O carte postumă despre Eminescu a lui Edgar Papu
Pentru tiparPentru tinerele generaţii, tentate să se lepede de memoria istoriei, amintesc că Edgar Papu (1908-1993) a fost una dintre personalităţile strălucite ale generaţiei lui Mircea Eliade şi Constantin Noica. Comparatist de o vastă erudiţie, din şcoala lui Tudor Vianu, Edgar Papu a trecut prin aceleaşi avataruri cu cei din generaţia lui (a făcut inclusiv ani de puşcărie, fiind arestat şi condamnat în 1961 la opt ani de închisoare, eliberat, ca mulţi alţii, în 1964). Principalul său merit în cultura română va rămâne, probabil, aceea a creării ontologiei stilurilor, domeniu în care a dat lucrări fundamentale despre Renaştere, baroc, clasicism şi romantism. O contribuţie specială este cea din domeniul eminescologiei. În 1971, i-a apărut Poezia lui Eminescu, lucrare devenită clasică, la care s-au adăugat numeroase alte pagini despre poet, fie risipite prin periodice, fie incluse în volume ca Existenţa romantică(1980) sau Din clasicii noştri(1977). Iată însă că Vlad-Ion Papu, fiul savantului, anunţă o moştenire postumă impresionantă, constituind ea însăşi o operă. Ar fi suficient să amintesc doar masiva cercetare Estetica lui Dante (în curs de apariţie la Princeps Edit, Iaşi), Leonardo da Vinci, teza de doctorat Fragmentul în artă, Teatrul clasic spaniol, Fenomenul românesc ş.a. Între acestea, şi o nouă carte de eminescologie: Eminescu într-o nouă viziune (Princeps Edit, Iaşi, 2005), ediţie îngrijită de Vlad-Ion Papu, cu o prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Aflăm din notele lui Vlad-Ion Papu că lucrarea a fost începută din toamna lui 1990 şi scrisă până în preajma morţii survenite la 31 martie 1993. Ştiam, la vremea aceea, de eforturile lui Edgar Papu, iar unele fragmente au şi apărut prin reviste. Imboldul de a duce noua carte la bun sfârşit a venit şi din partea Svetlanei Paleologu-Matta, care în 1992 s-a aflat la Bucureşti. Trebuie spus că, în acei ani, Edgar Papu era lovit de presa teribilistă, mai mult: orbise, starea sănătăţii fiind precară, încât autorul şi-a dictat capitolele (cu structură eseistică), fără putinţa revenirii asupra lor. Evident, n-au putut avea supleţea, nici stilistică şi nici ideatică, din Poezia lui Eminescu. Se pune întrebarea dacă noile eseuri, în bună parte bruionare, pot interesa literatura eminescologică atât de bogată şi de performantă din zilele noastre? Răspunsul, dat în deplină cunoştinţă de cauză, este pozitiv, fiindcă mintea lui Edgar Papu, cu vastele lui cunoştinţe, emite fulgurante intuiţii care aduc noutăţi şi nuanţări în materie, încât titlul ales de editori are acoperire. Am fost în preajma lui aproape un deceniu. Orice drum al meu prin Bucureşti trecea şi prin casa lui Edgar Papu. Încingeam discuţii cu o rară plăcere să-l ascult, Eminescu fiind tema noastră predilectă. Recunosc în eseurile ultime câte ceva din gândurile lui spontane, susţinute întotdeauna de erudiţia lui vie, niciodată plictisitoare. Şi mă voi strădui în notele care urmează să reliefez tocmai fervoarea ideatică a acestei ultime scrieri, adresată îndeosebi tineretului, cum remarcă în cuvântul introductiv doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
În eseul Interpenetrare, Edgar Papu discută rostul oximoronului la Eminescu. Îmbinări precum dureros de dulce nu sunt nici contradicţii în termeni, cum îşi imagina Al. Grama, spre exemplu, şi nici simple figuri oximoronice, căci poetul gândeşte, spre deosebire de ilustrul său contemporan T. Maiorescu, într-o nouă logică, pe care poetul nu o identifică atât în tradiţionala coincidentia oppositorum, căci e la mijloc „o întrepătrundere de contrarii”. Nuanţarea aceasta este confirmată, bunăoară, şi cu referire la Eminescu, de către scriitorul cibernetician din New York, Constantin Virgil Negoiţă, care, într-o carte recentă (Împotriva lui Mango, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004), interpretează contrariile din Glossă în cheia logicii fuzzy.
Vocaţia comparatistică a savantului se exercită în puneri în paralelă de felul: Eminescu/ Creangă, Ion Andreescu, Macedonski, Dosoftei ş.a. Ceea ce-i important e că asemenea confruntări nu se fac spre a reliefa numaidecât supremaţia lui Eminescu sub anumite laturi artistice sau de gândire. De pildă, Ion Creangă îi este superior lui Eminescu în mânuirea enumeraţiei, ca figură de stil, sau în forţa de „confecţionare” a personajelor sau în descrierea unui obiect. Vedem uimiţi, la Creangă, cum sub ochii noştri o bucată de talpă se transformă, „printr-o succesiune de operaţii, într-o finisată pereche de opinci. De asemenea, în cazul lui Harap Alb, îl vedem pe acesta oprindu-se în câmp şi, prin patru operaţii succesive, cu ajutorul a patru substanţe odorifice vegetale ne aduce în faţa ochilor un adăpost ideal pentru un roi de albine” (Elemente superioare la Creangă asupra lui Eminescu). Surprinzătoare e afirmaţia că nu există în câmpul umanismului poetic o personalitate mai apropiată de Eminescu decât pictorul Ion Andreescu. Apropierea e mai veche la Edgar Papu, dar acum el încearcă s-o adâncească. Nu e vorba doar de frapante similitudini biografice, ci şi de destin artistic, într-o maturizare pretimpurie, cu o viaţă scurtă, proiectată în artă sub spectrul unui tragism ontologic singular. Ambii artişti proiectează tragicul sub categoria existenţială a aproapelui, sub zodia zădărniciei universale: „Tristeţea pământului este însă compensată, ca şi la Eminescu, de suprafaţa uriaşă a departelui, adică a cerului, care ocupă adesea cinci şesimi din întregul peisaj. Dar nu este vorba numai de o extindere în înălţime, ci şi de una de mare efect, de mare muncă şi inspiraţie artistică pe care ne-a rezervat-o şi dimensiunea adâncimii. În cerurile lui Andreescu, contrastant de bogate faţă de pământul său, întâlnim mari suprapuneri de nori, fiecare de altă nuanţă, de altă stare dispoziţională, de altă grosime învolburată în bolte imateriale, care ne cuceresc prin neaşteptatele lor combinaţii de culori, de nuanţe, de efecte, făcând din aceste ceruri nişte excepţionale viziuni uranice, sparte adesea în neaşteptate şi adânci seninuri ale atmosferei. Asemenea norilor, şi aceste spărturi ale seninului trec, de la o suprafaţă de lapislazuli, prin diferite zone, până la ultimele dintre ele care sugerează adâncimea cobaltului” (Unitatea Eminescu – Andreescu).
În perechea contrastivă Eminescu – Maiorescu, Edgar Papu descoperă un Maiorescu „eminescian”, cel cu faţa umană din Însemnări zilnice, un Maiorescu capabil de suferinţă profundă, „în aspectele sale lăuntrice, mai intime şi totuşi ale unuia şi aceluiaşi mare om” (Maiorescu şi Eminescu din manuscrisele valorificate în veacul nostru).
Dacă tradiţia a pus accent îndeobşte pe rivalitatea, nu doar în plan personal, dintre Eminescu şi Macedonski, Edgar Papu e interesat mai cu seamă de ceea ce-i apropie. Între altele, bunăoară, şi tema ornitologică a luptei dintre cocoşi (precursor fiind Jules Renard): la Eminescu, poemul Antropomorfism, la Macedonski, naraţiunea Între coteţe. În plus, Macedonski deţine protocronia metamorfozei, înaintea experienţei lui Kafka din 1916. Eroul său Vergea trăieşte visul transformării în pasăre. Mai mult, lui Macedonski i-a venit ideea revoltei păsărilor, prefigurare a celebrului film al lui Hitchcock. Vianu încă observase că piesa macedonskiană Le Fou? anunţă pe Henric al IV-lea de Pirandello, confirmându-se şi-n această postură forţa imaginarului controversatului poet.
În eseul Glossă şi Odă, Edgar Papu sesizează diferenţa dintre viziunea shakespeariană a lumii ca teatru şi aceeaşi temă la Eminescu. La Shakespeare, nu doar actorii poartă mască, ci şi spectatorii, pe când spectatorul eminescian e cel ce-şi dă masca jos. E aici o intuiţie absolut remarcabilă, care ar merita o dezvoltare specială a temei, dat fiind că Eminescu se diferenţiază, sub acest aspect, şi de lumea simulacrelor postmoderniste, apropiindu-se, în schimb, de contemporanul său Nietzsche, luat însă ca model de filozofia contemporană a simulacrelor. În ce priveşte Oda (în metru antic), specia devine sub pana poetului o anti-odă, aşa cum pastelul, adăugăm noi, va deveni la Bacovia un anti-pastel.
Pline de surprize sunt capitolele în care se discută muzicalitatea eminesciană. Indiscutabil, aşa cum scrie şi Edgar Papu, Eminescu este „cel mai muzical dintre toţi marii poeţi europeni”. Simbolismul francez, care şi-a făcut un titlu de glorie din ecuaţia poezie-muzică, nu se compară cu forţa muzicală a poeziei eminesciene. Interesant e că Edgar Papu corelează muzica eminesciană cu geniul cunoaşterii apofatice, cunoaşterea divinităţii prin negaţie, arheală i-am zis noi. Negaţia arheală, numită de gânditorul cibernetician Constantin Virgil Negoiţă drept filozofie a vagului (fuzzy), care impune distanţarea, retragerea (pullback), se manifestă la Eminescu nu doar prin retragerea în ipostaza de spectator sau pe boltă, ca Hyperion, ci şi prin muzica în surdină. Surdinizarea eminesciană îi prilejuieşte lui Edgar Papu câteva crâmpeie de splendidă analiză relativ la Peste vârfuri, Sonet III, Sara pe deal.
Valide şi pline de prospeţime sunt observaţiile despre bizantinismul insinuat organic în eminescianism. Din acest punct de vedere, Ştefan cel Mare apare ca un precursor al lui Eminescu, fiindcă acesta era deja un european complet şi complex, atât în îmbrăcăminte, cât şi-n ctitorii de artă arhitecturală şi picturală. Ştefan purta haine scurte, ca polonezii, fiind pe deplin un european, nu un oriental. Ca şi Eminescu, Ştefan cel Mare are geniul sintezei Occident/ Orient bizantin, căci în arhitectură el îmbină bolta bizantină cu goticul turlelor. Acelaşi lucru îl face şi Eminescu în poezie. Incursiunea în simbolismul boltei eminesciene este remarcabilă. Dar poetul sintetizează sofianismul boltei (în natură şi în templu) cu forţa ascensională a goticului (zborul hyperionic), asigurând uimitoarea complexitate a viziunii sale (Ştefan cel Mare, precursor al lui Eminescu). În acelaşi sens, Edgar Papu poate să scrie despre Eminescu– model moral sau despre Viaţa şi opera religioasă a lui Eminescu.
Aşadar, teama lui Vlad-Ion Papu că noua carte despre poet a tatălui său ar putea să nu intereseze pe „specialişti”, n-are obiect, chiar dacă demonstraţiile analitice nu mai au amploarea şi rigoarea scrierilor din vremea de maximă potenţă intelectuală.