Limba nu este un simplu mesager al culturii, ci cultura însăşi
Pentru tipar;)
Biografia distinsului dialectolog, filolog şi profesor universitar Valeriu Rusu face parte din biografia Basarabiei. Avându-i drept primi dascăli pe părinţii săi, Vasile din Sauca şi Daria din Niorcanii Sorocii, „în buna tradiţie a familiilor româneşti”, Valeriu Rusu a urmat îndemnul mamei de a se face profesor de limba română. Ulterior, la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1946-1953), i-a avut drept repere morale şi pedagogice pe profesorii Octav Şuluţiu şi Vasile Florescu, iar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1953-1958) i-au fost profesori Al. Rosetti, Boris Cazacu, Iorgu Iordan. Încadrat, după absolvirea facultăţii, la Centrul de Fonetică şi Dialectologie al Academiei Române (nu fără dificultăţi, căci descoperindu-se că e basarabean, a fost considerat nedemn de a fi cercetător şi numai intervenţia vicepreşedintelui de atunci al Academiei Române, Iorgu Iordan, a înfrânt acea prejudecată), Valeriu Rusu va participa la elaborarea Noului Atlas Lingvistic român pe regiuni. Oltenia (5 volume publicate, premiul „T. Cipariu” al Academiei, în 1972) şi Muntenia şi Dobrogea (2 volume), Satul românesc (din Transilvania, Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat şi Maramureş) cu realităţile sale tradiţionale, „cuminţi, aşezate în domeniul graiului, folclorului şi entografiei”. Cercetarea era efectuată în spiritul şcolii „Ovid Densusianu” din care făceau parte Tache Papahagi, Al. Rosetti, B. Cazacu, plasând în centrul atenţiei ţăranul cu existenţa sa tragică de după război, ţăranul trecut prin secetă şi colectivizare (despre care A. Soljeniţin avea să spună: „Scopul principal al colectivizării a fost de a înfrânge sufletul şi credinţa de veacuri a poporului”). După cum va mărturisi ulterior, acei ani de cunoaştere rodnică a mentalităţii, a modului de a fi al ţăranului român i-au asigurat „superioritate, liniştea didactică şi morală”, indispensabile profesorului care îşi împărtăşea experienţa studenţilor francezi de la Universitatea Provence, tinerilor studioşi care, de fapt, nu au văzut un sat autentic. Cu câtă grijă şi pasiune îşi împărtăşea Domnia sa cunoştinţele promovând cultura poporului său au înţeles şi cei care au avut prilejul să-l asculte în aulele Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Moldova, când, răspunzând invitaţiei domnului profesor Anatol Ciobanu, a ţinut prelegeri în faţa studenţilor de la Chişinău. Fiind prezentă la orele domnului Valeriu Rusu, precum şi ale distinsei doamne Aurelia Rusu, pasionată cercetătoare a operei eminesciene, am fost impresionată de vastele şi profundele cunoştinţe, dar şi de implicarea afectivă a domniilor lor în ceea ce comunicau, implicare pe care mai târziu aveam s-o înţeleg mai bine: în discuţiile pe care le-am avut la Chişinău, în vizită la Cărpiana, la Paris, la Aix-en-Provence, Marsilia, Bandole, Cassis, la Maillane, baştina poetului Mistral, pe muntele Saint-Victoire sau în ospitaliera lor casă de la Vălenii de Munte. În momentele de comunicare nestingherită, răzbăteau crâmpeie din viaţa familiei Rusu, din suferinţa şi durerea nedreptăţii suferite. Suprapuse peste destinul lor, acestea, de fapt, vizează un timp ieşit din matcă, timp în care ei au reuşit să se ridice deasupra la toate câte le-a hărăzit destinul, păstrând şi promovând valorile spiritului şi culturii româneşti la Aix-en-Provence şi Marsilia.
De la întâlnirile cu publicul francez, pe care le-a avut delegaţia celor şapte basarabeni (M. Cimpoi, V. Romanciuc, I. Filip, I. Hadârcă, Gr. Vieru, Al. Bantoş şi subsemnata) în cadrul „Săptămânii poeziei româneşti basarabene” (1999), mi-a rămas în minte o lecţie în materie de promovare a valorilor sau de comunicare interculturală, lecţie pe care mi-a oferit-o doamna Aurelia Rusu: orice mediu contează şi este important pentru a-ţi impune valorile culturale – de la studenţi, profesori universitari până la elevi sau pensionari.
Profesorul Valeriu Rusu a lăsat dovezi majore a eforturilor făcute pentru susţinerea şi cunoaşterea culturii româneşti în mediul francez. Iată care sunt acestea: Petite anthologie de poésie roumaine moderne (Editura Minerva, 1976), Éloge du village roumain (Editure de l’Aube, 1990), M. Eminescu – Anthologie bilingue(Publication de l’Université de Provence, 1990), Échos poétiques de Bessarabie(Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998), Dialog cultural. Paris-Bucarest. Lettres adressées par Al. Rosetti à Tache Papahagi(Sap, 1995). Toate au fost realizate cu concursul studenţilor pe care i-a considerat întotdeauna interlocutori, iar în cele mai bune cazuri – colaboratori în activitatea ştiinţifică şi universitară.
Punând accentul pe faptul că profesorul de limba română în Franţa trebuie să fie mesager al culturii naţionale, Valeriu Rusu, autorul manualelor alolingvi Limba română. Cuvinte şi imagini (I) (în colaborare cu Romaniţa Mattei-Rusu), Limba română. Limbă, literatură, civilizaţie (II), a optat pentru receptarea în Occident a bogatei tradiţii culturale a satului şi a poeziei lirice româneşti: „Să nu uităm că limba este un tezaur, profund şi semnificativ, al întregii experienţe de viaţă a unui popor, nu este un simplu mesager al culturii, ci cultura însăşi, în toată varietatea şi bogăţia ei”.
Iniţiindu-şi discipolii în studiul literaturii în plan comparat, profesorul V. Rusu menţionează că dincolo de interesul faţă de acest tip de cercetare, literatura comparată implică şi un aspect moral, în sensul că numai prin comparaţie cu alte valori poţi să te cunoşti pe tine însuţi.
Astfel, vegheat de gândul îndreptat necontenit către Neam şi Ţară, Valeriu Rusu înţelege că a fi patriot, noţiune vehiculată în timpurile de azi în fel şi chip, înseamnă să-ţi faci datoria cu pricepere, cu dăruire, cu generozitate şi cu onestitate.
În vizitele sale efectuate la Chişinău, a încurajat tot ceea ce a considerat că poate spori demnitatea basarabenilor, conform convingerii sale că a fi intelectual înseamnă a fi şi „om al cetăţii”.
A participat la inaugurarea Casei Limbii Române în 1998, a Centrului Academic Internaţional „M. Eminescu”, trăind plenar, împreună cu basarabenii, bucuria unor speranţe pe care dorea să le vadă împlinite. La fel l-am văzut plin de elan, mergând cu paşi siguri, tinereşti, însoţit de ceata celor şapte basarabeni, la Universitatea din Provence, unde am avut clipe de comunicare adevărată, convingându-ne cum arată în realitate acea Europă pe care urmează să o construim şi noi, cei din îndepărtatul Est al continentului. Pentru cei care l-au cunoscut în acele împrejurări, ca şi la colocviul internaţional „Ginta Latină” et l’Europe d’haujourd’hui (2001), organizat de Domnia sa la aceeaşi universitate, pentru cei care cunosc sau care vor cunoaşte importantul Tratat de dialectologie românească (Craiova, 1984), în care, datorită insistenţei sale, a fost respectat, în condiţii vitrege, adevărul cu privire la limba vorbită în spaţiul dintre Prut şi Nistru*, pentru studenţii şi doctoranzii săi între care amintesc aici numele Estellei Vaiot şi al Marianei Danilenco-Crăciun, autoarea volumului La poésie culturelle (Editure Connaissances et Savoire, Paris, 2005), pentru toţi aceştia, dar şi pentru toţi basarabenii, Valeriu Rusu este un model de omenie, de curaj şi de elan prin care orice obstacole pot fi învinse, inclusiv anii, anii care se adună, se adună...
* Acest episod din activitatea autorului este povestit pe larg în interviul publicat în Limba Română, nr. 6-12 (60-66), 2000.