Despre contextul actual şi perspectivele integralismului*
Pentru tiparContextul actual în ştiinţele umane pare dominat, din nou, de o foarte complexă, dar puternică tendinţă de unificare, ce se face resimţită, la acest început de mileniu, atât în orientarea de ansamblu convergentă, îndreptată spre constituirea temeiurilor unitare ale unui „nou umanism”, cât şi în dinamica internă, de proiecţie transdisciplinară, pe care o putem distinge, astăzi, „cu ochiul liber”, în principalele sfere ale „studiilor culturale” şi, poate, în primul rând, ale filologiei noastre tradiţionale. Orice privire panoramică surprinde, fără greş, în acest spaţiu, o amplă şi extrem de complexă mişcare de confluenţă, ce poate fi urmărită atât în ştiinţele limbajului, cât şi în studiile literare, în etnologie şi în antropologie, în noua „familie” a ştiinţelor cognitive, ca şi în studiul inteligenţei artificiale (inclus, de altfel, de cei mai mulţi, în „familia cognitivă” ). Iar direcţia confluenţei se dovedeşte a fi, indubitabil, cea a articulării inferenţiale a unei paradigme „noi” şi mai cuprinzătoare a raţionalităţii, pe care cea de-a doua „generaţie” a semanticienilor cognitivişti a botezat-o „raţionalitate imaginativă”. Sensul primar al acestei instaurări poate fi captat însă mult mai bine dacă restrângem privirea de la dinamica de anvergură din acest larg spaţiu multidisciplinar şi o focalizăm asupra unui singur curent, care sintetizează, cred, în mod chintesenţial, pulsul unificator al mişcării ştiinţifice schiţate, în ansamblul ei. Mă gândesc anume la curentul care, deşi nu este atât de prolific încât să se impună ca „mainstream” în acest cuprinzător peisaj, mi se pare a fi, de departe, cel mai temeinic şi, în perspectiva de durată a timpului, cel mai fecund: anume la curentul care se afirmă tot mai viguros pe plan internaţional sub numele integralismului.
Ce este integralismul? Circumscrierea cea mai simplă şi mai pătrunzătoare ne-a fost sugerată chiar de fondatorul acestei doctrine, marele şi regretatul profesor de la Tübingen, Eugeniu Coşeriu, într-un text încă inedit (o prelegere susţinută la Cluj, în 19 mai, 1999): numim în acest fel un traseu investigaţional în studiile culturale care se articulează, mai întâi, la un prim eşalon unificat, i.e. cel al ştiinţelor limbajului, şi care promovează, pe acest temei, o viziune unitară asupra diverselor activităţi şi discipline ale culturii, inclusiv la nivelul global al antropologiei (în sensul ei cultural). Cu alte cuvinte, este vorba despre, într-o primă aproximaţie, un modùl al „noului umanism”, care reia proiectul fundamental humboldtian, vizând, în ultimă instanţă, reconstrucţia actuală a domeniului „filologic”, pe bazele de principiu ale unei ştiinţe „integrale” a limbajului.
Câteva foarte sumare precizări se impun, înainte de toate, în privinţa cadrului disciplinar şi a direcţiei principale a studiilor integraliste. Fundamentul conceptual, în aceste studii, este cel furnizat de disciplina de bază, cea a lingvisticii integrale. Aceasta trebuie asumată însă în dimensiunea ei autentică, de ştiinţă epistemică, total diferită de lingvistica „empirică”, pozitivistă, fiind o ştiinţă întemeiată pe, şi întemeind, la rândul ei, o anume concepţie („filozofică”) asupra limbajului uman. Rolul cardinal al noii lingvistici pentru studiile culturale în ansamblu derivă tocmai din această concepţie nouă asupra obiectului ei de studiu, care face posibilă o abordare mult mai profundă şi mai cuprinzătoare a fenomenelor din întreg spaţiul verbal. Concepţia nouă propusă de Coşeriu poate fi înţeleasă, în ultimă analiză, ca o elaborare sistematică şi originală, în contextul actual, a ideii cruciale, dar atât de obscure, humboldtiene privind natura dinamică şi esenţial-creatoare a limbajului ca enérgeia. Faimosul termen, inventat şi definit de Aristotel, apare situat, în opera capitală a lui Humboldt, la temeliile vorbirii şi ale creativităţii umane; pentru Coşeriu, el conţine, in nuce, întregul proiect al integralismului. În gândirea „gigantului de la Tübingen”, limbajul trebuie explicat, în esenţa sa şi în toate manifestările lui funcţionale, ca o creaţie sau o instituire liberă de conţinuturi semnificative, mai tehnic – ca o creaţie de semnificaţi, a cărei finalitate interioară, constitutivă, rezidă în structurarea primară a experienţei omului în lumea dată şi situarea lui într-o lume proprie, a aspiraţiilor spirituale.
Pornind de la această concepţie, a „funcţiei semnificative” fundamentale a vorbirii, poate fi înţeles, în mod corect, rolul primordial acordat, în abordarea integralistă, eşalonului primar al limbajului, în raport cu întregul spectru al activităţilor libere sau creativ-culturale. Trebuie subliniat cu vigoare, înainte de toate, că postulatul primordialităţii limbajului nu aduce nici un prejudiciu, în acest demers, celorlalte facultăţi umane implicate în actul creaţiei-culturale: prin acest postulat se recunoaşte doar faptul crucial că în fiecare din activităţile cu adevărat creatoare, manifestate în mediul verbal, limbajul participă de la început, cu energia sa proprie, mai riguros, cu elementele şi operaţiile sale; mai mult – el constituie factorul embrionar, nediferenţiat, în, din şi prin care se dezvoltă fiecare din manifestările „specializate” ale culturii (poetice, mitice, religioase, filozofice, ştiinţifice). Într-o formulare devenită celebră, studiile integraliste se bazează pe premisa cardinală că limbajul „deschide toate posibilităţile specific umane” şi constituie, ca atare, „principiul şi baza primară” în toate „operele” noastre culturale. Aceste „opere” trebuie investigate, fireşte, la rândul lor, în dimensiunea care le conferă specificul definitoriu, şi care este determinată de finalitatea internă proprie fiecăreia dintre activităţile întemeietoare în parte. Altfel spus, fiecare domeniu se bucură de autonomia funcţională ireductibilă pe care i-o conferă „puterea” umană dominantă în exercitarea ei in actu. Spre deosebire de Croce, pe de o parte, şi de Heidegger, pe de altă parte, Coşeriu argumentează, astfel, că poezia, în sensul larg de „interpretare a lumii” şi de „creaţie de lumi”, nu poate şi nu trebuie să fie redusă la funcţia semnificativă a limbajului, ca „structurare primară a experienţei în lume”, dar că, în acelaşi timp, creaţia poetică nu poate fi înţeleasă decât pornind de la creaţia primară de semnificaţi ai limbajului.
Între temeiurile de principiu pe care le oferă integralismul pentru mişcarea globală a „noului umanism”, cel mai important mi se pare, de departe, fundamentul epistemologic antipozitivist, dobândit mai întâi în disciplina de bază, dar valabil pentru ştiinţele culturii în ansamblul lor. Elaborarea acestui fundament se înscrie, desigur, într-un proces istoric mai amplu, care s-a precipitat în a doua parte a secolului încheiat şi al cărui sens principal constă în înlocuirea viziunii implicite „nomice”, „nomologice” sau „nomotetice”, bazate pe conceptul pozitivist al „legilor” cauzalităţii fizice (precum în faimoasele „legi fonetice” ale neogramaticilor) sau al determinismului sistemelor de semne (asumat în mişcările „structuraliste”). Împotriva acestei concepţii privind cunoaştera ştiinţifică în domeniul limbajului a fost, cum am accentuat în anii din urmă, şi marele savant Sextil Puşcariu, care a fondat, încă din anii ’20, cea mai importantă mişcare lingvistică românească, dezvoltată în acest spirit „umanist”. Ampla mişcare antipozitivistă s-a putut dezvolta sistematic însă numai după cel de-al doilea război mondial – fireşte, în sfera culturilor libere, nonaservite prejudecăţilor ideologice reducţioniste– prin reluarea unor premise hermeneutice, din aşa-numitul „idealism” al stilisticii literare, şi prin inaugurarea unei viziuni fenomenologice, intenţionalist-finaliste, care a fost instaurată la baza cunoaşterii ştiinţifice fidele activităţilor umane creatoare (şi a disciplinelor culturii, ca ştiinţe „gonice”). Într-o excepţională sinteză a acestui vast proces istoric, intitulată The Sense of Change, din 1991, Michael Shapiro îl situează, pentru prima oară, drept „figura majoră în această mişcare”, pe plan internaţional, pe Eugeniu Coşeriu şi ca „reper crucial în dezvoltarea acestei întregi linii de gândire” lucrarea sa Sincronie, diacronie şi istorie (publicată în spaniolă încă în 1958). Trebuie să fim de acord cu eminentul lingvist, poetician si semiotician al culturii de la Brown University şi atunci când el deploră adevăratul „baraj” pe care l-a ridicat în calea acestei „abordări nonreducţioniste, nonpozitiviste, hermeneutice asupra limbajului”, impunerea ca „dominant”, în primul rând în spaţiul transatlantic, a „modului de analiză lingvistică […] «generativ-transformaţional» […] cu orientarea lui carteziană şi newtoniană” (p.4). Dezvoltările din ultimele două decenii au demonstrat, fără îndoială, profundul impas în care a ajuns „întreprinderea generativă”, tocmai din unghiul întemeierii ei epistemologice, şi progresul hotărâtor marcat, în această perioadă, de abordări alternative, cum ar fi cea „experienţialistă”, semantic-cognitivă, foarte aproape, în această privinţă, de fundamentele fenomenologice şi hermeneutice propuse în integralismul coşerian. Acestea din urmă alcătuiesc un corpus unitar de „principii ale lingvisticii ca ştiinţă a culturii”, expus, în formă sintetică, pentru prima oară, de Eugeniu Coşeriu, în cursul său inaugural ca Doctor Honoris Causa al Universităţii clujene, din 1992, şi reprodus, apoi, sub acest titlu, de mai multe publicaţii ştiinţifice româneşti şi europene: se poate afirma că ele furnizează expresia cea mai simplă a temeiului ştiinţifico-filozofic al tuturor disciplinelor din „noul” domeniu umanist.
Într-o extrem de rapidă considerare a perspectivelor de abordare constituite pe acest temei conceptual, dincolo de spaţiul cultural propriu al Germaniei (pe care ne-ar fi imposibil să-l putem cuprinde sintetic aici), cea dintâi direcţie majoră a integralismului se profilează, în linii mari, în contextul cultural ibero-romanic şi latino-american. În cadrul limbii spaniole, în primul rând, opera lui Coşeriu este accesibilă in integrum şi, după o perioadă iniţială de parţializări, exegeza şi dezvoltările ei se orientează, astăzi, spre centrul solar al concepţiei ei globale, cu adevărat întemeietoare. Noul fundament epistemologic, ratat în prima monografie a lui V. Sánchez de Zavala (1982), face obiectul unor foarte serioase dezbateri în lucrările monografice ale lui Antonio Vilarnovo Caamaño (Logica y lenguaje en Eugenio Coseriu, Madrid, 1993) şi, mai ales, José Maria Bernardo (La construccion de la linguística. Un debate epistemologico, Valencia, 1995). Din acest unghi cuprinzător, apar într-o nouă lumină şi foarte numeroasele lucrări aplicate (provenite din mai multe zeci de teze de doctorat), elaborate în câmpul semanticii structurale coşeriene, mai ales sub impulsul unor lucrări de pionierat ale lui Horst Geckeler, dar şi ale unor importanţi semanticieni spanioli, cum sunt: Gregorio Salvador, B.García Hernández, M.A.Pastor Milán. Toate acestea tind să fie valorizate, în ultimii ani, în raport cu ansamblul Programului lingvisticii integrale, drept contribuţii parţiale în planul investigării competenţei idiomatice, mai precis la nivelul structurării paradigmatice a semnificatelor lexicale. Evenimentul cel mai important în dezvoltările din acest spaţiu cultural mi se pare a fi reprezentat însă de progresul substanţial înregistrat în domeniul primordial al lingvisticii vorbirii, unde străpungerile mai timpurii ale lui Brenda Laca (privind semantica lucrurilor sau „lingvistica skeuologică”) mi se par a fi revigorate, de curând, prin investigaţiile extrem de curajoase ale lui Jesús Martínez del Castillo, încununate prin cartea sa, La linguística del decir (Lingvistica rostirii, 2004). Dacă nu mă înşel, se realizează aici, pentru prima oară, o cuprindere de ansamblu a operaţiilor primare şi universale ale vorbirii, anterioare (logic) structurării lexematice din limbile particulare. Ceea ce rămâne mai puţin explorat în contextul limbii spaniole este dimensiunea discursiv-textuală şi, în special, extensiunea sistematică, pe această bază, dincolo de graniţele lingvisticii integrale. Singurele tatonări aprofundate, în această privinţă, rămân, poate, cele anticipatoare din domeniul limbii portugheze, invocate de Coşeriu însuşi, ale eminentului profesor brazilian José G.Herculano de Carvalho (v., în special, Estudos linguísticos, II, 1984).
O a doua direcţie şi / sau perspectivă de dezvoltare, pe noul temei epistemologic, se prefigurează, fără îndoială, în ultima perioadă, într-un spaţiu nuclear european, anume ca un rezultat al colaborării fructuoase germano-franceze. Coagularea unei astfel de mişcări interculturale se produce, abia acum, din cauza întârzierii considerabile cu care a fost receptat integralismul în contextul limbii franceze, unde opera coşeriană a început să fie tradusă şi editată sistematic numai în ultimii ani, prin grija lui François Rastier şi Jean-Pierre Durafour (vezi volumul I din L’homme et son langage, Paris, 2002). Cu toate ezitările şi dificultăţile iniţiale, provocate de un întreg complex de factori particulari şi de profunde neînţelegeri, prezentarea monografică a lui Colette Laplace, din 1994 (cu un capitol intitulat: Revoluţia copernicană a lui Coşeriu în lingvistică), împreună cu sprijinul temeinic al lui F.Rastier, în polemica împotriva semanticii cognitive, şi cu pledoariile lui Jean-Pierre Durafour privind importanţa concepţiei coşeriene pentru epistemologia şi filozofia limbajului (vezi: Sprache und Welt, Hrsg. Adolfo Murguía, 2002, p.33-70), au contribuit, în considerabilă măsură, la o pregătire fecundă a terenului pentru receptarea, în adevărata ei semnificaţie, a lingvisticii integrale (şi) în Franţa. Aspectul de departe cel mai promiţător în acest context mi se pare că îl constituie tocmai deschiderea zărilor investigaţiei spre reconstrucţia, în spirit integralist, a unor discipline „supraordonate”. Datorăm, astfel, colaborării unuia dintre cei mai importanţi urmaşi ai lui Coşeriu în Germania, Jurgen Trabant, cu unul dintre cei mai activi promotori ai poeticii în Franţa, Henri Meschonnic, iniţierea unei excepţionale dezbateri (în cadrul „şcolilor doctorale” pariziene, vizând „disciplinele sensului”) cu privire la şansele reîntemeierii poeticii şi a altor discipline adiacente pe temeiul humboldtian actualizat în concepţia coşeriană. Trabant însuşi, care avansase, cu mai mulţi ani în urmă, o astfel de dezbatere (v. Zur Semiologie des literarischen Kunstwerks, 1970, tradusă în mai multe limbi), relevă, cu insistenţă, în ultimele decenii, adevărata miză a promovării unui asemenea demers integrator. Formulând în termeni radicali această miză, H. Meschonnic respinge ca total inadecvat „enciclopedismul” lui Paul Ricoeur şi, implicit, „imagologismul” abordărilor contingente, dominante, astăzi, în ceea ce Meschonnic numeşte „l’établissement philosophique français”: relevant mi se pare, mai presus de toate, recursul marelui poetician şi admirabilului poet francez tocmai la obiecţia fundamentală integralistă: „carenţa continuată a unei gândiri a limbajului: absenţa gândirii lui Humboldt. Mizeria acestei filosofii” (H.Meschonnic, éd. La pensée dans la langue. Humboldt et après, 1995, p.13-103; în sp. p.40-41).
Nu ne putem opri, acum, asupra altor direcţii ale integralismului pe plan internaţional, cum ar fi, bunăoară, cele, atât de bogat reprezentate, din spaţiul limbii japoneze, sau chiar al celei ruse, care au cunoscut şi cunosc o foarte instructivă şi complexă dezvoltare. Aceste spaţii au fost prezentate, în ultimii ani, prin cuprinderi sintetice, de către Emma Tămâianu-Morita, fondatoarea studiilor de japoneză la Universitatea clujeană, în cartea sa Integralismul în lingvistica japoneză (Clusium, 2003), şi Eugenia Bojoga, într-o teză de doctorat încă nepublicată. Cred că aria asupra căreia ar trebui să ne focalizăm însă, în mod special, interesul este cea a unei posibile perspective româneşti în această privinţă. O anchetă preliminară, în multe privinţe relevantă, pe această temă a iniţiat revista Contrafort (în numărul special 10-11, din 2003, p. 13-43), dar o discuţie aprofundată şi sinceră asupra problemelor grave şi importante implicate în această dezbatere mi se pare de cea mai mare actualitate. Mă voi opri, extrem de succint, aici, asupra unui singur aspect, pe care îl consider cu adevărat esenţial pentru întreaga discuţie.
După un vechi şi cunoscut adagiu, „nimeni nu este profet în ţara lui”, iar lucrurile se confirmă, într-un mod dureros, şi de data aceasta. În mărturisirile pe care le-a făcut în ultimii ani ai vieţii, marele profesor de la Tübingen sublinia, cu adâncă amărăciune, că „în realitate, eu nu am pătruns în cultura română, nici măcar în lingvistica română” şi că „nu s-a creat aici nici un fel de curent, nici nu am fost tradus” (Curierul românesc, 2001). Prin aceste grele mărturisiri, marele savant nu viza, fireşte, simpla „pătrundere” a numelui şi a faimei sale în mediul cultural românesc şi nici doar recunoaşterea explicită a „contribuţiilor” sale în investigaţiile noastre de lingvistică (unde acestea sunt citate, uneori frecvent şi masiv!). Cred că regretatul Magistru se referea, de fapt, într-un sens mai adânc, la traducerea integrală a operei sale şi la asimilarea concepţiei, pe care aceasta se fondează, în ansamblul ei, urmate de asumarea şi dezvoltarea programatică a unor direcţii şi „curente” de cercetare, care să preia şi să continue spiritul proiectului integralist – aşa cum am văzut că se întâmplă pe alte meridiane culturale. Privind lucrurile din acest unghi, trebuie să recunoaştem că mediul ştiinţific românesc ne oferă, într-adevăr, până în momentul de faţă, mult prea puţin.
Cu toate riscurile implicate, suntem nevoiţi să consemnăm că singurul „Centru de studii integraliste” iniţiat în sensul preconizat (şi pe care E.Coşeriu l-a amintit, de altfel, de mai multe ori, ca pe „o excepţie”) rămâne, deocamdată, cel constituit în jurul Catedrei de lingvistică generală şi semiotică de la Universitatea din Cluj. Trebuie să trecem însă dincolo de orice endocentrism şi falsă modestie, admiţând, din capul locului, că acest „centru” este încă departe de a se putea compara cu marile grupări şi „şcoli” menţionate pe plan internaţional (pentru o prezentare ponderată a unei secţiuni din eforturile grupării clujene, vezi şi aprecierile profesoarei Angela Bidu Vrânceanu, din Limbă şi literatură, 2003, I-II). O caracteristică aparte şi definitorie pentru această grupare ar putea fi totuşi semnalată în contextul dezbaterii de faţă. Ea pare să rezide în modul în care a fost proiectată, prin colaborarea cu Magistrul, activitatea de cercetare curentă şi de perspectivă, începând cu cartarea stadiului de dezvoltare a studiilor integraliste pe plan internaţional şi cu acoperirea, în investigaţia proprie, a domeniilor problematice cruciale. Din acest unghi, trebuie înţeleasă, mai întâi, focalizarea primordială asupra lingvisticii textului, unde se poate afirma că s-a reuşit, deja, schiţarea unui aport notabil şi chiar a unei căi aparte de dezvoltare (reperabile în lucrările de anvergură, provenite din teze de doctorat, realizate de: Emma Tămâianu-Morita, Lolita Cornelius-Zagaevschi, Cristina Pop, Simion Doru Cristea, Rodica Frenţiu şi, într-o perspectivă semiotică convergentă cu cea promovată de Carmen Vlad, Nicoleta Neşu). În conexiune strictă cu acest eşalon central al cercetării, nu putem să nu amintim faptul că Eugeniu Coşeriu a recunoscut ca „foarte adecvată” soluţia conceptuală, avansată în acest context, de a se încerca extensiunea demersului integralist, prin asocierea cu un mare „aliat filozofic” din tradiţia românească, anume cu teoria blagiană a creaţiei culturale.În sfârşit, să mai consemnăm, cu exigenţă şi încredere, faptul că, în interiorul acestui cadru, s-au manifestat deja, convergent şi convingător, mai mulţi tineri cercetători (pe lângă cei citaţi), care au furnizat deja contribuţii excepţionale, în revistele de specialitate şi în cele două culegeri realizate, până acum, în acest domeniu: Cornel Vâlcu, Lucian Lazăr, Oana Boc, Maria Ştefănescu, Dina Deheleanu, Elena Faur. La aceasta trebuie adăugată, ca un semn bun, şi forţa de iradiere a grupului clujean, „exportator”, deja, al unor tineri impuşi, foarte repede, ca străluciţi exponenţi peste hotare, cum este Cristian Bota, la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei de la Geneva, sau Sean Cotter, care, în septembrie 2004, şi-a luat doctoratul în traductologie, pe conexiunea Blaga– Coşeriu, la Michigan State University din S.U.A.
Nu dorim, în nici un caz, să exagerăm relevanţa acestei încercări „programatice” şi nici să reducem, în acest fel, semnificaţia globală a unui posibil aport românesc în contextul mişcării integraliste. Pentru o imagine de ansamblu asupra acestui aport, ar trebui considerate, desigur, şi un număr tot mai mare de contribuţii disparate, realizate în diferite centre universitare din România şi Republica Moldova (Iaşi, Bucureşti, Chişinău, Bălţi, Sibiu, Timişoara). O prezentare şi evaluare amănunţită a acestora s-ar impune ca obligatorie într-o dezbatere ca cea pe care o avem aici în vedere. Meritul acestor contribuţii, în ansamblul lor, mi se pare a fi acela de a schiţa un modest „început de drum”, în contextul eforturilor ce se impun pentru a putea răspunde, cu demnitate, „testamentului” coşerian. O dezvoltare mult mai amplă şi mai sistematică ar fi însă, fără îndoială, necesară pentru aspiraţia de a înscrie şi lingvistica şi cultura română pe harta dezvoltării actuale a integralismului la nivel internaţional.
* Text prezentat ca prelegere inaugurală la deschiderea noului an academic 2005-2006, în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca.