Odă (în metru antic)
Pentru tiparFără-ndoială că există în opera sa romantism, mai ales unul tipologic, manifestat prin expansiunea fără limite a eului. Dar trebuie să fii orb să nu observi, venind dintr-o mult mai adâncă tradiţie, dantescul şi shakespearianismul poeziei eminesciene, fascinaţia lui pentru peisaje grandioase şi onirice ca-n Altdorfer, pentru sonorităţi miltoniene. Un epos sfărâmat, ruinele stranii ale unei mari viziuni, vedutele, carcerele şi capriciile unei lumi scufundate („Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii...”) – toate acestea nu reprezintă eşecul lui Eminescu, nedesăvârşirea lui, ci triumful modernităţii lui. (...) Poetul e deodată renascentist, manierist, baroc, romantic şi, prin viziunea care unifică toate aceste căi, modern, modern în toată puterea cuvântului...
Mircea CĂRTĂRESCU
Odă
(în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
Kamadeva
Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama –
Kamadeva, zeul indic.
El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.
Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.
Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept...
Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.
Vis
Plutesc pe râu – pe pânza-i plană,
Pe păduri vineţi de cristal,
În urmă-mi noaptea dumbrăvană,
Nainte-mi domul cel regal.
Căci pe insulă ferice
Se-nalţă cupola de bronz,
A lui coloane nalt-antice
Sub norii nopţii mari şi blonzi.
Mă urc pe scări, intru-năuntru:
Tăcere – de-aud al meu pas,
Se-nalţ-frumoase, lucesc mândre
Chipuri de sfinţi p-iconostas.
Şi-n turla mare doar străluce
Un singur sâmbure de foc
Ce luminează sub o cruce
Şi naşte umbre-n orice loc.
Şi numai sus, din cor, apasă
Un cântec trist, prin stâlpii reci,
Ca o cerşire tânguioasă
Pentru repausul de veci.
Şi-n tactul muzicei ce-ntreabă
Ieşi încet un chip ca-n somn,
Cu o făclie-n mâna slabă,
C-o lungă mantie de domn.
Şi când mă uit în a lui faţă
Cu ochii-nchişi, căzuţi în fund,
Cu o slăbire lungăreaţă,
Cu buze vineţi strâns profund.
Ah! îl cunosc ast chip ce trece,
Ast sân de marmură pălit.
Ce cald-ai fost şi cum eşti rece,
Tu dulce înger ce-am iubit.
Când mi-ai murit tu? Cum se poate
Să nu o ştiu că nu mai eşti?
Visez? Sau moartă eşti, iubită,
Sau ambii-n groapă visăm morţi?
Eşti moartă tu? Sunt mort în groapă
Te văd ca-n vis, o dulce stea?
Trăim în lume? Este lumea?
Sau e o viziune-a mea?
Ce este lumea? Sclav şi rege...
Închipuiri a lumei sorţi,
Căci viaţa-ntreagă-a lumii-ntrege
Un vis e al eternei morţi.
Eu nu cred nici în Iehova
Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.
Visuri sunt şi unul ş-altul,
Şi totuna mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.
Toate-aceste taine sfinte
– Pentru om frânturi de limbă –
În zadar gândeşti, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.
Şi fiindcă în nimica
Eu nu cred – o, daţi-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi faceţi precum vă place.
Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic –
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic.
Cărţile
Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând şi le repet mereu.
Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,
Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe
Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.
De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aş fi iubit atât – cât te iubesc?
Căci tot ce simt, de este rău sau bine,
– Destul că simt – tot ţie-ţi mulţumesc.
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,
M-ai învăţat ca lumea s-o citesc,
Greşind cu tine chiar, iubesc greşala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.
Cu tine da... Căci eu am trei izvoară
Din care toată mintea mi-o culeg:
Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară
A lumii visuri eu ca flori le leg;
Mai am pe-un înţelept... cu-acela iară
Problema morţii lumii o dezleg;
Ş-apoi mai am cu totul pentru mine
Un alt maestru, care viu mă ţine...
Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.
El e modest şi totuşi foarte mare.
Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie
La nebunii – tot înţelept îmi pare.
Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.
Nici el nu vrea să-l ştie orişicare,
Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n braţă
Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă!
Veneţia
S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri;
Pătrunde luna, înălbind pereţii.
Okeanos se plânge pe canaluri...
El numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.
Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.
Preot rămas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul nopţii bate.
Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,
Rosteşte lin în clipe cadenţate:
„Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!”
Se bate miezul nopţii...
Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
Trecut-au anii...
Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!