chipurilor de sfinţi, statuilor. Revelaţiile sau Apocalipsa Sfântului Ioan conţin descrierea Noului Ierusalim, construit şi ornat cu jasp, aur curat, safir, calcedonie, smarald: în total 12 temelii din pietre preţioase şi 12 porţi de aur şi pietre: „...Lumina ei (a Ierusalimului, cetate sfântă) era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.
Şi avea zid mare şi 12 porţi cu 12 îngeri şi 12 nume scrise ale fiilor lui Israel.
Iar zidul cetăţii avea 12 pietre de temelie cu 12 nume ale apostolilor.
Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur.
Şi zidăria zidului este de iaspis, iar cetatea este de aur curat, ca sticla cea curată.
Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua de safir, a treia de calcedonie, a patra de smarald.
A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de crisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de crisopraz, a unsprezecea de iahont, a douăsprezecea de ametist.
Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla” (Apocalipsa, cap. 21, vers. 11-21).
O legendă moştenită de către creştini de la păgâni asociază diamantul păcatului originar. Satana a observat pasiunea Evei pentru flori şi culori şi le-a imitat, creând diamantul. Lăsându-se ispitită, Eva a fost alungată din Eden. La izgonire, avea urechile găurite, ca semn al înrobirii (doar robii purtau cercel în ureche, iar după altă versiune, urechile erau găurite ca pedeapsă pentru ascultarea secretelor). Tot în Biblie se găsesc şi unele informaţii cu privire la prelucrarea argintului şi aurului, care erau apoi afinate. Dacă argintul era „scos” din mină, înseamnă că se găsea acolo în stare naturală, afinarea aurului reducându-se la spălarea lui. Moise face aluzie la semnificaţiile aurului şi argintului şi la rolul acestora în viaţa omului. În primii ani ai creştinismului, biserica interzicea purtarea talismanelor, mai ales după hotărârea Soborului din 355. Ulterior a fost permisă purtarea moaştelor, oaselor de sfinţi etc.
Astfel, studiind Biblia, am descoperit fragmente în care sunt descrise şi enumerate metalele preţioase folosite pentru confecţionarea podoabelor şi obiectelor de orfevrărie (aur, argint, aramă). Meşterii antici nu cunoşteau alierea aurului cu alte metale, de unde şi termenii de „aur curat”, „aur de ofir”, deosebit după culoare şi maleabilitate, motiv pentru care obiectele de giuvaiergerie din acea epocă diferă de cele contemporane prin proprietăţile fizico-chimice şi prin culoare. În paginile Bibliei sunt amintite nume de meşteri argintari, aurari şi şlefuitori de pietre scumpe; se regăsesc informaţii despre tehnicile de lucru din Antichitate (topirea metalului, forjarea, prelucrarea cu ciocanul, modelarea, prelucrarea cu dăltiţa (Isaia, cap. 41, vers. 7), precum şi despre bijuteriile folosite ca podoabe: inele, cercei, brăţări, lănţişoare, cingători, talismane, verigi pentru nas, oglinzi (Isaia, cap. 3, vers. 18-23), numite şi „podoabe deşarte”.
Termeni ai giuvaiergeriei (mic dicţionar)
Acuamarin – piatră transparentă, de culoare sinilie sau verde-azurie. Denumirea provine de la latinescul aqua marine – apă de mare.
Afinare – curăţarea metalului de impurităţi.
Agat – o varietate de calcedonie, constituită din straturi de cristale foarte fine. Denumirea provine de la numele râului Durilo din Sicilia-Achates, din a cărui albie provenea o mare parte a agatelor preferate de romani. Merită luată în calcul şi versiunea provenienţei acestei denumiri de la cuvântul semit ahit, sau de la akik, din araba veche.
Alierea aurului – procedeu de formare a aliajului de metal preţios, din aur topit împreună cu argint, cadmiu sau nichel pentru a-i schimba proprietăţile fizice şi chimice (duritate, culoare, maleabilitate ş.a.).
Almandin, pirop – mineral roşu, roşu-brun, vişiniu. Denumirea provine de la numele oraşului Alabanda din Asia Mică, unde se afla vama în drumurile comerciale vechi.
Ambra – denumire veche a chihlimbarului, derivă de la cuvântul arab ambre – soluţie mirositoare, răşina fosilieră a unor pini preistorici. Conţine incluziuni de floră şi faună, unele exemplare ajungând la masa de 1 kg, cel mai mare fiind de 13 kg.
Ametist – varietate violetă şi transparentă a cuarţului, cunoscut în Egiptul Antic înainte de Dinastia I. Culoarea: violetă (de la palid până la intens), violet-roşietică. Se decolorează sub influenţa razelor solare. Potrivit unei credinţe antice, această piatră împiedica turmentarea cu vin.
Argint lămurit – argint pur, de 24 karate.
Aur ciocănit – metal preţios prelucrat prin tehnica repousse, prin modelarea metalului cald sau rece pentru obţinerea anumitor forme: potire, candelabre, ulcioare etc.
Aur de Ofir – aur adus din legendara Ţara Ofir greu de localizat din punct de vedere geografic, de aici era importat aurul în Egiptul Antic.
Aur nativ – aur în stare naturală, cu impurităţi, fără luciu atractiv.
Beril – mineral din grupul granaţilor. Denumirea provine de la germanul brille – ochelari, datorită faptului că în Evul Mediu varietatea incoloră (goshenit) era utilizată la confecţionarea lentilelor.
Biser – mărgele mici din sticlă colorată, folosite la brodarea chipurilor sfinte, icoanelor, obiectelor decorative.
Caboşon – inserţie de pietre pe o foaie de metal. Piatră concavă fără cute, poate fi rotundă, ovală, pătrată.
Calcedonia – varietatede cuarţ cenuşiu, galben, verde, albastru, brun. Era folosită ca piatră decorativă, fiind considerată piatra dragostei. Este denumită după regiunea Calcedon din Asia Mică.
Carbuncul – denumire veche a granatului şi rubinului de culoare roşie.
Chidar – mitra purtată pe cap de către preoţi, cusută cu aur, biser, ornată cu pietre scumpe.
Chihlimbar – răşină amorfă; culoarea: galbenă, roşie, portocalie, cafenie; a pătruns în limba română din limba turcă, din persanul keh ruba – „fură paie”. Grecii denumeau chihlimbarul importat din Marea Baltică elektron, graţie proprietăţii sale de a se electriza prin frecare, de unde derivă şi termenul actual de electricitate.
Crisolit – varietate transparentă de olivină, cea mai mare piatra faţetată are masa de 310 carate. Culoarea: verde, auriu, gălbui, brun, măsliniu. Se foloseşte în giuvaiergerie încă din antichitate.
Crisopraz – calcedonie transparentă verde-sinilie, verde-ca-mărul, verde-ca-iarba sau verde-smarald. Se utilizează la confecţionarea mozaicului, meselor, scaunelor, ca inserţii pentru bijuterii, la ornarea obiectelor de cult, a vaselor bisericesti ş.a.m.d.
Diamant – simbol al bogăţiei şi puterii. Pentru prima dată este atestat cu circa 5000 de ani în urmă, fiind amintit în vechile poeme sanscrite. Pliniu cel Bătrân, în celebra sa lucrare Historia Naturalis, aduce informaţii despre diamant, care era denumit de greci adamas, adică invincibil, de unde şi sinonimele sale – adamant, demant, diamant. Cu timpul forma adamas obţine o formă nouă, diamant, prin almas. Culoarea: gri, siniliu-palid, roz, verde, galben, portocaliu, de la cafeniu la negru, roşu sau incolor. Diamantul devenise în sec. XV simbol al puterii şi dragostei.
Fildeş – materialul dintelui unor animale fosile (elefantul, rinocerul, morsa etc.). Se întrebuinţează la fabricarea bilelor de biliard, a statuetelor, brăţărilor.
Gema – în prezent, în literatura de specialitate, termenul utilizat pentru desemnarea pietrelor preţioase, fine şi ornamentale este acela de „gemă”, care provine din limba latină (gemma – mugure, dar şi piatră preţioasă).
Granat – mineral; în giuvaiergerie se utilizează câteva varietăţi (în total sunt 30) cu aspecte decorative: almandin, pirop, grosular, spesartin, uvarovit, demantoid. Granat se consideră piropul şi almandinul. Culorile: roz, roşu, verde, galben, cafeniu, negru, auriu. Anterior, granatul purta numele de carbuncul (de la latinescul carbo – cărbune).
Habitus – forma cristalelor şi proporţiile sale poartă denumirea de habitus (din latină), care, în sens restrâns, înseamnă faţetele şi proporţiile cristalului.
Hahont – rubin roşu-sângeriu, denumire veche, neutilizată.
Heliotrop – calcedonie de culoare verde-întunecată, cu pete roşii sau galbene, fără luciu. Se decolorează la razele solare. Este folosit ca piatră decorativă, apreciată mai ales pentru petele roşii. Dante menţiona heliotropul ca remediu contra intoxicaţiilor.
Hiacint – varietate a zirconiului, de culoare rubinie sau roză, cunoscut în Europa sub denumirea de hiacint; provine de la grecescul hiacinthos – floare albastră. În prezent, denumirea este ieşită din uz. Conform mitului grecesc, Hiacint (fiul regelui spartan) murise în luptă cu zeul Apolo, picăturile de sânge transformându-i-se în pietre preţioase.
Hiton, efod, hoşen, meil – haine preoţeşti, purtate la servicii divine.
Inch – un inch este egal cu 2,5 cm., se foloseşte pentru evaluarea pietrelor scumpe.
Iaspis – jasp, denumire veche, neutilizată.
Jadeit – culorile: albă, toate nuanţele verdelui, negru, roz, brun, galben, violet, albastru. Popoarele civilizaţiilor americane (maya, olmecii, aztecii), considerau jadul mai scump decât alte pietre preţioase. Jadul era prelucrat şi în India şi în China veche.
Jasp– varietate opacă a cuarţului. Termenul derivă din limba greacă iaspis – pestriţ. Era folosit pentru confecţionarea vaselor, cutiilor, obiectelor decorative. În Egiptul Antic jaspul servea pentru confecţionarea amuletelor, sigiliilor, cartuşelor gravate; utilizat în gliptică, este întâlnit frecvent şi în atelierele de gravare din Dacia Romană.
Karat – unitatea care exprimă calitatea aliajelor confecţionate din metale preţioase. Un karat reprezintă 1/24 metal fin la 24 părţi aliaj. Unitatea de măsură a greutăţii pietrelor preţioase este caratul – ct (care nu trebuie confundat cu karatul pentru metalele preţioase). Denumirea derivă de la cuvântul italian carato (respectiv – grecescul karation sau cuvântul arab qirat, care înseamnă roşcovă).
Lapis-lazuli – până în Evul Mediu a fost desemnat prin termenul de safir, adică „piatră albastră”. Culoarea: albastru, albastru-violet, verzuie şi albastru-cenuşiu, cu pete. Lapis-lazuli de calitate înaltă nu are incluziuni. Se folosea şi pentru vopsele, mai ales în epoca Renaşterii.
Malachita – cea mai populară piatră decorativă, graţie culorii verde-aprins. Se foloseşte pentru confecţionarea obiectelor decorative şi a oglinzilor. În Egiptul Antic se tăiau din malachită camee, amulete. Cu malachită au fost placate uşile, scaunele şi mesele la o Expoziţie Industrială din Londra din anul 1851. Denumirea provine de la grecescul malahe sau malacos – moale.
Mărgăritar – formaţie dură şi strălucitoare, extrasă din scoicile unor moluşte şi folosită la confecţionarea bijuteriilor; denumirea perlei în sec. XVIII-XIX.
Nefrit – mineral, denumirea provine de la grecescul nephros – rinichi. Culoarea: verde-pal, galben-verzui, verde, verde-cenuşiu, mai rar – alb, siniliu, cafeniu. În credinţele vechi a primit, graţie proprietăţilor tămăduitoare, şi alte denumiri – în Spania: piedra de hijada, savanţii îl numeau lapis nephriticus (piatră de rinichi).
Onix – agat cu stratificare variată de diferite culori şi, respectiv, denumiri. Folosit în Roma Antică la confecţionarea mozaicurilor, în Egipt, Asiria, Babilon. Conform legendei, templul lui Solomon din Ierusalim nu avea ferestre, lumina pătrundea în el prin pereţii construiţi din onix. Denumirea provine de la onihion / onihii – unghie.
Opal– deşi nu face parte din minerale, lipsit de structură cristalină, este considerat o piatră preţioasă importantă. Cel mai mare opal cunoscut până azi se păstrează neprelucrat la Muzeul regal de Istorie Naturală din Viena, are 600 gr. (3000 carate). Denumirea derivă de la sanscritul upala, prin grecescul opallios, şi din latinescul opalus, cunoscut şi ca vitzitziltecapalt – piatra colibri, din pricina culorilor care coincid cu cele ale penajului acestei păsări.
Perla – material organic, de culoare albă, roză, galbenă, bleu, verde, brună, gri închis. Denumirea provine de la latinescul pirula – sferă, pară mică. În limba română i se mai spune „mărgăritar”, de la cuvântul latin margarita, care înseamnă „perlă”. Din antichitate este apreciată ca podoabă, simbol, talisman sau medicament, cunoscută şi bijutierilor egipteni, este amintită în Biblie, Talmud, Coran.
Rubin – mineral din grupul corindonului (rubin şi safir), numele de corindon derivând de la cuvântul hindus kurand sau kuruvinda. Spre deosebire de diamant, de alte pietre, rubinul şi safirul se consideră pietre în exclusivitate asiatice, întrucât cele mai faimoase exemplare provin din Asia. Culoarea: roşie, roz carmin. Cele mai frumoase rubine sunt comparate cu „sângele de porumbel”. Denumirea provine de la latinescul ruber – roşu, din care a derivat ulterior forma rubeus.
Safir – culorile: albastru, violaceu, albastru-violaceu sau incolor, (leucosafir, de la grecescul lukos – alb), roz-portocaliu (padparadsha). Termenul de safir se referă numai la pietrele de culoare albastră, celelalte având alte denumiri. Derivă de la cuvântul babilonean sipru, însemnând care zgârie, sau de la evreiescul vechi sappir.
Sardonix – agat cu straturi drepte, paralele. Culorile: roşu-brun, cafeniu, alb, alb-albăstrui. În sardonix au fost tăiate unele camee: Capul Atenei, Adam şi Eva, Edip şi Sfinxul, cameea Gonzaga. Denumirea provine de la îmbinarea a doi termeni sard şi onix. Termenii sard şi sardiu sunt sinonime.
Smarald – verde intens, deseori mai scump decât diamantul. În secolul XVI spaniolii l-au adus din Columbia, care până în secolul XIX a fost unicul şi cel mai imporant furnizor. Denumirea derivă de la latinescul esmeraude şi grecescul smaragdos. E folosit din Antichitate la confecţionarea bijuteriilor, este montat în aur şi utilizat de romanii antici pentru mărirea imaginii, piatra preferată a reginei Kleopatra.
Topaz –culorile: galben, portocaliu-brun, roz, verde, albastru deschis sau incolor. În vechime toate pietrele galbene erau denumite „topaz”. Termenul derivă din sanscrită (tupas – căldură), sau de la numele vechi al insulei Zebirget din Marea Roşie – Topazius.
Turcoaza – denumită şi „peruzea”; culorile: albastru-deschis, bleu-verzui. Pliniu o numea callais, derivat din grecescul kalos lithos – piatră frumoasă. Este cunoscută în Egiptul Primei Dinastii, adusă aici din Arabia, Abisinia, Etiopia. Din limba persană firouse a derivat în română „peruzea”, prin intermediul limbii turce. Devine foarte populară în Epoca Renaşterii.
Zirconiu – mineral, culoarea nu este întotdeauna uniformă; la lumina solară se decolorează. Cristalele roşii-cafenii se decolorează şi se folosesc ca imitaţii a diamantelor, la fel şi zirconiul incolor. Denumirea provine de la cuvântul arab zercuin sau de la persanul zargun – auriu.
Note
1 Biblia, Chişinău, 2004, Pilde, cap. 8, vers. 10-11.
2 Кунц Д. Ф., Мистические свойства драгоценных камней, Москва, 2004, p. 307.
3 Смит Г., Драгоценные камни, Москва, 1980, p. 224.
4 Biblia, Chişinău, 2004, pag. 1414.
5 Kendalli Leo P., Diamante faimoase şi fatale, Bucureşti, 2003, p. 18.
6 Кунц Д. Ф., op. cit., p. 313.