O samă de cuvinte şi Legendele lui D. Bolintineanu
Pentru tiparÎn literatura română se poate urmări o anumită continuitate atât în ceea ce priveşte actualizarea conţinutului legendelor inserate în opera lui I.Neculce, cât şi în valorificarea stilului individual al cronicarului. Opera lui a constituit o sursă de inspiraţie pentru scriitorii din epocile ulterioare. Receptarea ei se realizează prin actualizarea tradiţiilor consemnate de I.Neculce. Anume la acest nivel este solicitată, de cele mai multe ori, opera cronicarului, continuitatea fiind evidentă, chiar dacă forma şi conţinutul suportă modificări. Având la bază o tradiţie istorică, legenda devine punct de pornire pentru o altă tradiţie, dobândind noi semnificaţii.
Tradiţia istorică a fost receptată diferit de către scriitorii din epoca paşoptistă. D.Bolintineanu şi V.Alecsandri au fost însă cei mai interesaţi de opera cronicarilor.
Unsprezece legende istorice ale poetului muntean sunt inspirate din O samă de cuvinte: Muma lui Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastru (legenda nr.IV), Cupa lui Ştefan şi Copilul din casă (legenda nr.III), Ştefan la moarte (legenda nr.IX), Aprodul Purece (legenda nr.V), Ştefăniţă-Domnul (legenda nr.XLI), Petru Rareş (partea a doua a legendei nr.XIII), Monastirea Putna (legenda nr.XXVII), Codrul Cosminului şi Dumbrava Roşie (legenda nr.VIII).
MihailSadoveanu e de părere că, la prima confruntare a poeziei moderne cu O samă de cuvinte, textele lui Neculce îşi dezvăluie superioritatea prin forţa de expresie, iar prelucrarea tradiţiei cronicăreşti de către scriitorii paşoptişti a determinat creşterea popularităţii lor. Legendele conţin scene menite să exalte spiritul cetăţenesc şi patriotic şi pot fi asociate programului de propăşire naţională al Daciei literare.
Specificul receptării operei lui I. Neculce de către D.Bolintineanu constă, de fapt, în permutarea accentului de pe descrierea luptelor pe „consemnarea la eroi, în versuri patetice, a unor gesturi şi atitudini exemplare prin semnificaţia lor patriotică” [1, p.63]. De exemplu, în Muma lui Ştefan cel Mare, descrierea luptei cu turcii se face în patru versuri, abia în final. Acelaşi aspect este sesizabil şi în Daniil Sihastru: „După-aceste vorbe, Ştefan strânge-oştire / Şi-nvingând păgânii nalţă-o monastire”. În schimb, discursul didactic al sihastrului reprezintă aproape întreaga poezie.
Această schemă compoziţională este valabilă pentru majoritatea legendelor. În Cupa lui Ştefan, tradiţia istorică evocată de I.Neculce este reluată în câteva rânduri ce fac parte dintr-un discurs patetic: „–Ştefan după moarte lasă moştenire / Arcul său şi cupa l-astă monastire. / Cu Cantemireştii leşii au venit / Şi prădând lăcaşul, arcul au răpit”. Relatarea faptului istorico-legendar pare a fi doar un pretext pentru a expune, mai adecvat, discursul personajului. După cum observă cercetătorul D.Popovici, obiectul baladelor lui Bolintineanu „nu e acţiunea, ci harnaşamentul verbal al acţiunii” [2, p.291]. Fiecare dintre aceste monologuri conţine o idee poetică, exprimată printr-o maximă: „Nimeni nu e în lume mai dispreţuit / Ca cel rob ce poartă jugul mulţumit…” (Ştefan la moarte); „Ştefan nu mai este… Însă o să vie/ Alţi Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie” (Cupa lui Ştefan). Totodată, discursurile, devenite clişeu, se asociază unui cadru care „dă o rezonanţă aparte peroraţiei patriotice a eroilor” [1, p.67]. Astfel, mama lui Ştefan cel Mare îşi rosteşte monologul dintr-un „vechi castel”, situat „pe o stâncă neagră”; Daniil Sihastru îi vorbeşte lui Ştefan într-un lăcaş situat „sub o râpă stearpă, pe un râu în spume” etc. Aceste peisaje stâncoase, bizare, preponderent nocturne, selenare, sunt prin excelenţă romantice. Lui D.Bolintineanu i s-a reproşat că spaţiul în care îşi plasează eroii, care parcă „se desprind din balada medievală occidentală” [2, p.290], nu e unul specific naţional. Nu vom fi totuşi atât de categorici. În transpunerea unor legende, poetul recurge la elemente tipice spaţiului românesc. În Dumbrava Roşieşi înCodrul Cosminului, de pildă, poetul creează acest spaţiu specific prin descrierea unui atribut tipic – pădurea. Spaţiul, la fel ca discursurile sau aforismele, este purtătorul unei semnificaţii morale, justiţiare. Pădurea e mediul prin care pământul renaşte şi devine istorie. Şi în unele legende ale lui V.Alecsandri, de exemplu, în Dan, căpitan de plaişi înDumbrava Roşie, renaşterea pământului românesc prin forţele pădurii are aceeaşi semnificaţie ca şi la D.Bolintineanu. La V.Alecsandri, chiar oastea română e comparată cu pădurea, simbolizând virtute şi nobleţe. Uneori, în poezia lui Bolintineanu apare acea „plastică dinamică, însuşirea de a strânge într-o linie răsucită toată virtualitatea unei mişcări, încât, tăiate, unele versuri apar ca nişte momente în perpetuă desfăşurare cu capetele infinite” [3, p.103]: „Mii de pluguri ară. La fiece plug, / Zece câte zece robii leşi se-njug./ Astfel ară câmpul; iar prin arături, / Tot cu dânşii Ştefan seamănă păduri” (Dumbrava Roşie); „Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; / Oastea lui zdrobită de prin văi adună” (Muma lui Ştefan cel Mare); „Domnul nu ascultă, în a lui orbie, / Sapele răstoarnă vechea temelie” (Monastirea Putna).Alteori, ideea poetică este exprimată direct prin stratul fonetic al versurilor. Bolintineanu e „întâiul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului” [3, p.103] şi, în lipsa asociaţiilor plastice, muzicalitatea este cea care le înlocuieşte. Versurile: „Un orologiu sună noaptea jumătate, / În castel, la poartă oare cine bate…” „surprind prin un ce horcăit, cavernos, printr-o cadenţă de maşinărie” [3, p.103].
Dacăplasarea evenimentului istoric în cadrul naturii indică predilecţia lui D.Bolintineanu pentru romantism, modalitatea de evocare a istoriei aparţine, cum remarcă D.Păcurariu, clasicismului. „Faptul că poetul e preocupat nu atât de individualizarea eroilor săi, ci de sublinierea, prin ei, a unor virtuţi comune tuturor şi oarecum universale (sentimentul datoriei faţă de ţară, bărbăţia în luptă, demnitatea, generozitatea şi cavalerismul) sunt, în acest sens, concludente” [1, p.67]. Respectiv, elementul clasicist se îmbină cu cel romantic.
Aşadar, motivele istorice din opera lui I. Neculce au fost actualizate de către D.Bolintineanu şi reinterpretate artistic. Legendele au fost adaptate în funcţie de idealurile epocii şi de stilul scriitorului, care a folosit mijloacele ce corespund viziunii proprii asupra artei literare. În funcţie de această viziune, motivelor din textele lui Neculce li se adaugă uneori elemente caracteristice epocii şi artei lui Bolintineanu. Receptarea modernă a ceea ce se numeşte literatură veche a avut drept imbold valoarea expresivă, literaritatea textelor respective. Are loc o mutaţie dinspre receptarea documentară, istorică, spre cea literară. Această schimbare a fost sesizată pentru prima dată de P.Constantinescu, care îndemna la un tip de lectură a cronicilor definită prin: „farmec”, „desfătare”, „savoare” [4, p.297].
Referinţe bibliografice
1. D.Păcurariu, Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969.
2. D.Popovici, Romantismul românesc. Cuvânt înainte T.Vianu, Bucureşti, Albatros, 1972.
3. N.Manolescu, Poeţi romantici, Chişinău, Ştiinţa, 2003.
4. P.Constantinescu, Farmecul scrierilor vechi // Scrieri alese, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957.