În căutarea eului pierdut
Pentru tipar;)
Este un mare poet portughez. Unul dintre primii autori modernişti din Portugalia. Şi-a inventat trei autori heteronimi (Ricardo Reis, Alberto Caeiro şi Alvaro de Campos), cărora le-a atribuit o biografie, o fizionomie şi un stil total diferite. Lirică deschisă inovaţiilor simboliste şi futuriste, într-un limbaj de o mare agilitate (Mesaj). Scrieri de teorie literară.
* * *
„Desigur, discuţia asupra secolului al XX-lea şi a avangardei, asupra întregii avangarde, îl cuprinde şi pe Pessoa. Îl cuprinde nu numai pentru că poetul ne apare marcat, ca puţini alţii, de stigmatele veacului, ci şi pentru că se instituie, în primele decenii, în stimul al avangardei, în inventator şi nu numai receptor de „isme”, alăturând orfismului, futurismului, cubismului şi apoi suprarealismului diverse mişcări născute din el, dintr-o formulă poetică originală, precum paulismul, senzaţionismul, intersecţionismul. Şi iată că Pessoa nu mai este doar glasul unei epoci sau al unui grup, ci e un univers poetic autonom, este „el însuşi” chiar dacă, prin definiţie, e un individ si un poet plural, o galaxie literară locuită de diferite individualităţi poetice, toate scriind poezie şi fiind active pe planul proiecţiei artistice.
Cu privire la heteronomia pessoană s-au dat sute de interpretări-explicaţii: psihanalitice, retorice şi poetice. Poeţii nu au biografie, s-a spus. Dar s-a întâmplat că tocmai non-biografia lui Pessoa – atât aceea, posomorâtă, de gradul întâi, a funcţionarului în case de comerţ, a frecventatorului diurn de lăptarii lisaboneze şi a căutătorului nocturn de paradisuri (sau numai de goluri de conştiinţă) artificiale, cât şi biografia inventată, de gradul al doilea, de individ „locuit” de alţi indivizi, cu personalitate disociată şi plurală – a căpătat întâietate faţă de poet şi opera lui literară. S-a discutat mai mult despre geneza şi apoi despre înscenarea textului, decât despre textul însuşi. Chiar dacă Pessoa declarase: «tot ceea ce gândesc, tot ceea ce fac se roteşte în jurul operei mele literare».
Diferitele «suprapersonalităţi» ale lui Pessoa vor menţine mereu un raport univoc de supunere faţă de poetul «el-însuşi», faţă de care nu sunt creaţii, ci emanaţii, reflexe, mutilări. Manifestările lor nu sunt acte primare de viaţă, ci sunt acte secunde de poezie: pentru că viaţa lor este poezia şi motivul vieţii – poezie este, mereu şi numai, poetul Fernando Pessoa.”
Luciana STEGAGNO PICCHIO