Structura şi compoziţia în procesul de interpretare a operei literare
Pentru tiparNoţiunile de structură şi compoziţie se studiază aprofundat în clasele de liceu. Cu toate acestea, în gimnaziu, elevii operează cu o serie întreagă de concepte care se referă la structura textului literar, cum ar fi: acţiune, elemente ale acţiunii, personaje, viziuni narative (autor-narator, personaj-narator), timp şi spaţiu, moduri de expunere. Conform normelor curriculare la literatura română, prin studierea acestor noţiuni în cauză se urmăreşte realizarea mai multor obiective: definirea şi delimitarea componentelor structurale ale operei literare atât la nivelul organizării textului, cât şi la cel al universului ficţional, comentarea textelor din perspectiva fabulei şi a discursului, identificarea procedeelor de compoziţie şi precizarea funcţiilor acestora în organizarea părţilor constitutive ale operei şi în transmiterea mesajului.
Definită ca „un tot închegat (coerent la suprafaţa textului, ori numai în profunzimea lui, în cazul poeziei avangardiste), ca un sistem al relaţiilor dintre părţi ce depăşeşte, printr-o sinteză superioară, elementara însumare a componentelor” (E.Simion), structura operei literare este subordonată unui scop artistic şi are ca dominantă valoarea estetică.
Conceptul de structură are în domeniul artei mai multe interpretări. Esteticianul român Ion Pascadi, în lucrarea Nivele estetice, propune următoarea definiţie: „Structura artistică este sistemul relaţiilor esenţiale ale unei opere, alcătuind o totalitate care-şi subordonează părţile, cu o pronunţată coeziune interioară, cu un limbaj conotativ, cu o funcţionalitate şi o finalitate relativ autonome, reprezentând atât un scop în sine, cât şi un mijloc de comunicare de natură polisemică, reprezentativă, model de analiză ideală şi construcţie reală în acelaşi timp, definind opera individuală sau tipologia configuraţională a unui ansamblu, cu un caracter de simbol ilimitat şi imutabil, presupunând identitatea substanţială a unităţilor compuse într-o armonie tensională, indisolubil legată de expresie, cu o individualitate şi originalitate marcate, reunind elemente invariante cu un profil variabil, distingându-se de formă prin aceea că include şi conţinutul, fiind rezidenţa valorii şi punctul de plecare al procesului de valorizare” (Nivele estetice, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p.124).
Ansamblu de relaţii existente între toate componentele scrierii artistice, structura se manifestă atât la nivelul organizării textului ( volum, părţi, capitole, paragrafe, strofe, tablouri, acte, scene etc.), cât şi la cel al universului ficţional (fabulă,diegeză,poveste-discurs, subiect). Ţinând cont de acestea, profesorul va formula şi un prim obiectiv pe care elevii îl vor realiza în procesul interpretării operei: delimitarea părţilor constitutive ale structurii la nivelul organizării textului. Analizând, de exemplu, Scrisoarea III de M.Eminescu, elevii vor remarca cele două părţi ale ei, precum şi cele patru tablouri din prima parte (visul sultanului, întâlnirea lui Baiazid cu Mircea cel Bătrân, lupta de la Rovine, odihna armatei române, pe al cărei fundal fiul de domn scrie o scrisoare dragei sale de pe Argeş). Analiza structurii de suprafaţă a romanului Pădurea spânzuraţilor de L.Rebreanu va scoate în evidenţă faptul că acesta este compus din patru părţi, primele trei incluzând câte şaisprezece capitole, cea de-a patra fiind alcătuită din opt capitole. Întrebările profesorului, de tipul „De ce ultima parte a romanului, spre deosebire de primele trei, include doar opt capitole?”, „Care este importanţa celor patru tablouri din prima parte a Scrisorii III de Eminescu?”, „Menţionaţi versurile / enunţurile ce marchează începutul şi sfârşitul celor două părţi ale poemuluişi ale fiecăruia din cele patru tablouri”, îi vor pune pe elevi în situaţia de a face anumite presupuneri, de a căuta şi a găsi răspunsuri. Or, afirmam mai sus că originalitatea unei opere depinde în mare măsură de felul în care autorul organizează părţile componente ale acesteia într-un întreg. În ceea ce priveşte analiza elementelor de structură la nivelul universului ficţional, elevii-liceeni, îndeplinind diverse sarcini, vor putea defini conceptele: diegeză, viziune narativă, moduri de expunere, acţiune şi elemente ale acţiunii, personaje şi tipologia lor (unele sugestii teoretico-literare şi metodice vizând aceste concepte au fost expuse în articolul subsemnatului Studierea operelor epice în şcoală: neajunsuri şi repere// Limba Română, 1999, nr.12, p.40-43).
Întrucât acţiunea reprezintă un element important al construcţiei narative şi dramatice, profesorul va avea grijă să propună elevilor mai multe sarcini, prin care se va urmări:
– natura evenimentelor ( inventate ori povestite de alţii autorului, reale, deformate, retrospective, prospective, din domeniul familiei, istoriei etc.;
– mobilul întâmplării (ciocnirea a două destine, a două caractere, a două clase sociale etc.);
– felul în care se desfăşoară acţiunea sub aspect calitativ (rapid, lent, neaşteptat, retardat, aşteptat), precum şi incidentele care o încetinesc ori o accelerează;
– unităţile de acţiune ( una sau mai multe acţiuni, acţiuni paralele, intercalate);
Aceste obiective pot fi soluţionate mai lesne în cazul în care elevii vor fi incluşi în activităţi de cercetare a textului literar, având ca punct de pornire câteva fişe de lucru de tipul celor de mai jos:
1. Determinaţi în fragmentul / fragmentele propus(e):
– tipul de succesiune a evenimentelor (cronologică, anacronică);
– durata temporală;
– viteza, ritmul cu care se narează (rapid, lent, în suspans).
2. Stabiliţi dacă:
– evenimentul / întâmplarea este aşteptat(ă) sau neaşteptat(ă);
– evenimentele sunt reale / deformate, inventate sau povestite de alţii autorului.
3. Care din procedeele de extensiune ori de comprimare a timpului (de constituire a unui tip anume de acţiune) au fost utilizate de scriitor?
de dilatare: de comprimare:
– digresiunile; – elipsa;
– laitmotivul; – rezumatul;
– refrenul; – eliminarea elementelor neesenţiale.
– pasajele descriptive.
În concluzie, elevii vor deduce că simpla succesiune a acţiunilor nu formează un tot omogen, că pentru a construi o unitate, acţiunile trebuie să prezinte nu numai o înlănţuire cronologică (să vină una după alta), dar şi o înlănţuire cauzală (să provină una din alta). Or, unei opere epice îi este indispensabilă unitatea acţiunii, deoarece „istoria care e imitarea unei acţiuni trebuie să fie şi una întreagă, cu un început, un mijloc şi un sfârşit” (Aristotel, Poetica).
Cercetarea compoziţiei unei ţesături artistice este un proces anevoios, întrucât elevii trebuie să identifice întâi părţile alcătuitoare, care se relevă ca suport al mesajului, apoi procedeele prin care sunt organizate acestea şi, nu în ultimul rând, funcţiile ansamblului elementelor constitutive ale compoziţiei.
Considerând compoziţia o modalitate autonomă de realizare a întregului artistic (în raport cu termenii construcţie, structură), S.Iosifescu afirmă că aceasta „se referă la organizarea tuturor componentelor unei opere într-o configuraţie”. Luând ca punct de plecare trăsăturile distinctive ale categoriei în cauză, E.Ţau înţelege prin compoziţia operei literare „organizarea într-un ansamblu cu semnificaţie estetică a elementelor şi părţilor alcătuitoare care se relevă drept suport al mesajului” (Compoziţia operei literare, Chişinău, USM, 2000, p.4-5). În opinia cercetătoarei, principalele funcţii ale compoziţiei sunt: 1) de comunicare (asigură o comunicare inteligibilă şi coerentă, facilitează receptarea plenară a mesajului); 2) expresiv-artistică (o organizare compoziţională inspirată înmulţeşte valenţele cuvântului, imaginii, face posibile intensităţi afective, favorizează sublinieri de gând, de atitudine).
Înainte de a purcede la analiza compoziţiei operei literare, profesorul poate propune elevilor ca sarcină individuală de lucru următoarea fişă:
Alegeţi din enumeraţiile de mai jos şi încercuiţi procedeele de compoziţie:
– relatarea la persoana I;
– inelul compoziţional;
– antiteza;
– dialogul;
– retrospectiva;
– descrierea;
– paralelismul;
– laitmotivul;
– retardarea.
După o confruntare a opţiunilor fiecărui elev, fără a menţiona care din enumeraţii este justă, profesorul, aplicând tehnica de lucru „Mozaic” (sau orice altă tehnică adecvată situaţiei), le va oferi discipolilor săi posibilitatea de a face anumite rectificări, completări în fişa lor, având ca suport următoarea informaţie:
Procedee de compoziţie
1. Inelul compoziţional rezidă în reluarea începutului unei opere în finalul ei.
2. Repetiţiile-laitmotiv constau în reluarea unor tablouri, scene, digresiuni lirice etc., care marchează configuraţiile unei (unor) secvenţe din cuprinsul lucrării.
3. Antiteza compoziţională presupune opunerea ideatică a unor elemente constitutive: motive (lumină – întuneric), tablouri (trecut – prezent), personaje (Mircea cel Bătrân – Baiazid). Ea nu trebuie confundată cu antiteza stilistică, ultima reprezentând o opunere lexicală (ex.: „Ei tot, şi voi nimica!).
4. Paralelismul compoziţional rezidă în dispunerea paralelă a două sau mai multe linii de subiect, scene, momente tangente. Nu trebuie confundat cu paralelismul sintactic o aşezare consecutivă sub raport sintactic a unor construcţii lexicale (ex.: „Feţişoara lui – spuma laptelui”).
5. Contrapunctul este o varietate a paralelismului, rezidă în juxtapunerea acţiunilor, scenelor, momentelor autonome.
6. Retardarea este frânarea intenţionată a acţiunii. Se obţine prin prezentarea încetinită a faptelor sau prin amânarea evenimentului anticipat, acestuia rezervându-i-se în economia subiectului o poziţie posterioară celei aşteptate.
7. Retrospecţia reprezintă o întoarcere în timp, un „voiaj” în trecut (Jean Ricardou).
8. Anticiparea prefigurează evoluţia personajului, realizată prin replici, gesturi, situaţii care anticipează evenimentele ulterioare, decisive în desfăşurarea faptelor („voiaj” în viitor).
În alte cazuri fişa de mai sus poate fi modificată, conform următorului model:
1. Găsiţi (în dreapta paginii) definiţia adecvată pentru noţiunile scrise în spaţiul din stânga paginii:
|
Inelul compoziţional
|
constă în dispunerea paralelă a două sau mai multe linii de subiect, scene, momente tangente.
|
|
Repetiţiile-laitmotiv
|
e o varietate a paralelismului, desemnând juxtapunerea acţiunilor, scenelor, momentelor autonome.
|
|
Antiteza compoziţională
|
prefigurează evoluţia personajului realizată prin replici, gesturi, situaţii, care anticipează evenimentele ulterioare în desfăşurarea faptelor („voiaj” în viitor).
|
|
Paralelismul compoziţional
|
constă în reluarea unor tablouri, scene, digresiuni lirice, acestea marcând configuraţiile unor secvenţe din cuprinsul operei.
|
|
Contrapunctul
|
presupune opunerea ideatică a diverselor componente, elemente constitutive: motive, tablouri, personaje etc.
|
|
Retardarea
|
rezidă în reluarea în final a începutului operei.
|
|
Retrospecţia
|
este frânarea intenţionată a acţiunii. Se obţine prin prezentarea încetinită a faptelor sau prin amânarea evenimentului anunţat, acestuia rezervându-i-se în economia subiectului o poziţie posterioară celei aşteptate.
|
|
Anticiparea
|
reprezintă o întoarcere în timp, un „voiaj” în trecut (Jean Ricardou).
|
Menţionăm că, după refacerea definiţiilor respective conform înţelegerii elevilor, profesorul le va oferi acestora varianta corectă, ei urmând să o confrunte cu a lor pentru a face, dacă este nevoie, rectificările necesare.
La cea de-a treia etapă de lucru, fie în grupuri, individual ori în perechi, elevii vor examina diverse texte (fragmente), identificând procedeul (procedeele) de compoziţie utilizat(e) de scriitor, rolul acestuia (acestora) în transmiterea mesajului. Fişa de lucru poate arăta astfel:
Se dă textul:
Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am voit să-i rup.
Credeam că-s muguri,
şi-au să înflorească.
Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câţi ghimpi,
câţi ghimpi aveai,
dar n-am voit să te despoi –
credeam c-o să-nflorească.
Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc. Zâmbesc
şi hoinăresc prin văi
zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil.
(Ghimpii de L.Blaga).
Sarcini:
1. Identificaţi în textul propus procedeul (procedeele) de compoziţie utilizat(e) de autor.
2. Determinaţi rolul procedeului (procedeelor) de compoziţie. Optaţi pentru una dintre variante:
Cu ajutorul procedeului:
a. se obţine o accentuare ideatică şi intensificarea emoţiei;
b. se focalizează ideile;
c. se amplifică forţa de sugestie;
d. operei i se atribuie o configuraţie sferică;
e. sunt marcate configuraţiile unor secvenţe din cuprinsul operei;
f. altă variantă.
Dat fiind faptul că într-o operă literară compoziţia se află în strânsă legătură cu limbajul („elaborarea compoziţională implică reorganizarea limbajului”– S.Iosifescu), relaţia compoziţie-limbaj va fi permanent în atenţia elevilor-liceeni. Astfel, analizând, de exemplu, poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de L.Blaga, elevii vor releva că termenii „lumina mea– lumina altora”, „sporesc/ nu strivesc/ nu ucid – sugrumă”, „ micşorează – măreşte”, aflaţi în raport de opoziţie, precum şi conjuncţia adversativă „dar”, scot în evidenţă antiteza ca procedeu compoziţional. Mai mult: metaforele „lumina mea – lumina altora”, reluate în poezie, capătă importante funcţii compoziţionale.
În concluzie, subliniem că prin natura ei, opera literară nu-şi dezvăluie plenar semnificaţiile decât în cazul în care se iau în vedere elementele ei structurale, modul de organizare a acestora într-un ansamblu. Deprinderea elevilor cu identificarea şi comentarea părţilor constitutive ale operei, dezvoltarea aptitudinilor lor analitice au un profund caracter formativ, sporindu-le capacitatea de a înţelege şi de a însuşi mesajul unei creaţii artistice.