O scurtă teorie a secundarului*
Pentru tiparPentru a-mi explica poziţia în ceea ce priveşte categoria vagă şi multiformă, pe care am numit-o secundar, voi amplifica perspectiva istorică şi voi comenta pe scurt ceea ce cred eu (în tradiţia weberiană) că se întâmplă în lumea de astăzi. Aproape de sfârşitul secolului al XX-lea, un proces început de multă vreme pare să îşi atingă scopul: izolarea din ce în ce mai pronunţată a individului, ruperea legăturilor, triumful alienărilor. Acest proces, ale cărui origini sunt, probabil, la fel de vechi ca şi omenirea, a început să îşi clarifice direcţia cu aproape o mie de ani în urmă, pe măsură ce categoriile mentale formate în cadrul creştinismului au influenţat sau modelat universul social şi tiparele morale şi comportamentale în zone-cheie ale planetei. Conceptul de timp linear, preeminenţa sufletului individual şi a izbăvirii lui, principiul suprem abstract al divinităţii – să nu uităm că primele persecuţii au fost întreprinse de oficialităţile romane, pe motiv de „ateism” –, precum şi o serie de concepte mai mărunte semnalau ruptura de sacralitatea primitivă, de continuitatea şi identificarea dintre individ şi forme mai largi de integralitate: clasă socială, rasă, natură, mediu, conducător, pământ, familie. Separarea de concret, percepţia alterităţii şi definirea abstractului– atât de pregnante în iudaism– îşi făceau simţită prezenţa în continuare în acest proces, împreună cu alte elemente precreştine– de exemplu, intuiţiile filozofice ale celor mai înaintate minţi ale Greciei. Într-un sens poate şi mai amplu, însuşi procesul de umanizare a fost „programat” în direcţia dezangajării sau disjuncţiei: abandonarea legăturilor, simbolizată de izgonirea din rai a lui Adam şi a Evei.
Oricum ar fi, procesul a fost iniţiat şi s-a accelerat de îndată ce consecinţele secularizate ale modelelor creştine s-au putut cristaliza în structuri autonome, independente– aproximativ în jurul anului 1500, în Europa occidentală. S-a declanşat atunci un proces de modernizare, care avea să ducă, într-un timp scurt, la raţionalizare, urbanizare, industrializare şi democraţie. La un nivel mai puţin evident, dar mai profund şi mai important, aceeaşi modernizare conducea spre o societate care se debarasa treptat de legăturile care limitau şi protejau, totodată, individul: breslele şi feudele, comunităţile religioase, săteşti şi de clan, înfigerea de rădăcini pe suprafeţe mici şi colţuri de pământ, restricţiile de credinţă şi de concepţie, predestinarea şi supunerea. Modernizarea a căpătat o măreţie universală probabil pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secoluluial XX-lea. Impulsurile ei s-au răspândit în toate colţurile pământului, iar comunicarea a devenit acum trăsătura, dar şi valoarea principală a unei societăţii globalizate. Chiar şi legăturile mai slabe şi mai abstracte reprezentate de tradiţia socială, de obiceiuri, de practicile religioase, de relaţiile familiale sau sentimentele de dragoste, loialitate şi onoare încep să cedeze teren acolo unde procesul ajunge la deplină înflorire, iar individul atinge o treaptă de alienare si nedeterminare din ce în ce mai înaltă, scăpată de orice trăsături definitorii ale identităţii şi de ataşamente. Acest proces accelerat poartă cu sine evidente trăsături negative şi pozitive. De exemplu, este limpede că eliberarea înseamnă o descătuşare a creativităţii, că aduce la lumină o bogăţie de posibilităţi de acţiune ascunse şi reprimate şi de valori de toate felurile, că sporeşte substanţa producţiei şi a interacţiunii umane şi că elimină multe distorsiuni, anxietăţi şi represiuni. La fel de evident este şi faptul că multe lucruri de valoare s-au pierdut de-a lungul procesului. Individul simplu era lăsat, adeseori, fără apărare şi dezorientat – „pierdut în cosmos”, după cum a sugerat odată Walker Percy. Multe bucurii şi multă căldură şi profunzime au ajuns să se piardă, iar sentimentul pericolului şi al însingurării s-a înteţit rapid. Nemijlocirea concretului, intensitatea emoţiilor, simţul pentru textură şi solidaritatea cu obiectele sunt, toate – sau par să fie –, de domeniul trecutului. Armonie şi ordine, sens şi valoare devin subiective şi relative. Mai mult decât atât, caracterul impersonal şi ineluctabil al procesului a stârnit resentimente şi au luat fiinţă sisteme uriaşe de idei şi acţiune, al căror scop declarat era acela de a apăra individul împotriva pericolelor şi ravagiilor sistemului modernizator. Teama de procesele de modernizare şi reacţia împotriva acestora au început să se manifeste cu mult timp în urmă, romantismul de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea reprezentând cea mai tipică formă timpurie; semne ale acestui tip de reacţie sunt detectabile, uneori, şi în secolele anterioare. Romantismul şi alaiul său bogat din secolul al XIX-lea erau eminamente culturale şi intelectuale, chiar şi atunci când vădeau puternice accente politice. În secolul al XX-lea, au început să-şi facă apariţia sisteme vaste – naţionalismul, socialismul, comunismul, renaşterea religioasă, fascismul –, care se declarau capabile, culmea, să construiască un alt mediu pentru omul însingurat şi dezrădăcinat, să restabilească ataşamentele organice, să instaureze noi armonii, noi rosturi, noi valori. Cu mici excepţii, aceste sisteme antimoderniste au înclinat către totalitarism (de dreapta sau, mai frecvent, de stânga), din pricina dorinţei lor de atotcuprindere. Nu este locul aici să întreprindem o critică istorică a totalitarismului: ea a fost făcută în mod convingător de teoreticieni sau, mai degrabă şi mai bine, prin instinct politic şi experienţă istorică. În ceea ce mă priveşte, aş prefera să subliniez că, în ciuda întinderii şi a recurenţei lor, aceste sisteme totalitare au eşuat, de fiecare dată, tocmai în scopurile lor centrale. Indiferent ce succese şi realizări au reuşit să înregistreze, ele au dat greş tocmai în schimbarea proceselor umane. Raţionalul, tehnologia, urbanizarea şi, mai cu seamă, o diferenţiere şi individualizare tot mai mari au proliferat, în ritm susţinut, peste tot: în Germania lui Hitler, în Spania lui Franco, în China lui Mao. Aproape întotdeauna, alternativele totalitare au adus suferinţă, stagnare şi cumplite fricţiuni, fără a-şi atinge ţelurile intime şi supreme. De cele mai multe ori, ele au blocat sau întârziat acţiunile pozitive ale modernizării, dar aproape niciodată nu au găsit leacul celor negative sau îndoielnice. Proiectele totalitare s-au dovedit a fi absolut ineficiente şi neconstructive. Aş spune că nu este deloc exagerată previziunea unui posibil sfârşit al civilizaţiei, ba chiar al omenirii întregi, prin foc sau îngheţ – pentru a folosi imaginea lui Robert Frost–, adică printr-o conflagraţie nimicitoare sau printr-un control absolut al umanităţii, dar este foarte puţin probabil ca modernizarea să poată fi întoarsă din drum.
Dacă aceste reflecţii poartă în ele o fărâmă de adevăr, atunci se pune întrebarea: există, oare, vreo soluţie activă pentru cei care se tem de modernizarea neîngrădită, dar nu îşi fac iluzii că ar putea frâna acest proces, ori că l-ar putea înlocui cu altceva? În capitolele anterioare, am încercat să sugerez că există şi alte căi în afară de revenire, de negaţie deplină sau de substituire, şi că ele sunt legate de o nouă şi mai bună acceptare a zonelor secundarului.
Modernizarea însăşi poate fi privită în diverse feluri. Poate că factorul care ghidează acţiunile şi gândurile speciei noastre către o nouă etapă în evoluţia ei generală este, în primul rând, progresul economic şi tehnologic, în deplina lui materialitate. Poate că acest progres depinde totuşi de anumite modalităţi de cunoaştere care, prin conexiunile lor logice, conduc la emancipare şi îndeamnă fiinţele umane să adopte comportamente şi să îşi construiască vieţile în moduri radical diferite de cele ale unor epoci istorice mai vechi. La rândul lor, aceste eventualităţi nu sunt incompatibile cu imaginea unei umanităţi care se cufunda adânc în logos şi renunţă la ciclicităţile statice ale mitologiilor naturale. Nici una dintre eventualităţile menţionate nu este contrară ideii de libertate umană şi voinţei autonome, deoarece, cu toată necesitatea evoluţiei, toate par să conducă spre un spaţiu din ce în ce mai amplu al deciziei individuale. O discuţie despre esenţa modernizării ar fi de importanţă capitală – fie că este una sau alta sau o combinaţie din cele de mai sus, fie din multe altele asemănătoare. Oricare ar fi rezultatul unei asemenea discuţii – presupunând că s-ar ajunge la vreun rezultat –, problema roadelor nesigure şi îngrijorătoare ale evoluţiei, deplângerea pierderilor, temerile pentru viitor şi duritatea alternativelor vor rămâne întotdeauna preocupări majore. Saltul de la concretul senzual la o zonă de luminoasă abstracţiune, de la contopirea htonică la nedeterminarea eterică nu este nici încetinit, nici modificat de conştientizarea cauzelor şi de cunoaşterea mişcării; din contra, va fi, probabil, accelerat şi simplificat. În orice caz, această dezbatere academică şi filozofică este cu totul distinctă de întrebările de mai înainte despre comportamentul practic: cum trebuie să reacţionăm în faţa unei asemenea dinamici; cum trebuie să o tratăm; ce atitudine trebuie să luăm?
Date fiind cele spuse mai înainte, părerea mea este că nu ar trebui să privim nici înainte, nici înapoi, ci lateral,ori de câte ori este posibil. Concentrarea pe secundar impune, în primul rând, o atitudine digresivă, o mişcare ocolită, o exprimare indirectă şi recurgerea la blânde viclenii. Devierile temporare, tihna manierată, oprirea asupra detaliilor, absurditatea capricioasă a artificiilor şi evazionismului, hoinăreala visătoare pe poteci lăturalnice şi multe alte strategii de întârziere contribuie, toate, la o schimbare digresivă a mişcării înainte, care nu poate şi nu vrea să îi blocheze acesteia calea, dar care ar putea, eventual, să o influenţeze decisiv. Ceea ce se întâmplă, de fapt, este că principalul nu mai este de-posedat de propriul său secundar, ci nevoit să se implice, împreună cu el, în nenumărate tensiuni locale şi să înainteze, împovărat de un surplus de materie colaterală. Pentru a folosi o metaforă marţială, fiinţa umană se angajează nu într-un război total cu principalul, ci în raiduri de gherilă, al căror scop este de a stânjeni şi încetini înaintarea duşmanului, nu de a-l zdrobi.
Cel puţin la fel de important este gestul recuperator – reveniri şi repuneri în drepturi, scurte întoarceri pe propriile urme, frecvente şi iuţi zig-zag-uri şi alternări între trecut şi prezent, schimbări vremelnice şi jucăuşe de perspectivă, acestea fiind tot atâtea moduri de a răspunde presiunilor progresului, uşor de realizat şi surprinzător de eficiente (sau, mai curând, rentabile?) în atenuarea acestor presiuni. Nu trebuie uitată nici acum o distincţie: pentru a răspunde pericolelor reale sau imaginare ale progresului, strategiile trecutului s-au bazat fie pe restauraţie totală, fie pe revoluţie, chiar dacă, în sens etimologic, cei doi termeni sunt virtual sinonimi. O conştiinţă a secundarului ne îndeamnă să tratăm aceeaşi situaţie în chip cu totul diferit. Ea va încerca să ne implice nu în operaţii de anvergură, ci în numeroase mici recuperări, acţiuni locale şi modificări. Din această perspectivă, problema nu este aceea de a pune piedici progresului, ci de a restabili genul de complexitate care ar putea dispărea realmente din pricina vitezei şi a linearităţii progresului. Recesivitatea se menţine (şi) prin conştiinţa recesivităţii. Reacţiunea pură este o formă de progres, indiferent de direcţia sa. Ea poate fi numită „progres” în virtutea relaţiei ei simetrice cu acesta şi pentru că împrumută viteza, precizia şi energiile simplificatoare (deci, entropice) ale progresului. Prin contrast, recuperările locale şi tensiunile secundarului par a pleca de la premisa că mediile aflate în schimbare şi direcţia schimbării nu prezintă cine ştie ce importanţă, cu condiţia ca în fiecare mediu să fi rămas suficientă complexitate, cât să permită existenţa unui minim spaţiu vital sau opţional, pentru manevrabilitate.
Oare la Candide – când a ajuns la capătul necazurilor sale şi a tras concluzia că linia de conduită cea mai bună era aceea de a se ocupa de cultivarea propriei sale grădini – era vorba de amărăciune sarcastică, de ironie blajină sau de un pragmatism cinstit? Voltaire însuşi nu a urmat niciodată sfatul lui Candide, dar s-a arătat dispus să-i acorde acestuia dreptul la propria opinie. Ne putem întreba dacă tradiţia platonică, acceptând Frumosul drept parte a unei triade, alături de Bine şi de Adevăr, nu se străduia cumva, în mod deliberat, să submineze certitudinile totalizante ale acestora din urmă şi, deci, dacă nu cumva proclama şi ea importanţa secundarului. Scoţând în evidenţă meritele liniştii, ale tăcerii şi contemplării integratoare (continuând multe tradiţii mistice, atât occidentale, cât şi orientale), Louis Dupré se înscria pe linia eforturilor de a încetini formele imanente de absolutism. Preţuind identificarea cu praxis-ulprofesional şi îmbrăţişarea afectuoasă a detaliului material, Oakeshott nu făcea altceva decât să sugereze o scăpare de sub presiunile nivelatoare ale „principalului”. Omul de ştiinţă poate să ridice glasul în favoarea „imperfecţiunii umane” sau pentru ceea ce C.S. Peirce numea cândva „modesta failibilitate”:
Într-o măsura considerabilă şi cu cât fiinţa umană îşi recunoaşte mai mult propriile limite, cu atât mai complex şi mai sofisticat devine procesul de acumulare informaţională. Două exemple elocvente ale acestei corelaţii ni le oferă principiul „incertitudinii” şi al „complementarităţii”, prin care ambiguitatea devine obiect de studiu în fizica modernă.
Principiul dialogic, atât de frecvent întrebuinţat în filozofia teologică iudaică şi creştină de către Martin Buber, Franz Rosenzweig, Ferdinand Ebner, Gabriel Marcel şi alţii (înainte de a fi aplicat la critica literară de către M. Bahtin şi discipolii săi) se aseamănă, în multe privinţe, cu ceea ce descriam mai sus drept recesivitatea secundarului. Nu mai este cazul să continui această enumerare de fenomene şi teorii înrudite, din moment ce capitolele anterioare ale cărţii se ocupă de ele destul de amănunţit.
După părerea mea, utilizarea conceptului de secundar ne deschide noi căi pe care nu le-am fi avut la îndemână lucrând cu alte cadre conceptuale. Principiul dialogic, de exemplu, este doar paratactic şi poate fi bănuit drept sursă a scepticismului şi stagnării. A accepta secundarul înseamnă a accepta creaţia şi progresul şi a pleda, în acelaşi timp, pentru integritate şi justeţe în viaţa istorică şi epistemologică. În mod inevitabil şi din motive euristice, în paginile anterioare accentul cade pe conservatorism şi reacţionarism. Ajungând la sfârşit, este momentul să îi atrag atenţia cititorului care nu va fi observat deja că întreg parcursul cărţii a fost punctat cu avertismente privind necesitatea păstrării şi a diversificării progresului. Poate că accentul pus pe secundar a părut un fel de alternativă perversă la progres – un progres răsturnat, dacă se poate spune aşa. Totuşi atenţia acordată mişcărilor dialectice ale secundarului este, vrând-nevrând, şi un gest de atenţie faţă de conexiunile dintre praxis şi realitate, o încurajare şi un punct de sprijin oferite acestora împotriva a ceea ce Doderer numea sisteme-substitut, care sunt de natură să submineze şi să înlocuiască realul. Reacţiunea, atât de des invocată în paginile de faţă, nu poate fi desprinsă de creativitatea anti-entropică: menirea ei este aceea de a fi înfrântă sau de a genera impasuri fertile, potrivit convingerii de căpătâi a lui Paul Claudel că planul şi porunca lui Dumnezeu pentru omul pe care l-a creat sunt nu de a ieşi învingător, ci numai de a evita înfrângerea. Starea cea mai naturală a omenirii, voi continua eu, este aceea de imperfecţiune. Ororile ultimelor secole şi ale câtorva dintr-o istorie mai veche au fost, în mare măsură, rezultatul goanei după perfecţiune şi triumf. Acceptarea raţională a imperfecţiunii este dificilă, dar nicidecum imposibilă; ba chiar se poate dovedi interesantă şi surprinzătoare, în felul ei.
Alţi gânditori, reflectând pe marginea literaturii, au încercat să explice natura conservatoare a acesteia fie prin tendinţele ei ordonatoare şi organice, fie prin atracţia altor vremuri şi a privirilor retrospective. Există un anumit adevăr în aceste păreri. Caracterul ordonator şi organic al literaturii reprezintă o tentativă de a contracara imperativele binelui şi adevărului cu obligaţiile lor concomitente: mişcarea uniformă şi gesturile conformiste. Prin modul special în care ştie să subsumeze unităţii multiplicitatea şi texturile locale, arta diferă net de progres.
Trecutul este, şi el, un aspect important al dezbaterii. Conducătorii şi eroii din Evul Mediu şi din Antichitate erau mici de statură, urâţi, adeseori diformi: aşa îi prezintă Tapiseria de la Bayeux, aşa îi arată scheletele descoperite, aşa lasă să se înţeleagă dimensiunile armurilor. În plus, aceşti conducători erau ticăloşi şi nestatornici, cruzi, suspicioşi şi irascibili. Aveau puţini adepţi, succesele şi faptele lor de arme erau mediocre, scopurile erau meschine. Puse faţă în faţă cu asemenea realităţi şi realizări, marile epopei şi drame ce le sunt închinate par lăudăroşenii deşarte şi linguşeli caraghioase. Valoarea marilor opere literare este dată de altceva: de timpul scurs de la evenimente. Semnificatul se transformă din individual în general uman, însumând realitatea cu privirea retrospectivă. Trecutul este văzut ca trecut, iubit ca trecut, şi instalat ca atare, cu sfidătoare bravură, în faţa prezentului şi a viitorului.
Asemenea forme de reacţiune sunt inerente actului literar şi armoniilor sale, dar ignoră cealaltă faţă a reacţiunii, şi anume truda ascunsă şi inepuizabila tentaţie a secundarului pe care am disecat-o în paginile acestei cărţi. Departe de a se sprijini pe energii constructive şi armonizatoare, secundarul îşi găseşte expresia artistică prin intermediul dezordinii, al relaxării, al indolenţei. Aliaţii săi sunt neglijenţa, toleranţa, tergiversarea, iar forţa şi-o trage din lipsa de energie şi de scop. Ca secundar în societate şi în istorie, literatura este un imbold spre înfrângere şi deci spre înnoire. Din moment ce orice progres îşi merită numele strict la început, reiese că oprirea înaintării ulterioare nu poate fi altceva decât o strategie benefică şi o condiţie pentru un nou început de progres. Nu importă dacă acest tip foarte special de conservatorism trebuie privit din unghi retrospectiv, sau al armoniei organice, sau al dizolvărilor anarhice ale secundarului, de vreme ce rezultatul este acelaşi. În Occident, în anii ’80, breasla universitară, chinuită de dorinţa arzătoare de a împinge înainte progresul, a ajuns, inevitabil, să aibă temeri vizavi de literatură ca instituţie. Impulsul deconstructiv, menit să împiedice, să risipească, să atenueze presiunile principalului, a fost cooptat pe scară largă – lucru dintre cele mai deconcertante – de criticii universitari şi înhămat cu de-a sila la hegemoniile ideologice ale momentului, ceea ce a adus o victorie netă forţelor nivelării şi ale conformismului. Acelaşi conformism acţionează discret în diverse ipostaze foarte răspândite: textele sunt lipsite de orice semnificaţie, valoarea lor estetică a fost abolită, canoanele literare au fost modificate în aşa fel, încât să servească unor scopuri sociale de binefacere, literatura s-a transformat într-un adjuvant al sociologiei, textele literare şi obiectele de larg consum sunt puse pe acelaşi plan, şi aşa mai departe. Ceea ce uneşte toate aceste aspecte este un anumit tremur nervos la gândul haosului pe care îl poate declanşa energia reacţionară a literaturii. Lupta împotriva autorităţii şi a privilegiilor unui canon literar nu este decât foarte rar un act de rebeliune şi eliberare. Aproape întotdeauna este o încercare de a nivela şi înăbuşi recalcitranţa şi unicitatea esteticului, de a extirpa secundarul şi a impune literaturii o stare slugarnică, de subordonare.
Am încercat să sugerez de ce este preferabil să acceptăm cu francheţe natura literaturii şi să ajungem la un compromis cu ea, decât să construim nişte maşinării uriaşe care scrâşnesc încercând să camufleze sau să compenseze realităţile incomode. De asemenea, am încercat să explic de ce s-ar cuveni să acceptam mai placizi scandalul literaturii. Literatura poate fi încăpăţânată şi, de obicei, chiar şi este, precum Bérenger al lui Ionesco, în lumea de culori uniforme a rinocerilor, printre chipuri severe şi tropăituri de copite, ca nişte tunete. Victorioasă însă nu va fi niciodată şi, de regulă, nici nu încearcă să fie, mulţumindu-se cu un rol auxiliar: să cârtească, să obiecteze, să aducă nuanţe, să păstreze porţile deschise, să imagineze posibilităţi, să nutrească vise. Cu toată insistenţa multora dintre cei ce o practică, literatura rămâne, în fond, un izvor blând şi durabil de relaxare şi de înfrângere. La rândul său, darul vital al etern-înnoitei, etern-efemerei înfrângeri reprezintă una dintre cele mai caritabile şi preţioase piese din zestrea fiinţei umane, izvorul fidel al tuturor galanteriilor şi speranţelor noastre.
* Fragment. Vezi: Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului, Editura Univers, Bucureşti, 1997.
S-a născut în anul 1940, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1961, când a şi început să publice. După un stagiu în redacţia Contemporanului şi la Editura Academiei, în 1964 devine asistent, apoi lector la Catedra de Engleză a aceleiaşi Universităţi şi membru al Cercului de Poetică şi Stilistică de la Bucureşti. Este doctor în literatură comparată la Universitatea din San Diego, California, cu o lucrare despre idilism în literaturile engleză, franceză şi germană. Lector de literatură română la Universităţile din Londra şi Cambridge (1973-1974), de literatură română şi comparată la Universitatea Statului California din Berkeley (1975-1978), apoi de literatură engleză şi comparată la Universitatea din Cincinnati (1978-1979). Din 1979 până azi, predă la Universitatea Catolică din Washington, fiind mai întâi conferenţiar, apoi profesor, iar din 1993 titular al catedrei „William J. Byron Distinguished Professor of Literature”. Membru şi, din 1994, secretar-general al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată. Din 1993, este şi membru al Academiei Europene de Arte şi Ştiinţe.
* * *
„Nemoianu propune o teorie a culturii bazată pe relaţia dialectică între, pe de o parte, zonele centrale, dominante, sistematice, omogene şi progresiste ale culturii – «principalul» – şi, pe de altă parte, zonele marginale, recesive, eterogene, nesistematice şi regresive – «secundarul».”
Brian McHALE, Poetics Today, 1990