Textul politic în viziunea lingvisticii integrale
Pentru tiparPunctul de plecare al prezentei lucrări îl reprezintă ipoteza că textul politic există ca un sub-tip textual aparte, cu un specific al său bine determinat, care îl individualizează în sfera mai largă a clasei textelor cu finalitate practică, în sensul preconizat de Aristotel1. Încercăm astfel să aducem o altă perspectivă în interiorul abordărilor tipologice cu o tradiţie îndelungată, bazate pe clasificarea în tipuri fundamentale, pornind de la criterii sintactico-semantice sau de la criterii pragmatice2. Pe baza acestor criterii, se elaborează nişte seturi de tipare / grile de construcţie a textelor, nişte seturi de reguli de producere a lor. Aşa după cum afirma şi Lotman (1974, 93-95), atunci când se vorbeşte despre o insuficienţă a analizei textelor din perspectivă semantică sau sintactică, nu înseamnă că li se opune o abordare neapărat pragmatică ci, mai degrabă, una funcţională, în sensul că modificarea funcţiei unui text este hotărâtoare, conferindu-i acestuia o nouă semantică şi o nouă sintactică. Această opinie conduce la ipoteza funcţionalistă asupra tipologiei textuale, ipoteză conform căreia o clasificare tipologică a textelor este determinată de sistemul funcţionării lor, luând astfel în considerare realitatea practicii textuale ca unul şi acelaşi text să comporte funcţii diferite. Se creează în acest mod posibilitatea co-existenţei a două mari criterii de tipologizare, unul aparţinând creatorului de text, ce concepe textul în lumina unei anumite categorii funcţional-tipologice, şi celălalt al receptorului de text, care îl poate percepe în altă lumină, reinterpretându-l. Înainte însă de orice teoretizări legate de criteriile de clasificare, un rol important în determinările tipologice de orice natură îi revine intuiţiei3, capacităţii oricărui vorbitor de a porni într-un demers de investigaţie tipologică de la o abilitate primară de a recunoaşte şi a clasa diferite texte-ocurenţă în tipuri de texte. Această intuiţie este inclusă în cadrul unei „experienţe tipologice” ce există în interiorul oricărei societăţi evoluate cultural. Această experienţă tipologică este concretizată fie într-o tipologie a textelor, elaborată şi cunoscută de membrii acelei comunităţi, fie într-o schematizare a elementelor unei asemenea tipologii. Indiferent de stadiul în care se găseşte ea, în practica analitică, orice demers aplicativ al ei nu se poate sustrage, implicit sau explicit, acestor constrângeri exercitate de distribuţia tipologic-funcţională a fenomenelor textuale (Vlad, 1982, 84).
Conştienţi fiind de faptul că, în realitatea lingvistică a textelor-ocurenţă, nu există „tipuri pure” de texte ci, dimpotrivă, textele propriu-zise prezintă o îmbinare de mai multe tipuri, în interiorul căreia se poate observa un tip dominant şi unul sau mai multe recesive, considerăm mai apropriată, pentru cercetarea noastră întreprinsă asupra textului politic, înţelegerea întemeierii sale ca tip distinct de text nu prin forma sau structura lui lingvistică, ci prin determinările lui de natură extralingvistică. Deschiderea lingvisticului spre extralingvistic ne poate fi oferită, considerăm noi, de adoptarea unei perspective semiotice în abordarea textului. Ca urmare, vom considera determinarea „politic” din sintagma „tip textual politic” ca fiind externă (deoarece nu ţine de modalitatea propriu-zisă de instituire a sensului textual) şi secundară (sau ulterioară, în sensul că se referă la orientarea ulterioară sau utilizarea textului şi nicidecum la construcţia lui)4. În consecinţă, ea determină, în considerarea tipologică a textelor politice, necesitatea depăşirii graniţelor lingvisticii, ancorarea problematizărilor în domenii conexe acesteia, precum şi luarea în considerare a factorilor de natură extralingvistică, care să explice specificul acestor texte.
Punctul de plecare al acestor consideraţii îşi are rădăcinile în viziunea integralistă asupra tipologiei textuale, viziune ce diferă, în esenţă, de celelalte abordări tocmai prin faptul că, dincolo de punctul de plecare – intuiţia – şi dincolo de necesitatea ca un text să fie „apropriat” situaţiei de comunicare, textul este o activitate – nu un produs – şi, ca urmare, el nu poate fi „prins” în nişte scheme, în nişte tipare abstracte de construcţie a sa, cu atât mai puţin de construcţie a sensului său. De aceea, în lingvistica integrală, se vorbeşte, mai degrabă, de „tradiţii de texte”, care nu sunt circumscrise unei limbi istorice date şi care se lasă doar descrise la nivelul normelor lor textuale, specifice. Ni se pare relevantă pentru concepţia lingvisticii integrale asupra tipologiei textuale discuţia privitoare la justificarea întemeierii „tipului” de text „politic”. Ne vom referi în acest moment la studiul coşerian Limbaj şi politică (1987/1996), studiu în care se încearcă, prin deconstrucţia şi analiza minuţioasă a elementelor obţinute, o posibilă definire a textului politic ca „tip” distinct de text şi precizarea perspectivei din care putem vorbi despre „tipul” de text amintit. În demersul său, Coşeriu pleacă de la sublinierea faptului că sintagma „limbajul politicii” poate avea cel puţin trei înţelesuri sau trei accepţii diferite:
a) ca lexic politic (= terminologia utilizată în desemnarea noţiunilor şi a instituţiilor politice, specifică, în parte, fiecărei ţări);
b) ca mod de utilizare, adică uzul lingvistic determinat de atitudini şi / sau ideologii politice, cu precizarea că nu este vorba despre „limbaje speciale”, nici despre „schimbări” în limbă, ci este vorba despre chiar uzul lingvistic (Sprachverwendung), adică despre „moduri de a folosi limbajul, de modalităţi ale vorbirii, nu ale limbilor şi, anume, de modalităţi subiective şi, în acelaşi timp, orientate spre faptele extralingvistice, adică de modalităţi determinate de atitudinile adoptate de către vorbitori, prin intermediul cuvintelor, faţă de lucrurile desemnate” (Coşeriu, 1996, p. 13);
c) ca utilizare a limbajului în „discursuri” / „texte” politice, urmărindu-se eventualele trăsături lingvistice specifice unui astfel de tip de text. Din acest punct de vedere, textele politice pot fi studiate în trei sensuri diferite:
1. ca orice texte, „adică în calitate de documente, ca surse de informaţie istorică sau istorico-culturală, inclusiv în ceea ce priveşte concepţiile şi ideologiile politice” (Coşeriu, 1996, p. 16) – în cadrul filologiei. Aici, Coşeriu este de părere că, pentru modul de abordare filologic, există doar „clasa textelor” în general şi, ca urmare, pentru studiul filologic al textelor, textul politic nu prezintă nimic specific şi nici nu reclamă metode speciale de analiză. Filologia, ca disciplină auxiliară a istoriei, poate să culeagă informaţie politică din orice text, fie el chiar şi literar sau poetic.
2. ca exemple tipice de discursuri „eficiente”, orientate spre „valoarea practică a eficacităţii” – în cadrul lingvisticii generale a textului. Aici Coşeriu este de părere că textul politic, la fel ca orice alt tip textual, „este determinat, cu privire la procedeele sale de bază, prin finalitatea sa şi prin funcţiile care corespund unei asemenea finalităţi” (Coşeriu, 1996, p.15). Finalitatea ultimă a unui asemenea text este „eficacitatea practică”, iar funcţia care corespunde acestui tip de finalitate este funcţia „de apel” (din modelul bühlerian) concentrată asupra ascultătorului, pe care trebuie să-l determine să acţioneze sau să adopte o anumită atitudine. Lingvistica generală a textului este cea care poate delimita clasa textelor determinate de valoarea eficacităţii lor practice, dar, susţine Coşeriu, asemenea texte există la orice nivel al vieţii practice, în orice domeniu al relaţiilor interumane, „de la dragoste până la comerţ, de la sport până la învăţământ, nu numai în viaţa şi activitatea politică propriu-zisă” (Coşeriu, 1996, p.17). Ca urmare, procedeele lingvistice ce susţin această finalitate practică nu sunt specifice doar textelor politice, ci oricărui astfel de text, înzestrat cu o asemenea finalitate.
3. individual, în cadrul stilisticii vorbirii sau a lingvisticii textului ca hermeneutică a sensului. Nici aici textele politice nu formează o clasă aparte, pentru că, pentru hermeneutica sensului, orice text reprezintă un individ şi nu un exponent al unei clase. Analiza textelor ca indivizi poate doar să sublinieze influenţa unor asemenea factori externi („politic”) asupra construcţiei textului respectiv şi nu să traseze limitele unei „clase” de asemenea texte. Concluzia la care Coşeriu ajunge în urma acestei minuţioase desegmentări a tipului de text politic (şi care, ca metodă de abordare, credem noi, poate fi verificată şi aplicată şi discuţiei despre orice alt tip de text) este că „în nici una din aceste forme studiul discursurilor politice nu prezintă nimic ce i-ar fi specific şi care ar reclama metode sau tehnici speciale de analiză, interpretare şi descriere /.../ discursurile politice nu constituie o clasă prin forma sau structura lor lingvistică, ci numai prin conţinutul lor extralingvistic” (Coşeriu, 1996, p. 16-17, subl. n. – N.N.). De fapt, el afirmă şi în Linguistica del testo că „sensul în interiorul textelor este exprimat nu doar lingvistic, ci şi extralingvistic” şi, tocmai de aceea, „lingvistica textului pe care noi o considerăm ca fiind cea <adevărată şi adecvată> trebuie să depăşească graniţele lingvisticii”(Coşeriu, 1997, p. 185, trad. n. – N.N.).
Această deschidere a lingvisticului spre extralingvistic se materializează, cel puţin în cazul tipului de text analizat, în luarea în considerare a finalităţii lui (practice, în cazul de faţă) şi a funcţiilor ce corespund acestei finalităţi. Această îmbinare va selecţiona procedeele principale ce stau la baza construcţiei de sens. Ca urmare, determinarea „politic” din sintagma „tip textual politic” este de natură extralingvistică şi orientează tipul de text considerat ca atare, spre utilizarea sa ulterioară, dincolo de construcţia şi / sau modalităţile de instituire a sensului, fiind mai degrabă o etichetare a tipului de acţiune specifică situaţiei de comunicare proprie tipului respectiv. Or, „adevăratul” textual-tipologic ar trebui să se situeze, în perspectiva lingvisticii integrale, la nivelul noului semnificat global, de grad superior, care este sensul. Atât determinările primului tip de criterii (pragmatic), cât şi cele ale celui de-al doilea tip (semantico-sintactic) din încercările „clasice” de tipologizare a textelor (în speţă pragmatice) nu se ridică la nivelul acestui nou semnificat, ci se opresc fie la nivelul tipurilor de acţiuni şi al principalelor tipuri de situaţii de comunicare aferente care orientează finalitatea globală a textului (primul criteriu), fie la nivelul textului material propriu-zis, reflectând doar constituţia semnificantului textual (al doilea criteriu).
Înţelegerea tipologiei textuale în acest mod şi plasarea ei la nivelul construcţiei de sens derivă din conceperea limbajului, în pură linie aristotelică, ca „logos semantikós”, concepţie ce postulează primordialitatea funcţiei semnificative în raport cu eventualele determinări ulterioare ale vorbirii (i.e. ale limbajului în uz). Discutând viziunea aristotelică asupra limbajului, (vezi şi Coşeriu, 1996, p. 11), Coşeriu explică aceste determinări ulterioare, aceste finalităţi discursive pe care lingvistica integrală le preia, ca pe nişte determinări suplimentare prin care „Aristotel a construit bazele pentru problematizarea ulterioară a limbajului” (Coşeriu, 1999, p. 16). Acestea sunt:
– finalitatea apofantică (ştiinţifică sau raţională) – „logos apophantikós” – „cei care înţeleg că limbajul este expresia gândirii raţionale înţeleg limbajul ca logos sematic şi apofantic” (Coşeriu, 1994, p. 16). „De aceea, limbajul ştiinţific este limbaj cu încă altceva, cu o determinare suplimentară /.../ fiindcă nu tot limbajul este apophantikós (afirmativ şi negativ)” (Coşeriu, 1994, p. 15).
– finalitatea pragmatică (practică) – logos pragmatikós – „cei care înţeleg limbajul ca instrument de comunicare, instrument al interacţiunii între oameni, înţeleg limbajul ca logos semantic cu determinare suplimentar pragmatică” (Coşeriu, 1994, p. 16).
– finalitatea poetică – logos poietikós. „Cei care înţeleg că limbajul este în esenţă identic cu poezia afirmă că determinările semantică şi poetică sunt identice, că este o identitate între semanticitate şi poeticitate” (Coşeriu, 1994, p. 16); însă „determinarea poetică este, de asemenea, şi ea ulterioară” (Coşeriu, 1994, p. 15). Aceste determinări „ulterioare” (ştiinţifică, practică sau poetică) ţin de intenţia sau atitudinea exprimată de vorbitor prin actele determinate (texte), indicând orientarea construcţiei de sens într-una din aceste direcţii (Coşeriu, 1994, p. 16)5. În consecinţă, în descendenţă aristotelică, textul politic aparţine tipului de texte practice, cu finalitate pragmatică. Specificul acestui text constă tocmai în faptul că logosului semantic i se adaugă o determinare ulterioară, de ordin pragmatic, ce constă în eficacitatea sa, în puterea persuasiunii. Ea este cea care va selecţiona mijloacele şi strategiile de construcţie textuală, astfel încât ele să se subsumeze finalităţii lui practice şi funcţiilor ce derivă din aceasta. În cadrul acestui tip de texte însă textul politic are, la rândul său, un specific aparte, subsumat, de această dată, determinării „politic”, care îl distinge de alte tipuri de texte cu aceeaşi finalitate practică (de exemplu, textele publicitare, conversaţionale, juridice). Acest specific este dat, în primul rând, de parametrii specifici ai situaţiei de comunicare de tip politic– roluri comunicative, dublate de o instituţie sau doctrină politică, spaţiu ritualic şi coordonate temporale. La rândul ei, respectiva situaţie orientează construcţia întregului edificiu textual spre atingerea scopurilor finale caracteristice.
Un alt aspect relevant în încercarea de caracterizare tipologică a textului politic este analiza funcţiilor textuale specifice lui. Prin funcţii textuale, ca deosebite de cele ale vorbirii sau cele idiomatice, Coşeriu înţelege „funcţii ale vorbirii într-o situaţie determinată de funcţionare care privesc, de fiecare dată, scopul vorbirii” (Coşeriu, 1997, p. 72, trad. n. – N.N.; vezi şi p. 206, op. cit.). Ca urmare, „un text consistă nu pur şi simplu din propoziţii, cum se crede de obicei, ci din propoziţii care îndeplinesc o anumită funcţie textuală. E mai bine să se spună că ceea ce e exprimat prin aceste funcţii (şi nu coincide numaidecât cu propoziţia) este tocmai o parte componentă a textului. Dacă textul constă dintr-o singură propoziţie, nu e drept să se creadă că ea epuizează textul. Acesta e redat printr-o propoziţie care exprimă o anume funcţie textuală condiţionată situativ. Prin urmare, una şi aceeaşi propoziţie a unei limbi poate să îndeplinească funcţii textuale cu totul diferite.” (Coşeriu, 1993, p. 64). Recunoscând că „paradigmatica acestor funcţii textuale nu este încă fixată, nici pentru texte în general, nici pentru texte ca planuri structurate idiomatic” (Coşeriu, 1997, p. 206, trad.n.– N.N.), Coşeriu separă totuşi funcţiile textuale implicite, prin care el înţelege funcţiile ce sunt date pe baza presupoziţiilor textuale („funcţii textuale implicite care sunt date pe baza presupoziţiilor textuale”, Coşeriu, 1997, p. 206, trad. n.– N.N.) de funcţiile textuale explicite, prin care înţelege funcţiile ce sunt independente de presupoziţiile textuale („funcţii textuale explicite care nu sunt date pe baza presupoziţiilor textuale”, Coşeriu, 1997, p. 206, trad. n.– N.N.). Din prima categorie fac parte funcţii textuale precum „respingere”, „acceptare”, „aluzie”, „răspuns”, „aserţiune”, „afirmaţie”, „exemplu”, „replică”, „contestare”, „constatare”, „întrebare”, „ironie”, „opinie”, „glumă”, „insinuare”, „negare” (Coşeriu, 1997, p. 206), iar din a doua categorie, funcţii textuale precum „instrucţiune”, „îndemn”, „informaţie”, „ordin”, „rugăminte”, „explicaţie”, „salut”, „precizare”, „protest”, „sfat”, „promisiune”, „dorinţă” etc. (Coşeriu, 1997, p. 206). Coşeriu mai precizează că un posibil principiu fundamental de clasificare a lor s-ar putea baza pe distincţia funcţii textuale dialogice (ex.: întrebare / răspuns) şi funcţii textuale non-dialogice (Coşeriu, 1997, p. 206). Aceste funcţii textuale nu pot şi nu coincid cu funcţiile frazale (Coşeriu, 1997, p. 207), pentru că trebuie neapărat făcută distincţia categorii ale vorbirii / categorii idiomatice / categorii (funcţii) textuale. La fel cum orice limbă poate exprima categoriile vorbirii prin categorii glotice, total diferite, aşa şi o singură propoziţie dintr-o limbă poate îndeplini funcţii textuale diferite (Coşeriu, 1993, p. 63-64). De remarcat este şi faptul că textul poate să posede categorii ce nu au forme specifice de expresie în limbile concrete (ex.: „obiecţia”, „răspunsul”). De asemenea, spre exemplu, propoziţiile interogative pot, în text, să exprime şi altceva decât „întrebarea” propriu-zisă – de exemplu, „îndoiala”. Fenomenul este valabil şi viceversa, dacă luăm în considerare faptul că o întrebare poate fi exprimată şi altfel decât printr-o frază interogativă tipică. „De aceea, astfel de categorii ale limbilor concrete, cum sunt < modul imperativ>, <negarea>, <forma interogativă>, trebuie să fie net delimitate de categorii ale textului ca <îndemn>, <refuz>, <întrebare>, <răspuns>, <obiecţie> ş.a.m.d.” (Coşeriu, 1993, p. 64, subl. n. – N.N.).
Aşa cum remarca şi Donatella di Cesare (vezi nota 30, p. 72, din Coşeriu, 1997, trad. n. – N.N.), „această noţiune (de funcţie textuală, nota n. – N.N.) ne duce cu gândul la cea de <forţă ilocuţionară> prezentă în teoria actelor de vorbire”. Într‑adevăr, deşi de pe baze conceptuale filozofice total diferite, opuse chiar, se poate configura un paralelism între funcţia textuală, aşa cum o vede Coşeriu, şi forţa ilocuţionară (iniţial la Austin şi preluată apoi de Searle), văzută, prin raportare la locuţie şi perlocuţie, ca fiind ceea ce se realizează atunci când „performăm” un act de vorbire. De asemenea, afirmaţiile lui Coşeriu referitoare la diferitele moduri de exprimare a imperativului, sau a interogativului în text, prin „corespundere cu contextul” (vezi Coşeriu, 1993, p. 63-64; Coşeriu, 1997, p. 73-74) ne duce cu gândul la teoria actelor indirecte de vorbire (vezi din nou Searle) în care locutorul performează un act ilocuţionar primar prin intermediul unuia secundar, cu dorinţa ca intenţia sa ilocuţionară ce a stat la baza performării actului primar să-i fie recunoscută de cel căruia i se adresează. Nu ne propunem aici un studiu în paralel al acestor două teorii; am insistat doar asupra acestor apropieri fecunde, credem noi, cu atât mai mult cu cât textul politic, aşa cum am arătat în cercetări anterioare6, se lasă foarte bine descris din perspectiva actelor de vorbire, în special a celor indirecte. Din acest unghi al funcţiilor textuale, textul politic prezintă nişte trăsături care l-ar putea individualiza în cadrul mai larg al textelor cu eficacitate practică. Este vorba aici despre funcţii precum „ascundere a gândirii”, „falsificarea intenţionată a lucrurilor”, „nerespectarea adevărului însă cu aparenţa de a-l spune, fie fără posibilitatea de verificare a celor spuse, fie folosindu-se de posibilitatea ca cele spuse să fie interpretate şi în alt mod, într-un sens <inocent>, ceea ce îi este propriu insinuării” (Coşeriu, 1996, p. 15). Este limpede că aceste trăsături care sunt puse în slujba „eficacităţii” sale persuasive individualizează textul politic, pe de-o parte, faţă de alte texte practice şi îl disting, pe de altă parte, faţă de textele poetice sau ştiinţifice. Ca urmare, limbajul politicii sau al politicienilor are această caracteristică principală a „ascunderii gândirii”, a „insinuării”, care reprezintă un „fapt de discurs, de text, nu un fapt de limbaj pur şi simplu sau de limbă” (Coşeriu, 1996, p. 15). Putem susţine această opinie şi prin alte exemple: discutând modalităţile prin care un principe îşi poate păstra puterea, Machiavelli îi recomanda o „aparenţă de sinceritate”, „o aparenţă de compasiune” şi „o aparenţă de religiozitate” (subl. n. – N.N.), principele neavând voie să se sustragă nici uneia dintre aceste trei virtuţi (Machiavelli, 1946, p. 151); la scurtă vreme după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, G. Orwell afirma că „limbajul politic /.../ are misiunea de a face din minciună adevăr, din crimă o faptă respectabilă, de a-i da trecerii aparenţa de stabilitate” (Orwell, 1968, p. 139). Merită amintită în acest context şi părerea lui C.Sălăvăstru care, dintr-o perspectivă diferită de cea lingvistică, şi anume din perspectiva sociologiei politice, vorbeşte despre anumite „libertăţi” pe care discursul politic şi le asumă în specificitatea sa: pe lângă „amplitudinea angajamentului problematic” şi „raţionalitatea manipulării” prin discursul politic, este vorba şi despre „deschiderea procedurală” a acestui tip de discurs, libertate ce s-ar concretiza tocmai în „posibilitatea valorificării unor proceduri şi mecanisme dintre cele mai diferite”, ce nu par a fi îngăduite nici unui alt tip de discurs. Libertatea în aceste direcţii pare a fi maximală în raport cu alte tipuri de discurs (ştiinţific, filozofic) (Sălăvăstru, 1999, p. 115; pentru detaliere, vezi p. 105-146). De la această „libertate” a insinuării, a ascunderii şi a falsificării adevărului, ca funcţii textuale predominante în discursul politic, până la strategiile de manipulare mai este doar un pas.
În sfârşit, perspectiva semnică în descrierea textului de tip politic ni se pare extrem de relevantă în scopul propus, şi anume acela de a ilustra particularităţile textului politic în viziunea lingvisticii integrale. Aceasta distinge clar între „funcţii ale semnului <în limbă>, deci ale semnului virtual”, şi „funcţii ale semnului <în text>, deci ale semnului actualizat” (Coşeriu, 1997, p.132, trad.n.– N.N.). Cu alte cuvinte, semnul lingvistic funcţionează ca semn actualizat doar în planul textual, iar modul său de funcţionare discursivă se materializează în şi prin reţeaua de relaţii în care el se găseşte şi care contribuie, în totalitate, la instituirea sensului în text. Pornind de la schema funcţiilor bühleriene pe care le preia şi le interpretează (i.e. funcţia reprezentativă/ referenţială, expresivă şi apelativă), Coşeriu mai adaugă un set de relaţii semnice complexe, în care semnul lingvistic din text este implicat, relaţii ce se constituie în funcţiile semantice de evocare (Coşeriu, 1997, p. 132). Acestea sunt:
1. Relaţii cu alte semne (Coşeriu, 1997, p. 97-108):
a) relaţii cu semne izolate;
b) relaţii cu grupe sau categorii de semne;
c) relaţii cu sisteme întregi de semne.
2. Relaţii cu semne din alte texte (Coşeriu, 1997, p. 108-110):
a) discursul repetat;
b) „zicerile proverbiale”.
3. Relaţii între semne şi „lucruri” (Coşeriu, 1997, p. 110-117):
a) imitarea prin intermediul substanţei semnului [onomatopeea (directă), articularea (indirectă), sinestezia];
b) imitarea prin intermediul formei semnului.
4. Relaţii între semne şi „cunoaşterea lucrurilor” (Coşeriu, 1997, p. 119-121).
5. Cadrele („entornos”) (Coşeriu, 1997, p. 121-131).
Aşa cum am afirmat şi mai sus, aceste relaţii ale semnului contribuie, toate, ca posibilităţi ale sensului, la instituirea lui, dar predominanţa unora dintre ele în anumite categorii de texte sau absenţa lor pot duce la un început de diferenţiere tipologică a textelor. Din acest punct de vedere, semnalăm câteva dintre posibilele specificităţi ale textului politic, fără pretenţia de a le fi epuizat, cu observaţia că în discutarea problemei actualizării diferitelor relaţii semnice în texte, spre deosebire de modurile discursive ştiinţific şi practic (căruia îi aparţine textul politic), modul discursiv poetic reprezintă, în concepţia lingvisticii integrale, zona maximală a actualizării tuturor relaţiilor semnice:
1. Spre deosebire de textele ştiinţifice sau poetice, textul politic ca tip de text practic se articulează în jurul funcţiei de apel (centrată asupra interlocutorului / auditor). În construcţia textului-ocurenţă, aceasta determină oralitatea stilului politic, concretizată mai ales în frecvenţa structurilor apelative, a adresării directe, a interogaţiilor retorice, a dublei raportări a producătorului de text (EU/ NOI versus VOI, pe de-o parte, sau versus CEILALŢI, ca opozanţi, pe de altă parte), a verificării permanente a feed-back-ului, dublate de o paletă largă de mijloace paralingvistice.
2. Unele discursuri politice – în speţă cele electorale – recurg adesea la relaţia 2b, utilizând proverbe, zicători, maxime celebre, dictoane, chiar mituri şi metafore ca strategii specifice de influenţare7.
3. Un anumit text politic, individual, relaţionează cu toate celelalte texte ce stau sub „constrângerile” unei anumite doctrine ideologice al cărei exponent este (vezi şi C. Sălăvăstru, 1999, p. 147-170), dintre tipurile de „constrângeri” impuse discursului politic, cea ideologică figurând printre altele, precum credibilitatea sau interesul politic.
4. Este relevantă în cadrul relaţiei semnelor cu „lucrurile” şi discuţia asupra terminologiei politice din studiul amintit (1996, p. 13-15), unde Coşeriu discută despre aşa-numitul „limbaj al nazismului”, sau despre „limbajul comunismului”, arătând că nu este vorba de limbaje speciale, nici de semnificate diferite, ci doar de valori subiective exprimate prin intermediul cuvintelor, faţă de „lucrurile” desemnate. Ele corespund evocării şi trimit la o altă funcţie a limbajului– efectivitatea sa (Wirkung) într-o anumită comunitate lingvistică, în relaţiile sociale, în viaţa publică. Ea se poate defini ca fiind o „apreciere a lucrurilor evocată şi reflectată în cuvinte, ca expresie (indirectă) a atitudinii faţă de lucruri, instituţii, idei, persoane şi grupuri, adică, tocmai ca manifestare a unor convingeri, sentimente, ideologii” (Coşeriu, 1996, p. 14). Deşi această funcţie nu poate fi limitată doar la utilizarea sa în limbajul specific politicii, totuşi „în domeniul politic asociaţiile cuvintelor cu anumite imagini ale lucrurilor şi cu anumite atitudini faţă de lucruri ar fi, poate, prin intensitatea însăşi a pasiunilor politice, mult mai evidente” (Coşeriu, 1996, p. 14-15).
5. De asemenea, tot în manieră diferită în textele politice faţă de un text ştiinţific, spre exemplu, se prezintă relaţia dintre semne şi „cunoaşterea lucrurilor”, interpretarea lor din perspectivă proprie, specifică fiecărei culturi în parte. Aici s-ar înscrie şi încercările de motivare a specificului discursului politic occidental european faţă de cel american şi chiar a specificului unui discurs politic aparţinând naţiunilor diferite, în contextul larg european. Diferenţierile provin, desigur, din viziunile diferite asupra lumii oferite de respectivele limbi şi culturi, clădite şi izvorâte din alte realităţi istorice şi sociale, din scopuri şi aspiraţii specifice, din practici şi tradiţii culturale distincte etc.8 Tot legat de relaţia textului cu „cunoaşterea lucrurilor”, textul politic mai prezintă o caracteristică, derivată în mod direct din finalitatea lui practică şi asociată trăsăturilor sale constitutive precum ambiguitatea şi disimularea. Este vorba despre minciuna politică, despre caracterul adevărat sau fals, despre funcţionarea sa ca text cultural 9.
6. Tot faţă de textele ştiinţifice, spre exemplu, în textele politice se actualizează cadrele (= situativ, regional, contextual şi al universului de discurs), unele dintre acestea având un rol important în construcţia sensului textual (mai ales contextul istoric, cel cultural, precum şi universul de discurs). Textul politic, prin excelenţă, nu poate fi receptat dacă este rupt de fundalul extratextual, iar relaţiile extratextuale, aşa cum afirma şi Lotman (1970, 231-232), nu trebuie înţelese ca adăugate sau imaginate, ci trebuie considerate ca făcând parte din substanţa textului, în calitate de elemente structurale de un anumit nivel. Textul politic, prin însăşi structura sa, este un text puternic saturat cultural, sub cel puţin două aspecte: pe de-o parte, prin apartenenţa sa efectivă la un anumit moment istoric concret şi, de pe altă parte, prin conţinutul ideologic şi doctrinar pe care îl posedă, el purtând atât însemne ale „epocii” în care a fost produs, cât şi ale punctului de vedere din care a fost produs.
Am încercat pe parcursul prezentei investigaţii să punctăm doar câteva dintre principalele probleme pe care le ridică fundamentarea tipologică a textului politic, din perspectiva lingvisticii integrale. Am efectuat acest demers conştienţi fiind de originalitatea şi singularitatea acestei direcţii lingvistice în panorama actuală a câmpului de investigaţie. Soluţiile la care se poate ajunge însă, pe această cale, reprezintă, credem noi, o alternativă solidă, viabilă şi demnă de luat în considerare, la celelalte încercări (în speţă pragmatice) de legitimare a unei tipologii textuale. Încadrarea conceptuală propusă aici porneşte de la recuperarea şi valorificarea trihotomiei logosului semantic al lui Aristotel în spaţiul lingvisticii integrale aşa cum este ea fundamentată de E. Coşeriu. Conform acesteia, textul politic se lasă definit ca atare, în perspectivă lingvistico-semiotică, în mod esenţial şi necesar din unghiul conţinutului său extralingvistic, definitorie fiind, astfel, apartenenţa sa la clasa textelor cu finalitate practică / pragmatică. Rezultatul acestei propuneri de încadrare tipologică se materializează într-o schemă de dublă relaţionare a textului politic, la modul descriptiv, ca instanţă subordonată clasei textelor practice şi ca instanţă supraordonată a ceea ce noi am numit specii textuale politice de texte-ocurenţă (de ex., discursul electoral, parlamentar, prezidenţial, de presă, oficial, metapolitic, propagandistic, politico-administrativ, al disidenţei)10.
Note
1 Subiectul a mai fost supus atenţiei noastre şi în studii anterioare, în special în Neşu (2001, 97-106).
2 Pentru detalii legate de diferitele modalităţi de abordare tipologică a textelor, vezi Tămâianu (2001) pentru texte în general şi Neşu (2001, 97-106) pentru textul politic în particular.
3 Dăm câteva exemple în acest sens: Sumpf, în Les problèmes des typologies, 1969, este de părere că, în ceea ce priveşte problema tipurilor, „este vorba despre o categorizare relativ intuitivă, datorită căreia o suită de propoziţii devine posibilă” (p.46, trad.n. – N.N.); Lotman, în Lecţii de poetică structurală, 1970, spune că „tipologia este intuitiv prezentă în conştiinţa emiţătorului şi receptorului” (p.93); van Dijk, în Some Aspects of Text Grammars, 1972, consideră că „orice vorbitor nativ al unei limbi, în principiu, va putea fi capabil să facă o distincţie între un poem şi o carte de matematică, între un articol dintr-un ziar şi un chestionar. Aceasta implică faptul că el are o capacitate iniţială de a diferenţia universul textelor şi de a recunoaşte diferitele tipuri de texte” (p.297-298, trad. n. – N.N.).
4 Termenii „extern” şi „secundar” sunt preluaţi din Tămâianu (2001, 65) şi sunt utilizaţi cu semnificaţia dată de autoare.
5 Ni se par deosebit de relevante precizările făcute de Coşeriu: „ Aristotel spune: orice expresie este semantică, dar nu orice expresie este şi apofantică. Tot limbajul este semantikós (înseamnă ceva), dar nu tot limbajul este apophantikós (afirmativ şi negativ), aceasta fiind o determinare ulterioară a limbajului. De aceea, limbajul ştiinţific este limbaj cu încă altceva, cu o determinare suplimentară. Pe de altă parte, o rugăminte, de pildă, este limbaj, însă nu este nici adevărată, nici falsă, ea este studiată de retorică sau în poetică. Există deci o determinare practică sau pragmatică, acea determinare pe care o studiem în retorică. Acest limbaj al interacţiunilor ar fi logos semnatikós cu o determinare ulterioară logos pragmatikós, de ordin pragmatic. (…) Cei care înţeleg că limbajul este instrument de comunicare, instrument al interacţiunii dintre oameni, înţeleg limbajul ca logos semantic cu o determinare suplimentară pragmatică (pragmatikós)” (1994, 15-16).
6 Problematica studierii şi analizării textului politic din perspectiva teoriei actelor de vorbire a făcut obiectul unui studiu intitulat Aspecte pragmatice ale interpretării discursului politic, publicat în „Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe Filologice, Lingvistică, nr.1-2, 1999, p. 51-58.
7 Relaţia textului politic cu miturile şi metaforele a constituit subiectul unei cercetări anterioare, Limbajul politicii şi politica limbajului (I), apărută în vol. Biblioteca şi cercetarea XXIII, 2002, p.150-153.
8 Aceste aspecte sunt discutate pe larg in Neşu (2005, cap. 3, pag.172-186).
9 Detalii legate de problematica minciunii politice, de manipularea prin textul politic se găsesc în Neşu (2005, cap. 2. pag. 102-128).
10 Pentru detalierea acestei propuneri de încadrare tipologică şi rezultatele la care s-a ajuns, vezi Neşu (2005, cap. 4, pag. 197-206).
Bibliografie
1. Coşeriu, Eugen, 1993 (1973), Lingvistica: starea ei actuală, în Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 1, Chişinău, p. 61-69 (trad. din limba rusă de M. Gabinschi).
2. Coşeriu, Eugen, 1994, Prelegeri şi conferinţe, supliment al Anuarului de lingvistică şi istorie literară, Iaşi.
3. Coşeriu, Eugen, 1996 (1987), Limbaj şi politică, în Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 5, Chişinău, p.10-29 (trad. din limba spaniolă de E.Bojoga).
4. Coşeriu, Eugen, 1997(1978), Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, La Nuova Italia Scientifica, Roma, edizione italiana a cura di Donatella Di Cesare.
5. Coşeriu, Eugen, 2000, Lecţii de lingvistică generală, Editura Arc, Chişinău, trad. din limba spaniolă de E. Bojoga.
6. van Dijk, T. A., 1972, Some Aspects of Text Grammars, The Hague, Mouton.
7. Lotman, Iuri, 1970, Lecţii de poetică structurală, Editura Univers, Bucureşti.
8. Lotman, Iuri, 1974, Studii de tipologie a culturii, Editura Univers, Bucureşti.
9. Machiavelli, Nicolo, 1946, Principele, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti.
10. Morris, Charles, 1946, Signs, Language and Behaviour, Englewood Cliffs, Prentice Hall.
11. Neşu, Nicoleta, 1999, Aspecte pragmatice ale interpretării discursului politic, în Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe Filologice, Lingvistică, nr. 1-2, p. 51-58.
12. Neşu, Nicoleta, 2001, Statutul tipologic al discursului politic din perspectiva lingvisticii integrale, în Studia Universitatis „Babeş- Bolyai”, seria Philologia, nr. 4, p. 97-107.
13. Neşu, Nicoleta, 2002, Limbajul politicii şi politica limbajului (I), în Biblioteca şi cercetarea XXIII, p.150-153.
14. Neşu, Nicoleta, 2005, Textul politic. Limite şi deschideri semiotice, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
15. Orwell, George, 1968, Politics and the English Language, în The Collected Essays (Part IV).
16. Sălăvastru, Constantin, 1999, Discursul puterii, Editura Institutului European, Iaşi.
17. Sumpf, J., 1969, Les problèmes des typologies, în Langage, 13, Paris, Didier – Larousse.
18. Tămâianu, Emma, 2001, Fundamentele tipologiei textuale, O abordare în lumina lingvisticii integrale, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
19. Vlad, Carmen, 1984, Semiotica criticii literare, Editura Enciclopedică, Bucureşti.