Un roman al prezentului
Pentru tipar;)
Romanul Eclipsa de Mihail Gheorghe Cibotaru a fost scris în 1988 şi a fost publicat în revista Basarabia, nr. 9-10 din 1990. La data publicării el era o lucrare memorialistică / publicistică / artistică îndrăzneaţă, dacă luăm în calcul că pe atunci mai exista Uniunea Sovietică, mai funcţiona partidul comunist, mentalitatea majorităţii cetăţenilor noştri fiind constituită pe baza ideilor şi idealurilor proclamate de unicul, în epocă, partid de guvernământ. S-ar fi putut întâmpla ca romanul să nu fie tipărit atunci, drept care astăzi ar fi fost receptat ca o scriere de sertar. Publicat în 1990, el se cere considerat un roman simţit, trăit şi oferit publicului cititor în anii respectivi.
Apărut în volum în 2005 (Timişoara, Editura Augusta), romanul lui Mihail Gheorghe Cibotaru se pretează unei lecturări din trei perspective temporale. Prima e cea „dictată” de anii nouăzeci. A fost perioada de început a lichidării spaţiilor „albe” din istoria Uniunii Sovietice şi, implicit, din trecutul Basarabiei. Se publicau articole, studii, eseuri, memorii despre atrocităţile săvârşite de regimul comunist de-a lungul deceniilor leniniste, staliniste şi brejneviste, evocări inimaginabile până atunci despre caracterul bestial al celui de-al doilea război mondial, despre intenţia satrapului cremlinez de a ataca primul Germania la 6 iulie 1941, precum şi despre voinţa „confratelui” lui berlinez de a i-o lua înainte, invadând imperiul sovietic la 22 iunie. Se vorbea / scria relativ liber despre foametea organizată, la noi, de regimul comunist de ocupaţie în scopul colectivizării nestingherite a ţărănimii, despre deportările staliniste şi despre cele neostaliniste.
Pe fundalul acestui climat socio-politic şi cultural tipărirea romanului Eclipsa devenise posibilă (cenzura comunistă încă nu fusese abolită, însă puterea ei slăbise sub presiunea factorilor de natură democratică), dar editarea unor romane care să satisfacă nevoia publică de a conştientiza profund calvarul stalinist nu era încă un lucru obişnuit. Astfel apariţia – în revistă – a romanului lui Mihail Gheorghe Cibotaru a fost, neîndoielnic, un act de curaj – civic şi artistic.
Cunoscut şi până la acel moment prin povestiri şi pânze epice de o anumită îndrăzneală în contextul perioadei sovietice, scriitorul a reuşit să dea o imagine concretă şi concludentă a genocidului comunist prin mijlocirea unor personaje bine individualizate, văzute în ambianţa vie a satului basarabean de odinioară şi a unor scene nu numai lesne recognoscibile din punctul de vedere al realităţii empirice (ceea ce ar proba autenticitatea unei lucrări publicistice), dar şi impresionante, sugestive, generatoare de emoţii adânci (ceea ce justifică rostul unei scriituri artistice). Cu alte cuvinte, formaţia preponderent publicistică a autorului este vizibilă şi în acest roman, ca şi în Semănătorii (1974), Drumuri (1979), Îndrăzneala (1983), adevăr adeseori subliniat în critica literară a timpului, însă acum alta este intensitatea confesiv-evocatoare a naraţiunii şi e de o mai mare putere de generalizare capacitatea prozatorului de a plăsmui personaje memorabile şi episoade epice, uneori dramatice şi chiar tragice, în care personajele se manifestă prin ceea ce au ele esenţial sub aspect etic.
Romanul este conceput ca o destăinuire a protagonistului său Goriţă Arnăutu. Acesta se întoarce (din Siberia) în satul de baştină, văzut ca unul paradisiac, după cum (mai) era la 1990. Sunt discutabile însă blestemul aruncat de către protagonistul romanului asupra satului natal („...Cum de-a putut tăcea văzând că se face o nedreptate? Oamenii priveau cu ochii holbaţi de mirare, schimbaţi la chip, poate şi revoltaţi, însă chiar Dăruşca n-a scos o vorbă de protest, n-a venit până la gară să ne luăm rămas bun...”) şi jurământul lui („...Cât voi fi şi voi trăi, să nu-i mai calc drumurile. Nici numele să nu-i aud...”). Subiectiv, Goriţă Arnăutu poate fi uşor înţeles. Obiectiv însă, nu satul era de vină, ci conducerea statului sovietic cu planurile ei diabolice de strămutare a popoarelor, de „lichidare” a aşa-zisei chiaburimi (care chiaburime, domnilor, după primele deportări, din 1940-1941?), de înfometare a ţărănimii în scopul de a o colectiviza. Că „peştele de la cap se strică”, e un adevăr valabil şi azi, când oamenii simpli, dar şi o parte considerabilă a intelectualilor, nici nu încearcă să se opună indicaţiilor venite „de sus”, referitoare la denumirea limbii noastre ori la sindicatele din care să facă parte.
Şi dacă e să polemizăm cu autorul, personajul său Goriţă Arnăutu nu are dreptate nici în cazul cu Trifan Hrincă, un alt personaj, fostul preşedinte al sovietului sătesc. Adică, în mod subiectiv protagonistul romanului este îndreptăţit să dea vina pe acesta („Cel ce ne deportase...”), dar obiectiv bietul preşedinte, incult şi încăpăţânat, a fost şi el „o rotiţă şi un şurubaş” în marele şi groaznicul mecanism numit, mai apoi, „imperiul răului”. Nu doar un preşedinte de soviet sătesc, analfabet şi pornit pe rele, ci şi mari personalităţi ale timpului n-au cutezat să riposteze lui Stalin şi staliniştilor, iar cei care au încercat totuşi s-o facă, au plătit cu viaţa.
Acţiunea romanului Eclipsa se desfăşoară firesc. Personajele îşi dezvăluie psihologia şi mentalitatea prin fapte şi gesturi concludente, caracterizante, imaginea realităţii supuse investigaţiei artistice este veridică, iar conflictul e de un dramatism autentic, în măsură să captiveze şi să conducă cititorul spre înţelegerea a ceea ce a constituit esenţa „primenirilor” aduse la noi de regimul comunist.
Însă principalul merit al lui Mihail Gh. Cibotaru constă în capacitatea de a proiecta realitatea concret-istorică prin simbolul vârcolacilor şi cel al eclipsei. Datorită acestora, noua lucrare a scriitorului nu este o reproducere reportericească a faptelor de viaţă, ci se încarcă de semnificaţii etice majore prin evocarea unor imagini impresionante de o incontestabilă putere de sugestie artistică.
Că rămâne să spunem şi ceva elogios despre modul în care autorul Eclipsei l-a prezentat pe Nichifor Băieşu şi a creat şi alte câteva personaje, mai puţin memorabile, este adevărat. Că nu sunt la fel de impresionante paginile în care e descrisă aflarea lui Goriţă Arnăutu în satul de baştină, în care revine cu o istorică întârziere, e, de asemenea, un adevăr. Că spre sfârşitul romanului ne simţim ca în faţa unei autentice lovituri de teatru (ne referim la întâlnirea lui Arnăutu cu şeful de la Securitate, care nu e decât copilul născut în vagonul de deportaţi în care se aflase şi protagonistul cărţii), poate ar necesita unele comentarii eventual neunivoce. Subliniem totuşi că cel mai veridic personaj al romanului este Buliharu, asemănător întrucâtva, prin modalitatea de a fi prezentat, cu Anton Ezâtu din Semănătorii, că, deşi cam prolixe, sunt memorabile şi paginile în care Trifan Hrincă apare în situaţia de a nu putea muri şi de a-şi cere iertare de la toţi acei pe care i-a năpăstuit prin hidoşenia alcătuirii sale sufleteşti şi prin zelul faţă de regimul comunist criminal, că şi acest personaj are un tic verbal caracterizant („luând în conderaţie”), ca şi Anton Ezâtu din Semănătorii („voobşce”), şi că noua carte a lui Mihail Gh. Cibotaru merită să fie citită, eventual – discutată pe larg, în scopul unei popularizări extinse.
Revenind la faptul că Eclipsa a apărut în revistă în 1990, menţionăm că romanul prezintă interes şi azi, contribuind la o înţelegere mai adâncă a unor adevăruri – sângerânde încă – despre ororile regimului comunist. Lectura este agreabilă şi în prezent datorită personajelor memorabile şi episoadelor dramatice, pe ici-colo – cutremurătoare, în care se produc acestea; surprinde plăcut ponderea elementului psihologic în caracterizarea personajelor şi în motivarea acţiunilor, din care cauză se retrage oarecum în planul secund al naraţiunii elementul publicistic / memorialistic. Iată de ce credem că, indiferent de evoluţia literaturii noastre şi a sensibilităţii cititorului, romanul Eclipsa nu este o carte numai a timpului apariţiei în revistă, ci şi a prezentului care n-are nici un motiv de a înceta să se intereseze de fărădelegile săvârşite în bătătura noastră de ciuma roşie, apoi şi a viitorului în care neuitarea jertfelor regimului totalitar de odinioară va rămâne un imperativ, mai ales că scriitura propriu-zisă a autorului este – repetăm – vie şi îmbietoare la citit, presărată cu amănunte şi detalii concrete, semnificative, cum ar fi vestonul à la Stalin, comandat croitorului de către preşedintele Trifan Hrincă, cu stări dramatice încordate care stimulează curiozitatea lectorului, ca aceea în care se pomenesc Grigore Arnăutu şi Ilenuţa Ciofu când Teofil Buliharu era pe punctul de a se îneca în mlaştină, cu simboluri şi episoade simbolice, ca acelea ale vârcolacilor şi... eclipsei.