Avatarurile personajului liric modern (de la Paul Celan la Arcadie Suceveanu)
Pentru tiparExistă în poezia secolului al XX-lea o mişcare „subterană” intensă, având ca finalitate definirea limitelor eului liric modern. Faptul acesta poate fi observat în creaţia mai multor scriitori din diferite spaţii culturale, între care îi amintim pe hispanicul Federico Garcia Lorca (1898-1936), pe englezul Tomas Stearns Eliot (1888-1965), pe austriacul Rainer Maria Rilke (1875-1926), pe românul Lucian Blaga (1895-1961), poeţi care s-au afirmat la începutul secolului trecut.
Procesul de modernizare a eului liric, care a început la mijlocul secolului al XIX-lea, este analizat în numeroase studii. Ne vom referi aici la lucrarea Sensul istoriei de Nicolai Berdiaev, în care filozoful rus vorbeşte despre „pecetea insatisfacţiei lăuntrice profunde, a căutării chinuitoare, a ieşirii din chingile care apasă creaţia umană”, toate aceste experienţe fiind specifice marilor curente de la începutul secolului al XX-lea. Momentul începe cu sfârşitul Europei umaniste şi intrarea într-un nou Ev Mediu în care se prefigurează „un nou amestec de rase şi de tipuri culturale”. „Boala reflecţiei, eterna îndoială în puterea de cunoaştere a omului afectează definitiv şi filozofia”, scrie N. Berdiaev. Prin „sentimentul sfâşierii lăuntrice şi nostalgia unei creaţii superioare”, omul modern se aseamănă, în opinia acestuia, cu omul din perioada sfârşitului lumii antice. Concluzia e pe cât se poate de elocventă: „Toate acestea arată că în istoria omenirii există o întoarcere periodică la aceleaşi momente” [1, p. 173].
Pornind de la această asemănare formală între momentele de trecere în succesiunea secolelor, vom încerca să investigăm avatarurile personajului liric din poezia contemporană, reperându-ne, în special, pe creaţia a doi poeţi implicaţi în procesul de modernizare a poeziei: Paul Celan şi Arcadie Suceveanu, ambii originari din Bucovina.
Există în creaţia scriitorilor şaptezecişti din Basarabia o tentaţie evidentă a ascetismului laic (bunăoară, la Liviu Damian (1935-1986) care este influenţat de Tudor Arghezi şi Lucian Blaga), a „monahismului” şi a religiozităţii la Grigore Vieru (n. 1935) a cavalerismului asumat în cheie manieristă la Arcadie Suceveanu (n. 1952), toate având menirea de a ocroti energia umană şi de a o feri de căderea în ideologic. Fenomenele care au avut loc în ultimele decenii ale secolului al XX-lea şi ceea ce se întâmplă în literatura română la începutul secolului al XXI-lea se înscrie în contextul general, cunoscut şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, al negării oricăror principii de subordonare a omului unor forţe supraumane, superioare. Odată cu aceasta, în scrierile din perioada respectivă se resimte o epuizare a energiilor vitale, criza eului fiind echivalentă cu dezagregarea imaginii omului. Am putea vorbi despre continuarea scindării personalităţii umane, care avea în totalitarism un antidot axat pe necesitatea păstrării memoriei.
Personalitatea umană, călită, aşa cum susţine şi N. Berdiaev, în creştinism şi în cultura europeană [1, pag. 173], a început să-şi piardă la începutul secolului al XX-lea contururile lăuntrice, conştiinţa de sine. Printre reperele căutate de artişti în primele decenii ale secolului trecut filozoful rus constată sacralitatea ca principiu diriguitor: personalitatea umană „caută sacralitatea, doreşte aprig să se subordoneze de bună voie, ca să se regăsească pe sine” [1, pag. 174].
Religiozitatea care, indubitabil, are rădăcini în civilizaţia rustică, prezentă şi la scriitorii basarabeni şaptezecişti, e transmisă pe calea reflexivităţii sau a unei tristeţi metafizice care, nu se poate contesta, este caracteristică şi personajului liric modern. Această dimensiune a ajuns şi în lirica autorilor noştri, inclusiv prin filieră blagiană.
Imaginea crepusculului civilizaţiei ţărăneşti, ce se impune din punct de vedere al crizei identitare, este reprezentată în mod diferit la scriitorii basarabeni din diversele promoţii postbelice. Într-un timp, era vădită, mai cu seamă, în proză, în dramaturgie (drept exemplu poate servi creaţia lui Ion Druţă), dar, ulterior, se face resimţită şi în poezia basarabeană. Este cert că perceperea fenomenului dispariţiei civilizaţiei rustice poartă un caracter anume în creaţia scriitorilor şaptezecişti şi cu totul altul în literatura de la interferenţa secolelor al XX-lea şi al XXI-lea. La Dumitru Matcovschi, bunăoară, ea este axată pe motivul casei bătrâneşti, „cu pragul tare de piatră”, la Grigore Vieru – pe cel al casei arhaice „de pe margine de Prut”, care se scufundă tot mai mult, odată cu trecerea timpului, în tărâmul uitării. Personajul liric vede casa îndepărtându-se, însă nu numai în sens spaţial, imaginea ei rămânând „conservată” în mentalul autorului. Peste înstrăinarea forţată a mamei de casa ei se suprapune înstrăinarea fiului care suportă efectul înstrăinării duble. Cu totul alta este imaginea crepusculului rustic în creaţia scriitorilor de după anii ’80. Astfel, la Emilian Galaicu-Păun acesta este developat prin tonul ironic, uneori sarcastic, satul fiind echivalent cu degradarea morală şi lingvistică. Este clar că efectul e dat drept cauză, poetul încercând, pe această cale, să afle soluţii „estetizante”, în care accentul se vrea pus pe logos.
Acelaşi N. Berdiaev susţine că „omul se pierde pe sine, dacă se eliberează de conţinutul suprauman superior şi nu găseşte nimic în sine, în afară de lumea lui strâmtă şi închisă.” Afirmarea individualităţii umane presupune angajarea într-un universalism care constă în raportarea la un conţinut suprauman superior. Acest mod de a judeca lucrurile provine dintr-un cadru mai general, caracteristic începutului secolului trecut, dintr-o atmosferă în care se discută despre fragmentarea sufletului uman şi despre şansa refacerii unităţii interioare prin intermediul raportării la divinitate, la credinţa în forţa supremă. Este vorba deci de un cadru al misticismului, caracteristic perioadei de trecere de la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea. Ulterior, lucrurile se schimbă, dar contradicţia interioară a postmodernităţii din Estul Europei are la bază aceeaşi golire a sufletului uman despre care vorbeşte filozoful N. Berdiaev cu aplicare la primele decenii ale secolului trecut. Cu certitudine, ceea ce se constată deocamdată în perimetrul dintre Prut şi Nistru este criza identitară cu care se confruntă populaţia de aici, criză care transpare şi în literatură. Ceea ce putem spune este că apusul civilizaţiei ţărăneşti, sesizabil în poezia lui Grigore Vieru, Liviu Damian, Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu-Păun ş.a., are dimensiuni diverse. La Arcadie Suceveanu acesta se înscrie într-un context mai complex: este vorba de înstrăinarea multiplă care include, în primul rând, despărţirea Bucovinei de matricea ei firească, despărţirea fiului rătăcitor de meleagul natal şi, concomitent, detaşarea de civilizaţia rustică. De fapt, despărţirea de Bucovina determină trecerea eului poetic pe un alt plan al crepusculului, mai sofisticat. Subînţelegem aici o atmosferă de melancolie aproape ancestrală pe care o resimte, dureros, personajul liric coborâtor din Carpaţi.
Am putea face aici o trimitere la creaţia unui scriitor născut cu trei decenii mai înainte la Cernăuţi, în 1920, Paul Celan, care are un destin aparte. (Numele lui adevărat este Paul Antschel. Părinţii sunt Leo Antschel-Teitler şi Fritzi Schräger. Învaţă iniţial la şcoala „Meisler-Schule” din Cernăuţi, cu predare în limba germană, este transferat ulterior la şcoala ebraică din acelaşi oraş. Îşi continuă studiile la Liceul Ortodox de băieţi şi la Liceul „Marele Voievod Mihai”. Studiază limbile greacă şi latină. Cunoaşte opera lui Rilke, Höderlin, Trakl. Participă la diverse activităţi ale unor cercuri antinaziste care iau naştere în acea perioadă, precum şi la şezătorile literare la care se citea poezie clasică şi creaţii proprii. Cunoaşte poezia lui Mihai Eminescu, inclusiv datorită traducerii poemului Luceafărul de către profesorul său de gimnaziu Neiβglas. Studiază filozofia germană, citeşte din Nietsche. În 1938 se înscrie la Facultatea de medicină din Tours, Franţa. Călătoreşte în Germania şi Belgia, cunoaşte literatura franceză. În 1939 revine la Cernăuţi şi nu se mai poate întoarce în Franţa pentru a-şi continua studiile. Se înscrie la Facultatea de romanistică şi filozofie din Cernăuţi, care se închide în anul 1940. În 1942 părinţii îi sunt ridicaţi de nazişti şi trimişi peste Bug, în lagărul „morţii”, de unde nu s-au mai întors. După 1945 Paul se stabileşte la Bucureşti. Un timp este angajat la Editura „Cartea rusă” unde devine coleg cu Petre Solomon. A făcut parte din cercul suprarealist condus de Gherasim Luca, cerc frecventat de către poeţii Gelu Naum, Marcel Aderca, Nina Cassian, Ion Caraion şi criticul Ovid Crohmălniceanu. Publică, în 1945, placheta de versuri Agora nr. 1, semnată cu pseudonimul Paul Celan. Părăseşte România în 1947. În acelaşi an îi apare un volum de versuri în limba germană, Nisipul din urme. Se stabileşte la Paris pentru totdeauna. Studiază la Sorbona germanistica şi ştiinţele literaturii. Face traduceri din literaturile engleză, franceză, germană. În 1952 îi apare volumul Mac şi memorie în limba germană. În 1955 publică volumul Din prag în prag, iar în 1958 i se decernează Premiul oraşului Bremen pentru poezie. În 1959 apare volumul Zăbrelele vorbirii, iar în 1960 primeşte Premiul „Georg Büchner” pentru poezie. Alte volume: Poezii, 1960; Trandafirul nimănui, 1963; Cristal de suflet, prima ediţie, bibliofilă, e publicată la Paris în 1965; Schimbare de suflet, 1967; Fire de soare, 1968; Lumina forţată, volum de inedite, apărut postum în 1970; ultimul său volum de poezii este Urme pe zăpadă, apărut în 1971.)
Creaţia acestui poet marcat de dispariţia părinţilor şi de antisemitismul din perioada respectivă are în centru un personaj cu spaima încremenită în suflet. Anume încremenirea este transmisă prin intermediul imaginii ochilor dilataţi, a vocilor săpate în oglinda verde a apei, a pietrei. Starea de spirit este dominată de tremur, de sfială („inima ta în inima mamei se retrage sfios”), de forfota de cenuşă a zilei, de cerul viclean, de jocul încifrat.
Paul Celan vine direct dintr-o perioadă în care avea loc afirmarea plenară a modernismului, Cernăuţii repetând situaţia Vienei descrisă magistral, cu meticulozitate de către Jacque Le Rider în Modernitatea vieneză şi crizele identităţii (Editura universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995) şi în Jurnale intime vieneze, volum publicat în anul 2000 în Franţa şi tradus, la doar un an de la apariţie, în limba română de către Magda Jeanreaud. Autorul Jurnalelor... îşi desfăşoară investigaţiile pornind de la aserţiunea următoare: „Este evident că orice modernintate (începând cu aceea pe care o analiza Beaudelaire) reprezintă o situaţie de criză a identităţii”. Am putea spune că în cazul celor doi poeţi cernăuţeni modernizarea personajului liric funcţionează în mod diferit. La Arcadie Suceveanu este vorba mai curând de un puternic sentiment de nostalgie a modernităţii care acţionează în contratimp cu cel al dorinţei de păstrare a rădăcinilor în civilizaţia rustică. Criza identitară a personajului liric sucevenean se manifestă în tonul confesiv şi în specia „jurnalului de bord”, în expunerea directă. Un „timp mâncat de spaţiu”, „un spaţiu ros de timp”, recalificarea mitului, venită pe filiera lui Don Quijote sau Hamlet, contribuie la legitimarea personajului liric. Problema legitimării cu care se confruntă acesta este rezolvată în termeni „contabiliceşti”, ca dovadă a neîncrederii şi stării de incertitudine cu care se confruntă poetul în societate:
„Legitimaţie de poet? Ca şi cum ai zice
adeverinţă de dragoste, paşaport de rouă,
certificat de copilărie”
(Jurnal de bord).
Pasiunea pentru jurnal este evidenţiată prin consemnarea scurtă, directă, telegrafică şi comprimată:
„Ninsoare obosită, uzată, iarbă aproape plictisită,
sentimente galvanizate, superproducţie,
viermi de mătase recalificaţi, producând nylon verde”
(Jurnal de bord).
Această atmosferă pare a fi anticipată de ceea ce s-a petrecut la interferenţa secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, cu precizarea că, deşi nutrind sentimentul de nostalgie, supus dorinţei arzătoare de statornicire într-o eră nouă, personajul liric nu mai este marcat de acelaşi elan revoluţionar, în sensul rupturii avangardiste, caracteristică mişcărilor literare de la începutul secolului al XX-lea. În „jurnalul de bord” al poetului bucovinean, „navigând” la sfârşitul secolului al XX-lea, intervine brusc o schimbare:
„...dar nu vă întristaţi: băncile elveţiene au şi început să primească
depuneri nelimitate de mireasmă de pin şi
freamăt de pădure”.
Aici autorul converteşte ironicul într-un lirism sui generis contorsionat. Dincolo de toate acestea, transpare mobilitatea, căutarea unor noi forme de sociabilitate, de dialog cultural. Iată cum arată, în acest context, copilăria mirosind a răchiţi coborâtoare din peisajul mirific al Carpaţilor:
„Închisă în carapacea marilor oraşe, copilăria mea –
fragilă şi sfidătoare – miroase-a răchiţi
şi-a cânepă topită. Habar n-are de
homo informaticus”.
Mobilitatea personajului liric, ros de incertitudini şi îndoieli, e convertită pe un făgaş al începuturilor salvatoare:
„Şi dintr-o dată mă simt aproape fericit
că se mai aud greierii şi trandafirul
mai are miros”.
Este limpede că în acest caz autorul e deţinătorul epigon al unor „conturi” în banca de sensibilitate a romanticilor europeni cu care încearcă să acopere multiplele goluri sau patologii mai noi ale vidului interior. Între acestea se află: vidul valorilor, al noului individualism care, în timpul de la urmă, este tot mai accentuat în scrisul aspiranţilor la gloria literelor, tirania intimităţii, narcisismul.
Tentativa personajului liric de ancorare a sinelui are loc în mod diferit în poezia lui Paul Celan. După cum observă acelaşi Arcadie Suceveanu într-un eseu recent pe care i l-a consacrat, „metafora lui nu apare ca o invenţie artistică, ca un artificiu lingvistic, ci este chiar «idiomul» suferinţei, vocabula nervilor, auzului şi văzului” [3, pag. 113]:
„Înnodaţi în noapte
buzele flori
răstignite şi încrucişate
blândeţea pinilor
încărunţeşte muşchiul
zdruncinând piatra şi
trezeşte nesfârşitul zbor
al păsărilor peste
lumea de gheaţă.
Acesta este ţinutul
unde poposiră o clipă
spre care noi alergarăm”
(Înnodaţi în noapte).
Incertitudinea aici e totală: „ora nenumită”, despărţirea, „fiecare cu moartea sa, fiecare cu noaptea sa”, un „aici şi un Nicăieri” ce se confruntă şi tind să se completeze. Este evident că timpul şi spaţiul sunt nedeterminate. Logosul, în acest context, este şi el expus riscului indefinirii. Aşa se explică prezenţa unui fenomen straniu al tăcerii pe care autorul mizează mult. „Un cuvânt – tu ştii! – un cadavru”, „zăbrelele vorbirii”, tremurul secundelor, „forfota de cenuşă a zilei”, – toate transmit o tristeţe metafizică depăşind timpul şi spaţiul. Personajul liric trăieşte în miezul cuvintelor, căutând protecţia şi ascunzându-se, în acelaşi timp, în golul lor ancestral. Ştefan Augustin Doinaş, remarcând „tăietura verbală şi forţa uneori virulentă”, prevestind parcă un destin de mare poet pentru Paul Celan, acordă un interes deosebit „lirismului dialogal atât de impenetrabil” al cărui „mister” a fost tentat să-l rezolve şi filozoful Hans-Georg Gadamer. Răspunsul acestuia la întrebarea „Cine este acest Tu” din poezia lui Paul Celan?” e în funcţie de un context anume în care „Eul fiecărui lector ia foarte uşor locul Eului poetului” [apud. 4, pag. 314-315]. Ştefan Augustin Doinaş poartă firul demonstraţiei sensurilor lirismului dialogal celanian şi prin filozofia simpatiei personaliste a unui gânditor ca Martin Buber care, disociind perechea verbală Eu – Tu, susţine că „nu există un Eu în sine, ci numai acel Eu din cuvântul fundamental Eu – Tu”, ajungând astfel la afirmaţia metafizică decisivă: „la început a fost Relaţia” [4, pag. 315]. Dificultatea la Paul Celan provine din „indeterminarea rostirii” pe care Gadamer a consemnat-o în trecere, iar Ştefan Augustin Doinaş o relevă ca pe „o marcă distinctivă”. Această indeterminare e cauzată, în viziunea cercetătorilor poeziei lui Celan, de raportul Eu – Tu, Tu fiind privit ca un alter ego al autorului cuprins de „foamea de sens”, precum şi de un dramatism atât al poetului, cât şi al logosului, al omului şi al limbajului, or, „nici unul, nici altul nu poate atinge – singur – dimensiunea tremurătoare a viului, Fiinţa” [4, pag. 316]. Prin urmare, criza identitară a personajului liric din poezia lui Paul Celan e una complexă şi nu poate fi descifrată decât într-un context amplu, cu rădăcini în ermetismul de care e marcată poezia modernă de la Mallarmée încoace. Paul Celan vorbeşte din interiorul unei experienţe literare, inclusiv româneşti, în care s-a integrat şi care era plină la acea vreme de fervoarea căutărilor suprarealiste. Autenticul, expresie a ceea ce e mai profund în fiinţa umană, transpare în revenirea obsesivă a tăcerii, a pietrei, a ochilor, a privirii încremenite. Însă dincolo de tentaţia artistică de ordin programatic sau de căutare a emoţiei particulare poetul disimulează un sentiment de spaimă încremenită sub semnul căreia se află identitatea personajului liric. Amintim aici că Hugo Friedrich vorbeşte despre „spaima” operată de către Mallarmée la nivelul limbajului fără să poată trece în lumea reală [5, pag. 128]. La Paul Celan se întâmplă tocmai ceea ce nu s-a întâmplat în poezia lui Mallarmée: „spaima”, „operată” la nivelul limbajului, trece în lumea reală sau, mai exact, spaima din lumea reală se regăseşte în cea „inoculată” de către Mallarmée la nivelul limbajului. Esenţa modernităţii personajului liric al lui Paul Celan anume în aceasta constă.
Prezent şi în poezia postbelică din spaţiul pruto-nistrean, fenomenul „spaimei” e propulsat printr-un imaginar contorsionat, influenţat de multiple aspecte politice şi culturale. Unul din ele vine pe filiera creaţiei lui Nichita Stănescu, „mirarea” din poezia acestuia generând în creaţia confraţilor săi de dincoace de Prut un „mutant” al spaimei. Ceea ce se remarcă, mai cu seamă în ultima perioadă, este faptul că motivele legate de starea de criză a personajului liric tind să fie transpuse într-un limbaj al incertitudinii.
Note bibliografice
1. Nicolai Berdiaev, Filozofia istoriei, Editura Institutul European, Iaşi, 1996.
2. Jeacque Le Rider, Jurnale intime vieneze, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
3. Arcadie Suceveanu, Paul Celan, poetul existenţei „presate”, în revista Sud-Est cultural, nr. 2, 2005.
4. Ştefan Augustin Doinaş, Paul Celan: Hermetism sau „poezie absurdă”?, în volumul Poeţi străini, Editura Eminescu, Bucureşti, 1997.
5. Hugo Friedrich, Structura liricii moderne de la mijlocul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Univers, Bucureşti, 1998.