Textul ca semn şi semnul ca text
Pentru tipar;)
;)
Comunicarea este un domeniu complex şi foarte important în activităţile umane, de modul de comunicare depinzând eficienţa acestora în diverse situaţii. De aceea comunicarea este studiată în ultimul timp ca un fenomen multidimensional, ale cărui varietăţi se bazează pe un element comun – semnul, care face parte dintr-un anumit sistem ce ajută la codificarea/ decodificarea mesajului.
Semiotica este ştiinţa despre semne, sisteme de semne şi despre comunicarea cu ajutorul semnelor. Teoria semnului a fost fundamentată de doi mari autori care au şi pus bazele semioticii ca disciplină de studiu– Charles Sanders Peirce şi Ferdinand de Saussure.
Pentru comunicarea umană, cel mai complex şi mai eficient sistem de semne este limba, care numeşte, descrie şi analizează realitatea înconjurătoare cu ajutorul semnului lingvistic. Semnul lingvistic este cea mai mică unitate care comportă un sens – acesta poate fi un cuvânt: casă; un morfem: -ei din casei sau -le din casele, prin urmare, semnul lingvistic nu este întotdeauna un cuvânt.
Există două elemente indisolubil legate ale semnului lingvistic: semnificantul – învelişul sonor, ansamblul de foneme care formează partea fonică a semnului, acesta fiind un semnal sonor perceput de cunoscătorii limbii respective, şi semnificatul, care reprezintă conceptul, ideea pe care o reflectă sau la care sereferărespectivul ansamblu sonor. Ambele trimit la referent – adică la obiectul concret, lucrul, noţiunea la care trimite semnul lingvistic.
„arbore” (desen) – semnificat
----------------------------------
arbore – semnificant
Conform lui F. de Saussure, legătura dintre semnificant şi semnificat este arbitrară, deci şi semnul lingvistic este arbitrar. Astfel, ideea de „soeur” nu este legată prin vreun raport interior cu suita de sunete s-ö-r care îi serveşte drept semnificant; ar putea fi însă reprezentat prin oricare altul, drept dovadă fiind diferenţele dintre limbi şi însăşi existenţa unor limbi diferite. Semnificatul „boeuf” are drept semnificant b-ö-f de o parte a frontierei şi o-k-s (Ochs) de cealaltă parte, afirmă F. de Saussure. Chiar şi fenomenul sinonimiei, când pentru unul şi acelaşi semnificat se pot găsi mai mulţi semnificanţi dovedeşte că semnul lingvistic este arbitrar.
Semnul reprezintă una dintre categoriile de bază ale interpretării limbajului uman; în limbă semnul este mai mult decât cuvânt, în filozofie semnul este mai mult decât idee, în ştiinţele naturii semnul este mai mult decât obiect.
În accepţia lui Ch.S.Peirce, semnul are un caracter tridimensional şi reflectă relaţia interpretant – semnificat – obiect. Grafic, această relaţie este reprezentată printr-un triunghi.
Definind semnul ca „ceva ce ţine locul la altceva şi este înţeles de cineva”, Peirce pune semnul în relaţie cu obiectul pe care-l defineşte şi cu interpretantul. În baza acestor relaţii sunt stabilite trei tipuri de semne, diferite de semnul lingvistic:
a) semnul iconic (icon) apare ca rezultat al analogiei cu obiectul pe care-l desemnează; el păstrează configuraţia vizuală a acestuia şi posedă proprietăţile denotatului său, în sensul că are acelaşi efect asupra receptorului. Drept exemple clasice de semne iconice servesc imaginile desenate sau fotografice ale obiectelor, tablourile, schemele etc.
b) semnul indicinal (index) se caracterizează printr-un raport de contiguitate cu obiectul pe care-l reprezintă şi provine de la o sursă „naturală”: spre exemplu, febra este un semn al bolii, fumul este semnul focului, înclinarea arborilor indică direcţia vântului, muşchiul de pe scoarţa lor – partea de nord, vuietul valurilor arată prezenţa unei ape (râu, mare) etc. Tot ce atrage atenţia – strigăt, zgomot, fulger, urmă, claxon, lumină se află în raport direct, fizic (de „atingere”) cu sursa, cu obiectul respectiv. De aceea Peirce considera că semnul indicinal poate fi tradus prin „Priveşte încolo!”.
c) semnul simbolic (simbol) nu se află în vreo relaţie fizică sau de similaritate cu obiectul pe care îl desemnează. El este rezultatul unor convenţii sociale şi culturale şi reprezintă viziunea unei societăţi sau comunităţi asupra unor lucruri. De exemplu, printr-o convenţie tacită de ordin cultural s-a ajuns la situaţia că balanţa reprezintă simbolul justiţiei în mai multe culturi. Însă ceea ce are caracter de semn simbolic pentru un grup oarecare poate să nu însemne absolut nimic pentru altul. De exemplu, mărţişorul este recunoscut ca simbol al primăverii numai în unele ţări balcanice (România, Bulgaria), dar nu are nici o semnificaţie în cadrul altor culturi.
Spre deosebire de semnele iconice şi indicinale, semnul simbolic se află într-o relaţie strânsă cu factorul uman şi etnic, cu o anumită cultură şi tradiţie, ceea ce îl situează pe un plan distinct faţă de celelalte tipuri de semne.
Motivaţia semnelor este şi ea diferită: semnele iconice au o motivaţie prin analogie; pentru semnele indicinale motivaţia este de contiguitate, iar semnele simbolice au o motivaţie social-culturală.
Fiecărui tip de semne îi revine o arie de funcţionare reprezentativă, în care îşi dezvăluie mai pregnant semnificaţiile. Astfel, iconicitatea este reprezentată tradiţional de pictură, sculptură, artele plastice în care motivaţia analogică este menţinută şi cultivată în mod diferit în diverse perioade. Realitatea actuală, lumea contemporană este, practic, invadată de iconicitate, aceasta se regăseşte masiv în mass-media electronică, televiziune, cinema, internet. În mediul urban, în special în sfera comerţului, iconicitatea este utilizată pe larg în multiple afişe, etichete, mărci comerciale etc., care sugerează diverse analogii între imaginea din reclamă şi obiectul concret la care se referă. Semnele iconice sunt mai frecvent utilizate, deoarece au un impact imediat asupra receptorului, pretându-se schematizării şi simplificării prin eliminarea unor trăsături neesenţiale şi prin păstrarea şi scoaterea în evidenţă a trăsăturilor specifice (sau voit accentuate).
Indicalitatea implică prezenţa obiectului pe care îl reprezintă şi care, spre deosebire de semnul iconic, nu este similar obiectului denotat. Decodificarea semnelor indicinale are loc mai mult în baza cunoştinţelor şi a experienţei destinatarului, care poate înţelege că zăpada reprezintă frigul, pomii înfloriţi sunt semnul primăverii, cântul cocoşului – apropierea dimineţii etc.
Simbolizarea se bazează pe anumite reguli prestabilite, în baza cărora este interpretat semnul. Unele semne simbolice denotă şi anumite raporturi de contiguitate cu obiectul pe care îl reprezintă, de exemplu, culoarea roşie a sângelui, altele însă au un caracter abstract şi convenţional– simbolurile matematice, chimice, grafemele alfabetelor etc.
Aceste tipuri de semne nu se manifestă întotdeauna izolat, în majoritatea situaţiilor ele sunt îmbinate, cu scopul de a obţine efecte cât mai puternice. De exemplu, într-un afiş publicitar mărimea şi culoarea literelor, plasarea lor în spaţiu scot în evidenţă nu atât caracterul lor simbolic, cât, în special, iconicitatea şi chiar contiguitatea lor (de exemplu, un Z într-o inscripţie referitoare la zumzet).
Diversele tipuri de semne şi caracteristicile lor sunt actualizate şi în creaţiile literare, bazate pe diverse proprietăţi ale cuvintelor, pe simbolismul sunetelor, pe configuraţia grafică a textului care poate fi construit în aşa fel, încât să reprezinte o imagine iconică. De exemplu, poeziile lui Appolinaire Cravata, Orologiul ş.a. Aceste creaţii au fost numite de autor caligrame şi pot fi considerate texte-semne, care scot în prim-plan iconicitatea.
Multiplele semnificaţii care pot fi decodificate din caligrame se bazează pe toate tipurile principale de semne caracteristice comunicării umane şi denotă o „densitate” semantică şi, respectiv, rar întâlnită în alte categorii de texte.
Una dintre poeziile lui Nicolae Dabija, Clepsidra, păstrează aspectul de text, de poezie, dar scoate în prim plan imaginea vizuală, iconicitatea:
Clepsidra
Vroiam să dobor secunda cu o săgeată
Vroiam să măsor cu o iubire vecia.
Mult prea multă-mi părea Poezia...
Şi-a mea îmi era lumea toată...
Iarba creştea sub paşii mei,
teii scoteau flori pe ram
de mă gândeam la ei
atunci când iubeam,
ce tânăr
eram
o!
eram
ce tânăr
atunci când iubeam:
de mă gândeam la ei,
teii scoteau flori pe ram;
iarba creştea sub paşii mei,
şi-a mea îmi era lumea toată...
Mult prea multă-mi părea Poezia...
Vroiam să măsor cu o iubire vecia...
Vroiam să dobor secunda cu o săgeată...
Este de remarcat că asemenea construcţii formale codifică sensul pe toate planurile: pe de o parte, ca în orice alt text, apare semnul lingvistic; pe de altă parte, semnul iconic este actualizat prin forma de clepsidră, clepsidra simbolizând scurgerea continuă a timpului.