Ipostazele personajului creator în proza lui Leon Donici
Pentru tiparPoemul în proză Poet şi Femeie de Leon Donici, calificat de autor drept „basm”, este, în aparenţă, doar o poveste de dragoste. La o primă lectură, povestea pare să se rezume la încercarea Poetului de a scrie un poem în care să-şi exprime înălţătorul sentiment pentru Femeie. Fiind un adevărat calvar pentru Poet, devoratoare, scrierea, urmată de lectura celor „mulţi”, determină dispariţia sentimentului de dragoste. Povestirea ilustrează principiul sfidării verosimilităţii şi a orizontului de aşteptare al cititorului. Poetul scria poemul dragostei şi urma să primească, drept răsplată, sărutul „promis”. Este vorba de o povestire cu motivaţie restrânsă (G. Genette).
Nu este întâmplător faptul că personajele poartă numele de Poet şi, respectiv, Femeie. Există aici tendinţa de a le învesti cu calităţi specifice tipurilor respective de umanitate. Deşi este uneori indecis („nu ştia ce să spună”, „nu ştia ce să facă”), poetul e gata să facă sacrificii în numele operei. Este un adevărat creator, or, „Creatorul stă ziua ca om în ţipetele cetăţii, în soare, iar noaptea se suie în turn, sub lună. Ziua priveşte lumea în contingenţa ei, noaptea în absolut. Momentul prim e necesar, închiderea în turn, aceea reprezintă faza artistică. Astfel, artistul este alternativ pătimaş şi rece, om şi luceafăr” [1,p.8]. Femeia e frumoasă şi cochetă. Buzele ei – „desenate de un pictor elegant”, „vocea– fragedă, răsunătoare, argintie”, „ochii– adânci care scânteiau ca aurul”, râsul ei e „răsunător şi argintiu”, „ochii– enigmatici”. Starea permanentă a Femeii este plictisul: „Dânsa se plictisea”. Poetul ar face orice pentru a o ferici, căci o „iubeşte”. Viziunea lor asupra dragostei este însă diferită. Femeia vrea ca Poetul să-i spună că o iubeşte „ca pe o floare”. Asocierea metaforică a femeii cu floarea este frecventă în literatura română populară. E o parte dintr-un ansamblu de reprezentări simbolice din sfera umanului şi cea a vegetalului. În psihanaliză, mugurii şi florile semnifică virginitatea. Mihai Coman stabileşte chiar unele echivalenţe simbolice între floare şi fată [2, p. 83].
Regăsim în basm un vag corespondent al triunghiului erotic eminescian, alcătuit din următoarele personaje simbolice: Cătălina (Femeia), Luceafărul (Poetul) şi Cătălin. Cătălina invocă o „coborâre” a Luceafărului, iar Cătălin poate explica „din bob în bob amorul”. Basmul lui Leon Donici e împărţit în tablouri, după modelul Luceafărului eminescian. Primul tablou reprezintă, tematic, dragostea dintre Poet şi Femeie. Cadrul este idilic şi, în acelaşi timp, marcat de un dramatism ce provine din incompatibilitatea dintre cei doi îndrăgostiţi. Tabloul al doilea reflectă familiarizarea Poetului cu lumea îndrăgostiţilor care, trecând pe lângă el, îşi şopteau cuvinte de dragoste. Tabloul trei corespunde zborului hyperionic spre Demiurg, cu voinţa de a fi dezlegat de nemurire. Poetului i se oferă dezlegarea similară în vis, unde Demiurgul îi smulge inima: „Poetul stătea alăturea de un rug enorm, clădit din inimile omeneşti sângerate; din când în când, nişte braţe necunoscute, osoase, aruncau în rug o inimă după alta şi ele se aprindeau (…). Deodată, Poetul simţi în pieptul său o durere necunoscută, prelungă, îngrozit văzu că acel braţ înspăimântător îi smulse inima şi i-o aruncă în sus, în jos, în foc, în aburi negri”. Conform interpretărilor lui Freud, smulgerea simbolică a inimii ar însemna extirparea „virilităţii”. Donici amplifică sugestivitatea simbolului şi îşi lipseşte personajul de facultăţile erotice, căci în proza lui dragostea este eminamente platonică. Momentul smulgerii inimii ar putea avea şi o altă explicaţie simbolică, cea de sacrificiu în numele creaţiei. Dăruirea inimii, ca simbol al dragostei şi al vieţii, aminteşte de Danko, personajul lui Gorki din Bătrâna Izerghil (Старуха Изергиль). Danko, sacrificându-şi viaţa pentru oamenii care vroiau să-l omoare şi pe care îi considera turmă de oi („стадо овец”), este, la rândul lui, un corespondent simbolic al lui Prometeu. Danko a devenit în literatura rusă un ideal, împărtăşit şi de Donici, admirator al creaţiei timpurii a lui Maxim Gorki.
Tabloul patru îl constituie poemul propriu-zis, scris de Poet: „Unele din pagini semănau cu grădinile neştiute, fermecătoare, pline de flori minunate, încă nevăzute, cu flori din basme, pline de aroma îmbătătoare. Printre frunzişul întunecos, pe crengi, se vedeau păsări misterioase de aur şi argint. Păsările cântau cântece dulci, fermecătoare. Sus sclipeau fântâne înalte de mărgăritare şi se împrăştiau cu miriade diamantele strălucitoare”. Cadrul în care este scris basmul este unul romantic, eminescian: „Căci este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă; / Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă”. În universul nocturn dispar graniţele dintre lumea reală şi cea a misterelor, dintre tărâmul vieţii şi cel al morţii. Fiinţa individuală trăieşte experienţe adânci, majore, se manifestă demonic, sau se înalţă la ceruri. Este vremea meditaţiei: „S-au şters culorile roşii şi noaptea a înviat, cu mantaua sa albastră, brodată cu stele argintii, tot universul”. Celelalte două tablouri se rezumă la evocarea renunţării Poetului la viaţa printre oamenii obişnuiţi. Finalul, spre deosebire de cel eminescian, este plin de tristeţe. Poetul înţelege că artistul nu poate fi sacrificat pentru dragoste şi că soarta lui este să rămână pururi „nemuritor şi rece”. El nu-şi găseşte fericirea şi renunţă să o caute, fiind convins că existenţa e un spectacol tragic. Ca şi Hyperion, el trece, consecutiv, prin trei ipostaze. În dragoste, este un demon gata să se sacrifice pentru un sărut („o oră de iubire”). În actul scrierii poemului, se situează în ipostaza titanuluirăzvrătit împotriva propriei condiţii. Şi o a treia, şi cea mai dramatică ipostază– înţelegerea condiţiei sale de geniu, pierdută. Tentativa de a coborî din lumea paradisiacă în cea comună prin scrierea poemului de dragoste îl face pe Poet să distrugă taina şi sacralitatea sentimentului iubirii, adică să-şi distrugă sinele. Căci, pentru Donici, Poetul se identifică cu sentimentul. El are „în sânge” vocaţia idealului, dorinţa de absolut şi patima arzătoare a perfecţiunii. El trăieşte dilema idealităţii şi apăsarea materiei, ascensiunea şi prăbuşirea, visul şi duritatea severă a realităţii. El are vocaţia autodepăşirii, care duce, în mod fatal, la deziluzie şi autism.
Dragostea Poetului e sacră, candidă, misterioasă. Dragostea Femeii e capricioasă, posesivă. Aceste diferenţe produc tensiuni şi stări dramatice. Sentinţa o găsim în altă proză a lui Donici, consacrată, de asemenea, dragostei – Amorul: „Mai bine tăcerea plină de gânduri şi sentimente decât cuvinte directe, hotărâte şi... sărace despre dragoste” [3, p. 29]. În cazul basmului Poet şi Femeie este posibilă o analogie şi cu Măgarul de aur al lui Apuleius. Cele două personaje simbolice, Psyhe şi Amor, reprezintă spiritul raţiunii şi al dragostei. În clipa în care prima încearcă să o cunoască lucid pe a doua, dragostea dispare. Dorinţa de a desluşi taina lăuntrică a iubirii pare să-şi aibă originea în sensibilitatea barocului. D.S.Merejkovski scrie, în articolul Despre cauzele decăderii şi despre curentele noi în literatura contemporană, următoarele: „Gândul pronunţat este eroare. În poezie ceea ce nu este spus şi sclipeşte prin frumuseţea simbolului acţionează mai puternic asupra inimii decât tot ce e spus cu cuvinte. Simbolismul face însuşi stilul, însăşi substanţa artistică a poeziei spiritualizată, transparentă, străpunsă de lumină ca pereţii subţiri ai amforei albăstrii în care e aprins focul” [4, p.13].
Poemul în proză (basmul) Poet şi Femeie permite şi o interpretare prin prisma „complexului lui Narcis”. Poetul este un Narcis care se contemplează în oglindă. Opera este reflectarea propriului eu. Wilhelm Schlegel spunea: „Poeţii sunt întotdeauna nişte Narcişi”. Privirea în interior este asimilată plonjării Poetului în vis. Iar visul, după Freud, e o formă de narcisism primar, care evocă existenţa intrauterină. Somnul e un mod de a te izola de lumea exterioară şi a intra în starea narcisiacă. „Somnul este o stare în care atât energiile libidinale, cât şi cele egoiste, ataşate de obiecte, se retrag din acestea şi revin în spaţiul interior al eului” [5, p. 340].
Deconstruind şi reconstruind miturile eterne ale creaţiei, Leon Donici le imprimă semnificaţii noi, scriind o operă care intră în dialog cu ceea ce J. Kristeva numea Textul lumii.
Note
1. Călinescu, George, Istoria literaturii române, Chişinău, Editura Universitas, 1993.
2. Coman, Mihai, în lucrarea Izvoare mitice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, stabileşte următoarele echivalări simbolice: floare – fată, mirosul florii – dragoste, scuturatul mirosului – dăruirea dragostei, căsătoria.
3. Donici, Leon, Marele Archimedes, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, 394 p.
4. Луцевиц, Л. Ф., Серебряный век русской поэзии, Кишинев, Издательство Лумина, 1994, 234 с. „Мысль изреченная есть ложь. В поэзии то, что не сказано и мерцает сквозь красоту символа, действует сильнее на сердце чем то, что выражено словами. Символизм делает самый стиль, самое художественное вещество поэзии одухотворенным, прозрачным, насквозь просвечивающим, как тонкие стенки алебастровой амфоры, в которой зажжено пламя”.
5. Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti, 1980.
6. Petrescu, Camil, Noua structură şi opera lui Marcel Proust, în Teze şi antiteze, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.