Mitul Electrei în dramaturgia antică
Pentru tiparAsimilarea mitului într-o operă literară constituie una dintre modalităţile importante de actualizare a mythos-ului, inclusiv în piesele lui Eschil, Sofocle şi Euripide. Formele de valorificare a mitului prin intermediul discursului dramatic rezultă din specificul acestui discurs, din limbajul său direct, dublat de un efect sporit asupra publicului. Teatrul este arta care, după cum afirmă A. Ubersfeld, „implică creaţie textuală extrem de rafinată, poezie de o mare complexitate (...) dar şi o practică cu vaste şi multiple semnificaţii” [1, p.3]. Teatrul este o artă a paradoxului: în acelaşi timp creaţie literară şi spectacol, a căror relaţie este greu de elucidat, mai ales că „teatrul violează în mod constant toate constrângerile structurale”. În ceea ce priveşte explorarea mitului în şi prin teatru, „mitul este repetativ, dar teatrul reuşeşte în a-l face să exprime ceea ce nu a exprimat înainte: putem observa aceasta în felul în care Eschil a rescrisPrometeuşi în piesele Electraale teatrului grec” [1, p. 190].
Tragicul reprezintă esenţa mythos-ului antic grecesc. Reprezentarea tragicului mitic nu s-ar fi putut realiza mai relevant din punct de vedere estetic decât sub forma tragediei, pentru că ideea de tragic, „ideea de tragedie, familiară secolului nostru, a unui «tragic al existenţei» sau al cotidianului, sau al relaţiilor umane, îşi are originea în tragedie” [2, p. 7]. Tragedia, la rândul ei, îşi are originile în serbările dionisiace (în care folosirea măştilor cu chip de ţap (tragos) a determinat apariţia termenului tragedie). Piesele lui Eschil, apoi cele ale lui Sofocle şi ale lui Euripide, întemeietori ai dramaturgiei antice, au impulsionat dezvoltarea tragediei şi afirmarea acesteia ca specie literară. Tragicul se manifestă atunci când sunt conştientizate limitele condiţiei umane, iar tragedia în expresie textuală şi scenică exprimă identitatea umană a unui individ excepţional care, conştientizându-şi limitele, îşi propune transgresarea lor, devenind erou sau personaj al tragediei asupra căruia se răsfrânge acţiunea. Acesta este marcat adesea de o „vină” (hybris) a orgoliului de a se simţi liber şi puternic în faţa zeilor. Eroul tragic se confruntă cu o forţă transumană reprezentând divinitatea sau normele morale, valorile colectivităţii ori destinul (moira).
Printre multiplele ipostaze ale tragicului, materializate în mituri– povestiri religioase reprezentative pentru condiţia umană prin evocarea relaţiei om-divinitate, a destinului uman ca model atemporal, a evenimentelor fundamentale care influenţează existenţa individuală şi viaţa cetăţii –, mitul Atrizilor se defineşte prin varietatea tipologiei personajelor şi prin deschiderea tematică.
Electra reprezintă un model al transformării eroului mitic într-un personaj literar complex, exponent al unor trăsături universale, simbolice şi definitorii pentru condiţia umană, adică un arhetip.
Pentru identificarea motivelor ce au dus la transpunerea mitului Electrei într-un discurs dramatic, pornim de la premisa că personajul feminin pare a fi superior celui masculin sub aspectul exprimării complexe a trăirilor emoţionale, a pasiunii şi suferinţei, a urii şi mâniei, teatrul oferind şi posibilitatea dublei receptări: ca text literar şi reprezentare scenică. Miturile, al căror erou este bărbat, impresionează tocmai prin eroicul şi importanţa acţiunii ce stau la baza fabulei. Mitul Electrei este un mit al suferinţei, al necesităţii acţiunii doar ca urmare a dimensiunilor psihologice, unde eroicul este eclipsat de trăirile emoţionale nuanţate, ceea ce conferă Electrei statutul unei reprezentante a „eroismului feminin” în literatură.
Credem că motivul cel mai important al valorificării mitului Electrei în tradiţia literară a antichităţii, dar şi al redimensionării elementelor fundamentale ale acestuia în perioada modernă, îl constituie faptul că civilizaţia umană răspunde, indiferent de epocă şi mediu, în acelaşi fel la evenimente similare în circumstanţe asemănătoare. Oamenii unor epoci diferite aşteaptă de la mit explicarea paternului existenţial şi „speră ca miturile să le ofere posibilitatea de a prevedea o condiţie în afara existenţei finite ai cărei subiecţi sunt” [4, p. 861-862]. Atât în antichitate, cât şi în epoca modernă, literatura vizează reflectarea prin prisma imaginarului a experienţei psihologice, a conflictelor individuale, a stărilor emoţionale ale omului pe care personajele mitologice le exprimă ca arhetipuri, devenind mijloace exemplare de expresie a trăsăturilor fundamentale ale omului. Această perspectivă tematică îşi găseşte modalitatea de reprezentare artistică în discursul dramatic la nivelul textual şi la cel al reprezentării scenice în cadrul tragediei ca modalitate primă de expresie a tragicului, deşi aspectele tragice ale mitului sunt actualizate şi în alte specii literare care relevă necesitatea exprimării scenice directe a sentimentelor, cum ar fi monologul dramatic în poezie (de exemplu, poemul Ulise de A.Tennyson) sau monologul interior în proza experimentală (de exemplu, romanul Ulise de J.Joyce).
Ceea ce diferenţiază mitul Electrei de alte mituri „literaturizate” este focalizarea existenţei spirituale a fiinţei umane, opusă eroicului şi acţiunii fizice, a acelor aspecte ale vieţii interioare ce ţin de suferinţă, ură şi instinct şi care determină violenţa acţiunilor umane ca elemente ale reprezentării tragicului.
Eschil, în trilogia Orestia, este primul autor care transpune mitul Electrei într-o operă literară. Deşi aici personajul principal este Oreste, Electra rămâne un personaj pasiv. Sofocle, şi mai târziu Euripide, deschid perspectiva situării Electrei în centrul desfăşurării acţiunii. Cu toate aluziile la credinţele primitive şi invocările frecvente ale divinităţii, în Electra lui Sofocle doar caracterele eroilor şi viziunea lor asupra existenţei le determină acţiunile, succesul sau nenorocirea. Electra este marcată de ura exagerată faţă de Clitemnestra şi de dorinţa arzătoare de răzbunare a tatălui, care, ne sugerează autorul, sunt generate de sentimentul datoriei şi dreptăţii ca elemente ale unei personalităţi individualizate, nu ca trăsături-clişee ale conceperii eroului tragic. În opera lui Sofocle pietatea, iubirea şi tandreţea feminină sunt trăsături care, alături de ură şi răzbunare, creează o personalitate antinomică.
Aici elementul principal al reprezentării personajului Electra îl constituie suferinţa prin care eroul depăşeşte condiţia umană, acceptând sacrificiul care implică şi dorinţa de răzbunare ca necesitate a restabilirii echilibrului tulburat al universului, chiar dacă se impune şi comiterea hybris-ului. La Eschil, contrar concepţiei lui Sofocle, eroul tragic învaţă prin suferinţă, iar Euripide lărgeşte aria reprezentării literare a acestui sentiment, dându-i noi dimensiuni în cadrul dezvoltării tematice. În piesa luiEuripide, personajul principal reprezintă nucleul dinamic al dramei, Electra fiind marcată de o intensă suferinţă determinată de nelegiuirea comisă împotriva tatălui ei, o nelegiuire care trebuie pedepsită pentru că s-au încălcat legile umane. Electra loveşte în Clitemnestra alături de Oreste, ura provocând cruzimea acţiunilor eroinei (e o perspectivă tematică nouă). Atât aceste inovaţii în desfăşurarea acţiunii, cât şi deznodământul fericit al piesei (Oreste este achitat de Areopag, iar Electra se căsătoreşte cu Pilade şi pleacă în Focida), sau chiar şi faptul că acţiunea se desfăşoară departe de Argos, relevă ideea că Euripide, fiind al treilea care scrie despre Electra, a reuşit să transpună subiectul mitic în tragedie cu o libertate artistică surprinzătoare.
Meritul introducerii personajului Electra în dramaturgie, adică actualizarea mitului Atrizilor într-o operă literară, îl deţine Eschil, deşi personajul Electra din trilogia sa Orestia este marginalizat, având parte doar de apariţii episodice. Scrierile lui Eschil marchează trecerea de la epopee la opera dramatică.
Eroul tragic, în special, trebuie să aibă toate calităţile fizice şi morale ale modelului anterior, aducând şi aspecte noi, precum e curajul de a îndura vina moştenită (ca şi în cazul descendenţelor Atrizilor), capacitatea de a suferi şi alte caracteristici psihologice şi emoţionale. Individualizarea personajului prin deschiderea perspectivelor de analiză psihologică s-a realizat în cea mai mare măsură în operele dramatice, în special în tragedie, mai puţin în epopee.
În epopeea atribuită lui Homer, Iliada, autorii greci au identificat o sursă generoasă de subiecte şi perspective tematice ce oferă continuitate evoluţiei literare. Înţelegem că şi Homer se axează pe una dintre aceste perspective tematice, prezentând în Odiseea destinul eroului Ulise şi continuând, astfel, tradiţia creaţiei epice marcată de fabulosul eroic.
Eschil, apoi şi alţi autori tragici ai antichităţii greceşti, vizează, în schimb, soarta lui Agamemnon şi prezintă continuarea destinului neamului Atrizilor, menţionat în opera lui Homer. El preia şi dezvoltă acest subiect în Orestia, operă al cărui titlu anunţă o epopee, dar care reprezintă o lucrare aparţinând unui gen total diferit – cel al reprezentării literare a tragicului–, în care eroicul este înlocuit cu descrierea trăirilor personale şi analiza consecinţelor dramatice ale coexistenţei umanului cu divinul.
În opera lui Homer este evocată profeţia despre continuarea existenţei tragice a urmaşilor lui Tantal: uciderea lui Agamemnon şi răzbunarea din partea lui Oreste, în care este implicată şi Electra.Iliadaa oferit, în ceea ce priveşte dezvoltarea diacronică a literaturii, următoarele perspective evolutive:
1) posibilitatea actualizării mitului antic;
2) continuitatea literară a acestuia;
3) apariţia şi dezvoltarea unui gen literar aparte, genul dramatic, şi a tragediei ca specie a acestui gen.
Epopeea lui Homer, Iliada, a oferit, astfel, posibilitatea transpunerii mitului antic, pe de o parte, ca o continuitate a genului epic (epopeea), actualizând eroul mitico-epic în cadrul unui fabulos eroic– Odiseea – şi, pe de altă parte, dezvoltarea tematicii genului dramatic (tragedia), actualizând eroul mitico-tragic. În ceea ce priveşte mitul Electrei, se vor evidenţia piesele Orestia (Eschil), Electra (Sofocle), Electra (Euripide), la care se adaugă, în secolul al XX-lea, Din jale se întrupează Electra (Eugene O’Neill), Reuniune de familie (T. S. Eliot), Electra (Jean Giraudoux) şi Muştele (Jean-Paul Sartre).
Astfel, tragedia antică preia subiectul de la mit şi actualizează mitul prin intermediul epopeii. Teoreticienii mitului şi ai tragediei (J.Vernant, P. Vidal-Naquet, Ch.Cusset, N. Frye) au observat existenţa unui paradox al relaţiei mit – tragedie, generat de aparenta incompatibilitate dintre mitul ca povestire sacră cu valoare umană generală şi tragedie ca operă ce particularizează şi actualizează. Paradoxul dispare odată cu asumarea concepţiei potrivit căreia tranziţia de la mit la tragedie se realizează în sensul simbiozei dintre sacru la profan, implicând şi transformarea statutului personajelor: din puncte de referinţă simbolice în personaje umanizate şi concrete care acţionează şi vorbesc direct (în tragedie), ceea ce determină modificarea mitului (mitul Electrei la Sofocle), culminând chiar cu dezvoltarea unei versiuni diferite a mitului (mitul Electrei la Euripide).
Astfel, mitul „este, în mod necesar, pierdut, îngropat sub ansamblul tradiţiei literare care-l transformă profund. Deja în epopee, mitul este, fără îndoială, adaptat de către aed. Dar atunci când tragedia modifică, la rândul ei, mitul şi îl reconstruieşte, aduce inovaţii mai radicale, care schimbă în mod hotărâtor semnificaţia însăşi a povestirii mitice (în măsura în care se face trecerea de la un fapt general, ce funcţionează ca memorie colectivă, la o formă literară strict reglementată)” [5, p. 11].
În analiza actualizării mitului Electrei în tragedia antică, noi credem că, alături de vina tragică (element esenţial pentru constituirea discursului tragic) şi de suferinţă, altă însuşire importantă ce umanizează eroul tragic este simţul acut al responsabilităţii, combinat cu pietatea în faţa zeilor. Dintre cei trei mari poeţi tragici ai antichităţii, Euripide este cel mai puţin religios, lipsit de pietate, exprimând cu precădere repere ale existenţei umane de tipul conflictului dintre dragoste şi ură, raţiune şi nebunie. Intervenţia zeilor se face simţită doar prin patimile de care sunt cuprinşi oamenii. Destinul nu este conceput ca o forţă implacabilă, iar cauza tragicului nu este păcatul moştenit sau hamartia (excesul de orgoliu).
Eschil şi Sofocle însă accentuează în operele lor importanţa intervenţiei divinului, care este opusă, benefic, furiei oarbe a destinului. Sofocle a fost influenţat de gândirea sofiştilor, al căror model filozofic devine dominant în opera sa, şi, spre deosebire de Eschil, pentru care oamenii sunt loviţi de suferinţa trimisă de zei din cauza hybris-ului, personajele lui Sofocle sunt oameni buni şi generoşi, suferinţa lor nefiind cauzată de „vină”. Nenorocirile inexplicabile trimise de zei relevă sublimul divin: prin suferinţă oamenii pot comunica cu divinitatea, transgresând condiţia umană. La Eschil, suferinţa este chiar calea cunoaşterii, omul suferă pentru a înţelege.
Poeţii tragici greci prezintă totuşi similarităţi specifice tragediei ca gen literar, toţi trei abordând următoarele aspecte ale problematicii condiţiei umane: individul ca entitate a cărei existenţă este marcată de zei şi destin; condiţia individului în cadrul istoriei; condiţia umană individuală, la nivel transistoric.
Credem că descrierea acestor aspecte în cazul mitului Electrei este revelatorie pentru o abordare comparatistă a actualizării mitului în diferite opere aparţinând dramaturgiei antice şi moderne. Atât la autorii antici, cât şi la cei moderni baza acţiunii dramatice nu este altceva decât mitul şi tradiţia mitologică, doar că, datorită statutului lor de creatori de ficţiune, mitul se umanizează şi dobândeşte dimensiuni noi în funcţie de sensibilitatea şi viziunea specifică fiecărui autor aparte.
Referinţe bibliografice
1. Ubersfeld, A., Reading Theatre, Toronto, University of Toronto Press, 1999.
2. Clement, B., Tragedia clasică, Iaşi, Institutul European, 2000.
3. Boyer, R., Archetypes, în Brunel, P., (ed.) Companion to Literary Myths, Heroes and Archetypes, London, Routledge, 1992.
4. Bilen, M., The Mythico-Poetic Attitude, în Brunel, P., (ed.) Companion to Literary Myths, Heroes and Archetypes, London, Routledge, 1992.
5. Cusset, Ch., Tragedia greacă, Bucureşti, Institutul European, 1999.