Deixul persoanei – actualizări contextuale
Pentru tiparNoul Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului (autori: Oswald Ducrot, Jean Mari Schaeffer) defineşte deicticele în felul următor: „Expresia este numită deictică dacă, într-un anume context, referentul ei nu poate fi determinat decât în raport cu identitatea sau situaţia interlocutorilor în momentul enunţării”.
Unele expresii sunt deictice în toate contextele în care apar. Acesta e cazul pronumelor de persoana I şi a II-a, desemnând locutorul şi, respectiv, interlocutorul. De asemenea, unele timpuri verbale indică o perioadă trecută sau viitoare în raport cu momentul enunţării.
Din perspectiva lui E. Benveniste, deicticele constituie o manifestare a discursului în interiorul limbii, deoarece însuşi sensul face aluzie la utilizarea lor discursivă. R. Jakobson le numeşte schifters sau embrayeurs.
Importanţa categoriei persoanei pentru mesajul poeziei n-a rămas neremarcată în sfera poeticii moderne.
Barthes, Todorov, Genette, Ranfield, Benveniste, Jakobson sunt câţiva care au vorbit despre locul categoriei persoanei în constituirea ludicului şi a literalităţii. Utilizate ca mărci referenţiale, persoanele (explicite sau incluse în forma verbului) pot îndeplini, graţie statutului lor semiotic de „forme vide”, şi o funcţie exclusiv deictică, trimiţând la un referent de fiecare dată unic şi univoc, coincident cu locutorul (pentru eu) sau cu interlocutorul (pentru tu) situaţiei de discurs particulare imediate. Dar posibilităţile de funcţionare sub aspect referenţial ale persoanelor sunt cu mult mai bogate.
Academicianul Iorgu Iordan în Limba română contemporană introduce în definiţia categoriei gramaticale de persoană verbală şi conceptul de „autor al acţiunii”.
La fel procedează şi gramaticile elaborate de Academie: „Redând o acţiune, verbul implică şi noţiunea de autor al acestei acţiuni. Autorul acţiunii poate fi la persoana I, a II-a, a III-a. Persoana este forma pe care o ia verbul pentru a arăta că acţiunea este făcută de cel care vorbeşte (pers. I), de cel cu care vorbeşte (pers. a II-a) sau de altcineva în afară de cei doi vorbitori (pers. a III-a) (Gramatica Academiei, vol. I, 1963, p. 243).
Categoria persoanei se defineşte prin raportul dintre protagoniştii procesului enunţat şi protagoniştii procesului enunţării, adică după un criteriu semantic. Jakobson admite, ca şi Benveniste, numai pers. I şi a II-a, iar aşa-zisa pers. a III-a este considerată nonpersoană. În teoria enunţării, Benveniste este primul care face distincţia între „locutor” şi „interlocutor”. Ea se reia şi la alţi cercetători, printre care Chaterine Kerbrat-Orechioni, care disociază un „subiect extratextual”, persoană reală aflată în afara actului lingvistic propriu-zis, şi „subiectul intratextual”, operator al limbajului, proiectând discursul pe suportul unei strânse relaţii intertextuale cu „enunţiatorul” său distinct de locutorul real.
Deicticele nu au numai o valoare denotativă, reprezentativă şi demonstrativă, ci şi valoare de „operatori de individualizare”, indicatori de „subiectivitate”, asigurând prezenţa subiectului uman în limbaj ca centru provizoriu al limbii.
Examinarea din unghi lingvistic a mărcilor pronominale personale în poezie ridică aspecte specifice, întrucât enunţarea lirică modifică valorile semantice şi posibilităţile distribuţionale ale pronumelor, măreşte sau micşorează randamentul funcţional al opoziţiilor de subiectivitate şi de persoană în conformitate cu schema imaginativă matricială de tip empatic.
Astfel, în poezie, atât tu, cât şi el,ea pot exprima persoana subiectivă (EU), extinzând latenţele expresive ale limbilor naturale. Pronumele tu are o valoare considerabil ambiguizată prin nedeterminare contextuală, prin posibilitatea apariţiei în text a unui tu – marcă a „persoanei nonsubiective” (interlocutor imaginat în poem – iubita, mama – sau imaginar, potenţial lector al textului).
În poezie, el, ea funcţionează adesea ca mărci ale unei „alterităţi intropatizate”
Formele pronominale de noi,voi pot cunoaşte în poezie mai multe variante referenţiale, în funcţie de modul în care se dispun relaţiile intersubiective nu numai cu enunţiatarul şi referenţii interni ai textului, ci şi cu receptorul real.
Luarea în consideraţie a configuraţiilor specifice în care se distribuie deicticele persoanei, valorile contextuale şi tipurile de opoziţii (de persoană) pot oferi relevarea particulară a subiectivităţii deictice a unui discurs liric, pe latura ei fundamentală.
Modalităţile lingvistice de analiză şi interpretare pot contribui cu soluţii proprii.
Benveniste face o delimitare a lui EU prin două opoziţii „eu – tu” şi „el”, pe baza mărcii semantice de personalitate, şi „eu – tu”, pe baza mărcii de subiectivitate.
În calitate de constantă individuală, EU se defineşte prin două indicaţii într-un domeniu ordonat de două axe – spaţială şi temporală. Într-un anumit moment, în spaţiul comunicativ o singură persoană îşi poate asuma rolul de locutor recurgând la forma EU.
Caracterul semiotic ambivalent al lui EU derivă din ceea ce lingvistica relevase în statutul persoanei, anume dubla dependenţă a sensului său, atât de relaţia dintre cine enunţă şi despre cine se enunţă (o relaţie între protagonişti), cât şi de condiţiile reale ale situaţiei comunicative în actul enunţării.
După Jakobson, persoana I semnalează identitatea unuia dintre protagoniştii procesului enunţului cu agentul procesului enunţării, după Benveniste „eul – îl desemnează pe cel care vorbeşte şi implică în acelaşi timp un enunţ în contul lui eu”. Jakobson îl include pe EU în clasa unităţilor gramaticale care, aparţinând codului, reclamă referinţa la mesaj. Benveniste estimează că „eu nu poate fi identificat decât prin instanţa discursului care îl conţine, şi numai prin ea, şi că acest pronume îşi dobândeşte realitatea şi substanţa sa doar din discurs (Carmen Vlad, 1994, 155).
S-au făcut două interpretări ale sensului referenţial al lui EU, considerându-se că EU este una dintre formele ce aparţin unui ansamblu de semne vide, nonreferenţiale în raport cu realitatea, sau că, deşi caracterizat prin variabilitate referenţială, are o semnificaţie generală proprie, coincidentă cu destinatarul mesajului căruia îi aparţine. Caracteristica de unicitate a lui EU derivă din calitatea sa de a trimite la un referent de fiecare dată singular, unic, iar specificul acestei unicităţi este determinat de faptul că identificarea referentului este în funcţie de, şi numai de enunţare, unică, la rândul ei, în fiecare împrejurare.
Vom urmări în continuare mărcile pronominale personale prin prisma funcţiei lor discursive, dar şi a valorii semantico-stilistice actualizate în text. Camera se varsă prin ferestre / Şi eu nu o pot reţine în ochii deschişi / Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate, / mi se petrec în irişi (N. Stănescu, A unsprezecea elegie).
Să urmărim unele contexte unde verbul e folosit cu pronume-zero, persoana fiind indicată de desinenţa verbului. Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu, / din umbră mă ispitesc singur să cred / că lumea e o cântare (L. Blaga, Biografie). Stau... şi noima cade apă, glod... (G. Bacovia, Nocturnă).
Este cunoscut faptul că în exprimarea curentă verbul se foloseşte cu pronume-zero, iar marcarea lui explicită este emfatică. Abordând rolul pronumelui dintr-o perspectivă sintactico-discursivă şi a dinamismului comunicaţional, observăm că pronumele-zero serveşte la realizarea unei coerenţe textuale care merge mână în mână cu continuitatea referenţială şi tematică, el este, aşadar, semn de continuitate şi integrare, în timp ce pronumele personale marchează întreruperea, discontinuitatea textuală în ciuda permanenţei referenţiale.
Într-adevăr, în discursul liric marca pronominală de persoana I singular (subiect gramatical) este o formă specifică de emfază, având efect scenic de film turnat cu încetinitorul. În rada portului X stau pe o scândură mă uit la vapoare / O poetă foarte grasă mă mângâie pe mână cu o mânuţă grasă / Zice că mă ştie foarte bine că sunt aproape genial... (G. Naum, Ciudata întâmplare din rada portului X).
Poemul lui Naum mizează pe asocierea contradictorie dintre o formă lingvistică – persoana I singular – şi o manieră de construcţie a discursului caracteristică naraţiunii la persoana a III-a. În ciuda faptului că persoana I singular şi prezentul par să indice o perspectivă unică, o serie de date instituie de fapt o perspectivă dublă: a unui eu-narator obiectiv, care foloseşte prezentul-narativ, şi a unui eu-personaj. Perspectiva naratorului e dominantă, cea a personajului existând doar ca potenţialitate. Textul nu face de fapt decât să confirme, prin utilizare intenţionat deviantă, regula conform căreia, folosite la persoana I, verbele percepţiei vizuale tind să introducă şi să emfatizeze o perspectivă interioară lumii textuale.
Un alt pronume, pronumele personal tu, nu priveşte însă în mod necesar pe lector. Lectorul este eu, un eu identificat, potrivit regulilor oricărei poetici, cu poetul, un eu care devine el numai în actul regăsirii critice al obiectivării, când lectorul spune, de exemplu: Lucian Blaga (el) roagă munţii să-i dea alt trup... Prin urmare, dialogul poetic are loc mai degrabă între poet şi altcineva decât între el şi lector, iar când acesta din urmă este direct vizat, adresarea către el trebuie să ia un aspect explicit, ca în: Şi-ţi mai trimit aleanuri literare, / Cuvinte-n manuscris şi de tipar, / Fără să vreau, fragilă cititoare / A stihurilor mele bărbăteşti, / Să ştiu trecând prin timp călare. / Nici cine sunt, nici cine eşti (T. Arghezi, Din drum).
Evident, nu are importanţă dacă fragila cititoare poate fi identificată.
În alte cazuri, lectorul trebuie făcut să înţeleagă, printr-o insistentă atragere în dialog, că de te fabula narratur, cum face I. Minulescu în Romanţa noului venit: Străinule ce baţi la poartă, / De unde vii / Şi cine eşti?
După care replica: De unde vin? / De unde pot veni?
Continuată prin: Priviţi...Sandalele-mi sunt rupte, / Iar toga ce mi-o dete Apollo / În noaptea când pornii spre voi, / Abia-şi mai flutură albastrul / De-a lungul umerilor goi.
Faţă de ceea ce se întâmplă în dialogul obişnuit şi în adresări ca cele de mai sus, alcătuite pe acelaşi model, tu îşi asumă în limbajul poetic încă o funcţie, aceea de indicator al personificărilor de poartă deschisă spre alte lumi, căci el se poate referi la orice.
Atribuind sensul ei obiectivului invocat, formei verbale îi ajunge un singur indice al adresării, vocativul sau o interogaţie, şi obiectul devine partener al dialogului. Exemple se găsesc cu duiumul:
La ce folos că-mi străluceşti, tu, soare, / C-ai pus grădina noastră-n sărbătoare, / Că pardoseşti pământul cu covoare... (T. Arghezi, În deşert).
Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie / Stea dulce şi iubită a sufletului meu (V. Alecsandri, Steluţa).
Lună tu, stăpână-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci (M. Eminescu, Scrisoarea I).
Brumă fugară, / Străbate curbele poteci / Întortocheate şi coboară / În toamna vânturilor reci (I. Barbu, Peisagiu).
Personificările prin pronume sunt o formă indirectă de propagare a subiectivităţii enunţiatorului, căci „ego are totdeauna o poziţie transcendentă faţă de tu”. Este un tu născut din vorbirea celui care numeşte şi personalizează.
Un procedeu predilect devine personificarea abstracţiilor, mai ales a „stărilor de spirit” actualizate prin invocare cu un surprinzător patetism al rostirii:
Şi tu, o tu, refacere din interior / Tu potrivire de jumătăţi aidoma îmbrăţişării bărbatului cu femeia sa, / O, tu şi tu, şi tu, şi tu (N. Stănescu, A patra elegie).
Se poate vorbi de un tu ca echivalent al „sinelui liric”. Substantivizat, ipostaziat obiectual, ca şi pronumele persoanei I, tu devine antonimul poetic al lui „însumi”. Ceea ce este mai departe de mine, fiind mai aproape de mine, tu se numeşte / Iată-mă m-am trezit zbătându-mă / Se zbate în mine tu, tu pleoapă te zbăteai, / Tu, mână, tu, piciorule, te zbăteai / Şi deşi stau întins, alergam din jur-împrejurul numelui meu / Numai numelui meu nu-i spun tu, în rest însuşi sufletul meu / Este tu / Tu, suflete (N. Stănescu, Stare).
Toată gama personificărilor pronominale este uneori etalată, într-o enumeraţie cu rol emfatic şi dramatizant, dând o supraîncărcare deictică textului.
Tu ca marcă a subiectului liric este caracteristic tipului „clasic” de monolog liric:
Ce singurătate / Să nu înţelegi înţelesul / Atunci când există înţeles / Şi ce singurătate / Să fii orb pe lumina zilei / Şi surd, ce singurătate / În toiul cântecului (N. Stănescu, Creionul plin de sânge).
Tu ca marcă a unui interlocutor imaginat
Dramatizarea monologului liric evidenţiază caracterul reversibil al intelocutorilor lirici asumaţi ca ipostaze simbolice, ca mediatori fictivi ai „subiectului enunţării”:
Peste mine doarme alt înger, / Eu mă ridic de sub aripa lui şi spun / Du-te, du-te nu vezi că eşti altul? / El îmi răspunde: / – Lasă-mă, mai lasă-mă puţin, / Mi-e foarte somn. / De ce uiţi tu că şi tu eşti altul(N. Stănescu, Bate întotdeauna alt clopot).
Potrivit principiului identificării dintre voce şi viziune, în lipsa probelor contrarii, vocii naratoriale îi corespunde un punct de vedere al eului-personaj, care nu e nevoie să fie explicit; un enunţ în care eul e obiect al privirii pune astfel în scenă două perspective – una implicită, alta potenţială:
Sunt exemple în care naratorul (inclus adesea în persoana I plural) e obiect al privirii altuia. / Pescarul întoarce capul şi ne priveşte bănuitor (G. Naum, Triunghiul).
Ceilalţi ne privesc printre degete / Ne spală pe ochii lor lungi se uită la noi (G. Naum, Women love its aroma).
Noi ca marcă a unui colectiv dual EU + TU
„Noi” presupune, după Benveniste, joncţiunea unor persoane între care există corelaţia de subiectivitate şi exprimă „persoana amplificată şi difuză”. Este drept că forma inclusă a lui „noi” îl reliefează pe „tu”, dar numai ca apartenent la cercul subiectivităţii eului:
Acolo-n ochiul de pădure / Lângă trestia cea lină / Şi sub bolta cea senină / Vom şedea în foi de mure (M. Eminescu, Floare albastră).
Păşim în doi / Sub pletele bătrânei ploi / Şi-un vânt bezmetic ne adie / La ora udă şi târzie / A stropilor ce cad mereu... (L. Deleanu, Crochiu).
Tu eşti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită către sfârşit, / pe muche-amândoi la cumpăna apelor. / Cu gând jucăuş – mângâi părul pământului. / Ne-aplecăm peste stânci, sub albastrul neîmplinit (L. Blaga, La cumpăna apelor).
„Noi” = EU + TU (colectivul dual) apare în poeziile de dragoste şi este o marcă structurală definitorie la Eminescu.
„Noi” = EU + VOI (colectivul exponenţial). Consecinţa acestei opţiuni este asumarea de către „subiectul liric” a unei „voci exponenţiale”:
Din vremi uitată, de demult, / Gemând de grele patimi, / Deşertăciunea unui vis / Noi o stropim cu lacrimi (O. Goga, Noi).
Noi reducem tot la praful azi în noi, mâni în ruină / Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină – / Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi (M. Eminescu, Epigonii).
N-avem puteri şi chip de-acum / Să mai trăim cerşind mereu, / Că prea ne schingiuiesc cum vreu / Stăpâni luaţi din drum! / Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ (G. Coşbuc, Noi vrem pământ).
Persoana a II-a plural apare ca marcă a unui vorbitor imaginat prin personificare (TU + TU + TU):
Aşa... vă treceţi, bieţi bătrâni, / Cu rugi la Preacurata, / Şi plânge mama pe ceaslov, / Şi-n barbă plânge tata... (O. Goga, Bătrâni).
A mai venit de-atunci să v-asculte, Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe? (T. Arghezi, Oseminte pierdute).
Voi = TU + TU sau TU + EI este marcă a unui interlocutor imaginar. El apare numai în poemele cu un caracter de manifest social:
Voi urmaţi cu repejiune cugetările regine, / Când plutind pe aripi sânte printre stelele senine, / Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi (M. Eminescu, Epigonii).
Voi singuri străjuiţi altarul / Nădejdii noastre de mai bine (O. Goga, Plugarii).
Conversiunea persoanei a III-a se produce exclusiv în planul reprezentării lirice (enunţ), prin echivalarea simbolică a unui referent imaginar cu „sinele liric” (eul reprezentat):
În noaptea asta lungă, fără sfârşit, / O femeie umblă sub cerul apropiat / Ea înţelege mai puţin decât oricine / Minunea ce s-a-ntâmplat (L. Blaga, Bunăvestire).
Un bătrân şi o bătrână / Trec pe-alee cătinel / Ea cu-n trandafir în mână, / Cu o crizantemă el (D. Matcovschi, Două toamne).
Soldatul mărşăluia, mărşăluia, / Mărşăluia / Până când / Până la genunchi / Piciorul i se tocea, i se tocea (N. Stănescu, Tocirea).
Mecanismele conversiei sus-menţionate nu sunt numai de natură enunţiativă, ci şi transtextuale, ţinând de schemele proiecţiei imaginative a fiinţei umane în ipostaze exemplare, aici soldatul este ipostaza „umanului eroic”, femeia – a umanului feminin.
În ceea ce priveşte conturarea subiectivităţii deictice, analiza a pus în evidenţă o polifonie a vocilor. Poezia rămâne fundamental a unui „eu” care enunţă şi se enunţă, uneori emfatic sau chiar redundant, obsedat de propriile sale limite lingvistice.
Perspectiva din care am efectuat cercetarea poeziei este în primul rând una enunţiativă. Încercarea noastră este de a răspunde la întrebarea: cine vorbeşte într-un poem liric şi care sunt strategiile acestei vorbiri? De aceea ni s-a părut esenţial să abordăm, în primul rând, aspectul primordial al deixisului persoanei.
Bibliografie
1. Chelaru-Murăraş, I., Deixisul persoanei – expresie a subiectivităţii lirice în poezia lui N.Stănescu // Studii şi cercetări lingvistice, 1994, nr. 3-4.
2. Ducrot, O., Schaeffer, I. M., Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996.
3. Gramatica limbii române, vol. I-II, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1963, 1966.
4. Iordan, I., Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978.
5. Vlad, C., Semiotica criticii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, Literară şi Enciclopedică, 1982.
6. Vlad, C., Sensul, dimensiune esenţială a textului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994.