„Arta va rămâne ceea ce a fost întotdeauna – o expresie a sufletului omenesc...”
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
;)
;)
;)
;)
;)
– Stimate domnule Iurie Matei, propun să derulăm acest dialog cu o întrebare despre „începuturi”. Aşadar, când aţi descoperit vocaţia pentru pictură? A fost un incident, o întâmplare sau e... o predestinare?
– Orice om desenează mult în copilărie, e ceva „instinctual”, e ceva în noi care irupe abia la vârsta maturităţii. La fel s-a întâmplat şi în cazul meu. Desenam, mă fascinau formele şi culorile pe care le potriveam, fără să fac vreo legătură între jocul meu şi pictura ca artă.
Obsesia culorilor am moştenit-o, cred, de la mama. Ea, ca mai toate basarabencele, este o mare meşteriţă în arta covorului. Ţin minte, şedeam lângă ea zile şi nopţi, îi ajutam să aleagă culorile, să le asorteze, în timp ce îmi spunea poveşti sau cânta. Mai târziu, când fratele mai mare, Valeriu, a observat interesul meu pentru desen, mi-a pus în mână albume de artă, mi-a vorbit despre pictură şi tot el a fost acela care m-a îndrumat să merg la şcoala de pictură din oraşul Leova. Acolo l-am avut în calitate de profesor pe Constantin Crăciun, care absolvise Academia de Arte din Sankt Petersburg. A urmat apoi „ucenicia” în atelierele pictorilor Mihai Grecu şi Andrei Mudrea, care a însemnat pentru mine o nouă treaptă în înţelegerea picturii. Însă cele mai bune lecţii le-am luat din albumele cu lucrările marilor clasici, din lecturile diverse ce m-au format ca personalitate. Astăzi cred că arta pentru mine a fost o predestinare, lucru despre care am aflat din întâmplare.
– Care sunt pictorii pe care îi consideraţi adevăraţii dascăli ai dumneavoastră?
– În adolescenţă, în timpul studiilor la Colegiul de artă „Al. Plămădeală”, eram fascinat de Raphael, Rembrandt, Poussin, Zurbaran, Grigorescu şi Gainsborough. Mai târziu, la Academie, nopţile mi-au fost furate de Murillo, Caravaggio, Jan Van Eyck, Durer, Gericault şi Ingres. Aş invoca şi alţi pictori de la care am învăţat multe: Giotto, Picasso, Modigliani, Van Gogh, Monet, Luchian. Acum sunt captivat de creaţiile lui Vermeer, Bruegel, Bosch, Klimt, Dali, Wyeth, Baba şi Rogier Van der Weyden.
– Vorbiţi despre nume sonore, de geniu, în istoria artelor plastice, cu ce însă ar trebui să înceapă un tânăr care doreşte să picteze? Ce nu trebuie să facă, evident – în plan artistic, un viitor pictor?
– Voi răspunde la întrebare, apelând la S. Dali, care spunea: „Să înveţi a desena şi a picta ca vechii maeştri, apoi să faci tot ce-ţi trece prin cap şi toată lumea te va respecta”. Eu le-aş sugera tinerilor să nu picteze doar case dărâmate, dealuri şi copaci strâmbi. Să nu cânte în timp ce pictează, să nu amestece culoarea violetă cu cea galbenă, verdele cu roşul şi să nu se bucure că desenează mai bine decât vecinul care este tractorist.
– Cum credeţi, care sunt premisele ce asigură succesul unui autentic artist plastic (dar nu numai!): condiţiile în care s-a născut şi a crescut, studiile, şcoala vieţii sau talentul nativ?
– Fără talent, care-ţi este dat de Dumnezeu, nu vei ajunge niciodată un artist autentic, însă este o mare eroare să-ţi blochezi eul prin acceptarea ideii suficienţei talentului (o noţiune, de altfel, foarte greu de măsurat). Unii greşesc şi atunci când se mulţumesc doar cu faptul că au făcut un desen: un portret, o floare, o natură statică şi continuă să exerseze mecanic aceeaşi îndeletnicire, fără a şti că există şi alte perspective asupra obiectelor pe care le reproduc în serie. E bine ca un pictor să ştie ce gândeşte un filozof despre formele geometrice, cum descrie un fenomen sau altul un mare scriitor, cum interpretează o noţiune sau alta un savant. Un pictor trebuie să studieze psihologia, să înveţe să vadă dincolo de aparenţe. Cu alte cuvinte, şi pictorul are nevoie de lecturi susţinute, are nevoie de o cultură vastă pe care să-şi sprijine opera.
– Să rămânem în continuare în „laboratorul” de creaţie al pictorului Iurie Matei: care sunt cele mai faste ore, zile de muncă ale dumneavoastră?
– Eu lucrez în fiecare zi, indiferent dacă e soare, plouă sau ninge. Cele mai nefaste ore sunt cele pe care trebuie să le dorm, mai ales atunci când nu visez nimic, sau când mă trezesc şi nu ţin minte ce-am visat.
– Sunteţi un pictor despre care se afirmă că are o identitate artistică distinctă. Este dificil drumul spre ceea ce înseamnă adevărata originalitate artistică?
– Dacă ai destulă înţelepciune ca să-ţi creezi un echilibru perfect între intelect şi măiestrie, mai simplu spus – între cap şi mână, pentru a reda pe pânză exact ceea ce ţi-ai propus, dacă ai caracter şi duci la bun sfârşit o idee, dacă eşti sincer şi curajos, curios şi receptiv, atunci ai şanse să devii un artist original. Şi, bineînţeles, trebuie să iubeşti şi să munceşti în numele acestei iubiri ca un rob.
– Care sunt temele ce vă „înrobesc” în ultimul timp?
– Omul. Între rege şi bufon. Pictez o serie de tablouri cu actorii Igor Caras şi Vlad Ciobanu. Am schiţele unor tablouri istorice dedicate lui Mihai Eminescu, Mihai Viteazul şi Napoleon Bonaparte.
– Specialiştii consideră că sunteţi un pictor al afirmărilor, care adună, construieşte, depăşind incertitudinile, divagaţiile, determinate de curente, stiluri, şcoli, fiind superior acestor febrile şi trecătoare „revoluţionare descoperiri creatoare”. Iurie Matei, susţine cineva, – munceşte în profunzime, explorând cu seriozitate şi curaj tărâmuri artistice care, aşezate pe pânză, întrunesc virtuţile unor opere de valoare (unii critici precizează că pânzele dumneavoastră sunt de valoare europeană). Nu vă „deranjează” atare afirmaţii? Domnule Matei, de unde vine curajul de a înfrunta „disensiunile, oscilaţiile”, în fine, canoanele ce imprimă actului creator relevanţă şi chiar succes de moment, nu şi durabilitate, nu şi puterea de a uni trecutul, prezentul şi viitorul într-un tot întreg?
– Autorii îşi asumă, presupun, responsabilitatea pentru „calificativele” enunţate. Personal ştiu cu certitudine un lucru: pe tot parcursul vieţii mele am fost şi sunt în rolul unei albine, şi atunci când am intrat în această imensă grădină a artelor şi literaturii, am avut intuiţia, ochiul şi dorinţa de a aduna polenul de pe cele mai, ca să zic aşa, înalte flori. De la apariţia sa pe pământ omul în esenţă s-a schimbat puţin sau deloc. Zburăm cu avionul şi nu mai mergem cu căruţa, purtăm blugi şi nu două panglici de stofă pe coapse, locuim în case cu o sută de etaje şi nu în colibe, dar iubim, ne e frică, urâm, suferim, avem clipe de înălţare şi clipe de cădere la fel cum au iubit, le-a fost frică, au urât, au suferit, au avut clipe de înălţare şi de cădere Ovidiu, Petrarca, Decebal, Tutankhamon, Leonardo da Vinci, Romeo, Renoir, Eminescu şi alţii. Iar dacă m-am născut pe această palmă de pământ care se numeşte Basarabia, nu înseamnă că eu sunt diferit de neamţ, american sau japonez. Evident, mă interesează elementele etnice, dar consider că sunt primordiale valorile general-umane.
– Acest adevăr îl poate constata oricine este familiarizat cu lucrările ce vă aparţin. Creaţia dumneavoastră este impregnată de semne, metafore, simboluri ce realizează o legătură indisolubilă dintre artistul, omul, conştiinţa lui de ieri şi cea de azi, durând o punte de legătură, o certitudine pentru ziua de mâine. În context, vă întreb: ce rol credeţi va avea, în condiţiile tehnologizării, globalizării tot mai extinse, arta (implicit pictura) în viaţa omului?
– Studiind creaţiile marilor artişti, eu nu sunt dominat de ei, nu sunt captivul operei lor de geniu, dimpotrivă – mi-am propus să-mi creez, cu tenacitate şi curaj, propriul univers, în care să pot să-mi exprim gândurile şi să privesc dincolo de ceea ce văd, să înţeleg dincolo de ceea ce se spune, să refac demersul creator, să inventez şi să „personalizez” semne, metafore, simboluri. Totodată, înţelegând bine timpul în care trăiesc, doresc să anticipez ceea ce se va întâmpla în arta de mâine. Indiferent de evoluţia tehnologiilor, ştiinţei, medicinei, arta va rămâne ceea ce a fost întotdeauna– o expresie a sufletului omenesc.
– În pânzele dumneavoastră exprimaţi, aşa cum observă un critic de artă din Amsterdam, Else van Luin, „universul şi oamenii în plin proces de schimbare, de perpetuă transformare”. Spre care „liman” se mişcă astăzi omul, universul? Ce câştigă şi ce pierde fiinţa umană în urma acestei perpetue „transformări”?
– Mă bucură faptul că cei ce studiază arta plastică de azi văd în tablourile mele lucruri care îi interesează, elemente care au şi devenit obiect de reflecţie pentru unii critici de artă. Fireşte, lumea e într-o permanentă transformare şi în anumite cazuri omenirea câştigă ceva, pierde altceva, aşa a fost şi aşa va fi întotdeauna. Este însă cert faptul că omul va rămâne acelaşi, nu-i va instala nimeni în loc de inimă un motor metalic, în loc de ochi becuri electrice sau în loc de creier un roi de albine. E o mare fericire pentru mine să trăiesc într-o perioadă de reformare a lumii, perioadă în care dispar frontierele, când pot călători liber în alte ţări, pot vedea în original tablourile pictorilor pe care i-am studiat şi pot comunica cu colegii mei de breaslă din alte zone geografice.
– Să coborâm de pe „culmile artei” la probleme mai prozaice. Domnule Iurie Matei, ce înseamnă satul de astăzi pentru un artist care a văzut lumea, altă lume decât cea care descinde din spaţiul ex-sovietic şi care îşi deapănă, tradiţional, altfel existenţa?
– Fiind la Amsterdam, Paris sau Budapesta, întotdeauna mi-a fost dor de Cazangic, sat unde m-am născut şi unde am copilărit. Merg des acolo, chiar mi-am construit şi un atelier şi e posibil să revin în viitor pentru a sta mai mult timp în Cazangic. Este adevărat că e multă tristeţe în satele noastre, că avem de dat cu mătura, avem de reparat drumuri, garduri şi case, însă şi spaniolii, şi olandezii, şi francezii au trecut prin asemenea perioade. Soluţia e să scăpăm cât mai repede de această lungă – prealungă perioadă de tranziţie, cu guvernanţi agramaţi, lipsiţi de orice responsabilitate faţă de destinul celor mulţi.
– Afirmaţi undeva că la Cazangic se află regatul în care feciorul, Richard, „va fi rege”. Vă întreb: veţi putea rezista, crea, în sfârşit, supravieţui, în acest „regat”, supus legilor dure ale unei tranziţii fără sfârşit, ce-i determină pe consăteni, ca în atâtea alte localităţi rurale, să-şi ia lumea în cap şi să-şi caute norocul în alte ţări?
– Am întâlnit basarabeni în toate ţările pe care am avut norocul să le vizitez, şi toţi doresc să revină acasă. Este datoria noastră, a celor rămaşi aici, să le creăm condiţii de viaţă, ca atunci când vor reveni, cu banii câştigaţi construind case şi drumuri la nemţi şi italieni, să-şi poată ridica lăcaşuri în satele şi oraşele lor. Eu vreau ca pe pământul pe care l-am moştenit de la părinţii mei să cultiv o grădină ca la olandezi, să construiesc o casă ca la nemţi, vecinii mei să-şi amenajeze o grădină ca la japonezi, să-şi construiască o casă ca la americani şi fiecare să se simtă rege pe propria moşie.
– În ultima vreme continuaţi să pictaţi, să participaţi la multiple expoziţii organizate în Republica Moldova, dar şi peste hotarele ei. Un element nou al preocupărilor artistice ale dumneavoastră poate fi considerată colaborarea, în calitate de scenograf, la turnarea unor filme. Este un tribut plătit modei sau gestul dumneavoastră sugerează că vă aflaţi în căutarea unor noi „domenii” de „descătuşare artistică”?
– Pictura este pentru mine cea mai importantă „îndeletnicire”, însă, curios fiind, am răspuns afirmativ invitaţiei lui I. Shats, în anul 2002, de a face scenografia la spectacolul „Regele Lear”, apoi la „Livada de vişini” şi, la un moment, mi-am dat seama că stau mai mult la teatru decât în atelier. Până acum am semnat scenografia (uneori şi schiţele pentru costume) la 15 spectacole. Am luat de două ori premiul UNITEM, fiind calificat cel mai bun scenograf. Apoi am fost invitat de S. Davydov şi T. Kobine să lucrez cu ei la filmul „Dansul în ceruri” şi cu S. Vasilache, în calitate de scenograf, la filmul „Taina domnişoarelor de pansion”. Şi în teatru, şi în film am construit tablouri, găsind noi modalităţi de a-mi exprima personalitatea.
– Să ne referim la „Mirajul dragostei”, film în regia lui Valeriu Jereghi, unde aţi fost scenograf, pictor de costume, dar şi interpret al unui rol episodic. Care sunt calităţile acestei lucrări ce evocă destine şi evenimente de-a dreptul tulburătoare? Poate servi acest film pentru cinematografia basarabeană drept imbold, provocare întru realizarea unor pânze cinematografice ce ar fixa pentru posteritate destinul românilor basarabeni trecuţi prin război, foamete, deportări, colectivizare şi care au trăit o dramă insuficient cunoscută şi mediatizată?
– Valeriu Jereghi cunoştea foarte bine tablourile mele, însă a decis să-mi propună colaborarea la acest film după ce a văzut câteva lucrări ale mele în teatru şi mi-a cunoscut maniera de a colabora la filmul lui Sandu Vasilache. Cred că pelicula lui V. Jereghi e una reuşită, care vorbeşte, iarăşi, zic iarăşi, fiindcă sunt multe filme cu o asemenea tematică, despre tragedia prin care au trecut evreii în timpul celui de al doilea război mondial. Producătorul acestui film, dar şi autorul nuvelei după care a fost scris scenariul, Iacov Tihman, merită aplauzele noastre, pentru că s-a gândit la un asemenea proiect şi a investit în realizarea lui o importantă sumă de bani. Minunat ar fi dacă un român basarabean ar urma exemplul lui. Poporul din Basarabia a trecut, în decursul evoluţiei sale istorice, prin momente şi mai tragice, care pot servi drept subiect pentru turnarea a 20 asemenea filme.
– Aţi afirmat la începutul dialogului că un pictor e obligat să cunoască şi literatura. Care dintre scriitorii clasici sau moderni, români sau străini, vă este mai aproape de suflet?
– Citesc şi recitesc Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Grigore Vieru, Patrick Suskind, James Joyce, Fiodor Dostoievski, Marin Preda, Petre Ţuţea, Henryk Sienkiewicz, Mihail Bulgacov, Liviu Rebreanu, Jaroslav Hasek, Lev Tolstoi.
– În ce măsură, domnule Iurie Matei, limba maternă este pentru un pictor mijloc de expresie a lumii lui interioare?
– Un artist trebuie să fie o persoană integră. Limba maternă, istoria poporului din care faci parte, dragostea faţă de mamă, şotie, copii, fraţi şi surori sunt proprii unui om sănătos. Eu sunt un om sănătos.
– În final, vă rog să adresaţi un gând, o urare pentru cititorii revistei noastre.
– Să vă dea Dumnezeu înţelepciunea să păstraţi tezaurul pe care ni l-au lăsat moştenire moşii şi strămoşii noştri. Să purtaţi cu demnitate şi cu mândrie numele de român oriunde vă veţi afla. Avem de ce să fim mândri!
– Stimate domnule Iurie Matei, vă mulţumesc pentru că aţi avut amabilitatea să ilustraţi revista noastră şi să acceptaţi acest dialog. Mulţi ani, multă sănătate şi izbândă în toate!
Iurie Matei s-a născut la 11 martie 1968 în comuna Cazangic, judeţul Lăpuşna, Basarabia. Absolvent al Colegiului de Arte „Alexandru Plămădeală” (1987) şi al Facultăţii Arte Plastice, clasa – pictură de şevalet, a Universităţii de Arte din Chişinău (1995).
Expoziţii personale:
• Odesa (Ucraina), Galeria „Decor”– 1991, 1992, 1993, 1994
• Chişinău, Palatul Republicii– 1997
• Amsterdam (Olanda), „Art Center”– 1997
• Chişinău, Muzeul Naţional de Arte Plastice al Republicii Moldova– octombrie 1998
• Haga (Olanda), Galeria „Anton Gidding I” – 1998
• Bucureşti, Galeria „Constantin Brâncuşi” (Palatul Parlamentului)– 1999, 2006
• Kiev (Ucraina), Muzeul Naţional de Artă al Ucrainei– 2000
• Odesa (Ucraina), Muzeul de Artă – 2000
• Haga (Olanda), Galeria „Lewis Guy” – 2001
• Ploieşti, Muzeul Judeţean de Artă Prahova – 2002, 2006
Din 1999, decernează anual şase premii ce-i poartă numele (pentru literatură, arte plastice, teatru şi film, muzică şi jurnalism, mecenat şi management în artă)
2002 – Muzeul de Artă, Drobeta Turnu-Severin
2005 – Galeria SLB, Zeewolde, Olanda