Odă în nici un fel de metru
Pentru tipar;)
Mi s-a făcut somn de această lume
în care cuvintele ţin loc de obiecte
Mi-e foarte somn de tot ce se vede
orbind.
Mi s-a făcut lene de soare şi de lumină
Mi-este grea raza care mă bate
Noaptea când treaz stau şi nu dorm
şi flutură steagul întunericului.
E rea în alcătuirea ei fiinţa umană
Păsările împroaşcă cu zbor aerul
Timpul nu trece în pietrele pe care
calul se balegă.
De ce om fi nu ştim.
De ce suntem condamnaţi la moarte
nu ştim.
Mâine se va face ziuă,
Tot mâine se va face seara.
Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă nasc
Tatăl meu s-a iubit cu mama mea
Mă uit lung la dragostea lor
Şi apoi mă prefac în cal, în arbore
şi încă întru cu totul şi cu totul altceva
Dialog cu Oda în metru antic
Cea mai mare pedeapsă a noastră,
cei care suntem,
e lumina prin care fluieră un răsucit de înger
tulburător,
halucinanta natură,
timpul absorbitor,
mirosul de viaţă pe care-l are secunda,
mâncarea cumplită la Cina cea de taină când
vom reuşi, în fine, pe Iisus
îl vom şi mâncând
Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră!
Ce întâmplare verdele de pe iarbă
Ce accident de suflet calul alb pe colină!
Supuşi cuvântului, de verb mă rog,
du-mă odată din groaza vieţii,
du-mă, du-mă,
şi nu mă mai pedepsi
şi mie nu mă mai redă-mă!
„Odă în metru antic”
Să fiu lăsat odată-n pace
de dragostele dintre prinţi şi-ntre prinţese
căci boii mei şi turma lor de vace
m-au luat din câmp iar nu de din castel pe-alese
De Hamlet cel din Danemarca, eu
să fiu odată mai fiind lăsat în pace
porumbul creşte tot mai greu
şi el mereu mi-l paşte
De-atâtea dulci nelinişti de deasupra de zaharuri
m-am săturat cu verbul până-n gât
căci viaţa mea nu este trasă-n zaruri
şi nu-i frumosul faţă cu urât
Eu sunt sătul şi eu atât vă zic:
când visul se visează în coşmaruri
aproape că nu este mai nimic
decât răsfăţ de har de har de haruri
şi mă întorc pe ce mai am a mă întoarce
de mare mi-este greaţă, de Odiseu nu-mi place
şi-mi este somn, dar nu cu visul lor
ci cu pământul stelelor
eu, eu, eu, eu, eu, eu, ...
„nu credeam să învăţ a muri vreodată”.
Ploaie în luna lui Marte
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelai,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Poveste sentimentală
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.
Euridice
Aerul se mai emoţiona încă
în jurul tău,
tulburând vederea orelor acele,
când înnoptarea venea alunecând
pe roata inimii mele.
Şi glasul ţi se rupea sub sărutul
pe care ţi-l da ne-nceput începutul.
Facle şi torţe şi flăcări şi focuri
ţi se-aprindeau în ochi, cerându-se stinse
de norul feţei mele, plumburiu şi greu
trecând pe chipul tău, ca-n piscurile ninse.
Îţi mai ţineam cu braţul încă
viaţa ta de viaţa mea lipită,
risipa dragostei nerisipită,
secunda înnodată de clipită.
Paşi, râsete, poveşti silabice, istorii,
destăinuiri, speranţe – voi
eraţi într-adevăr adevărate
în jurul celor doi din iarna când
un aer scânteind, pe lângă tine
va fi trecut. Va fi trecând...