Drumul spre convergenţă nu va fi nici scurt şi nici uşor
Pentru tipar– Cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la ocuparea Basarabiei de către Imperiul Rus, Biblioteca Naţională a Moldovei în parteneriat cu Muzeul Naţional de Istorie a României şi cu Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” au organizat în luna mai curent expoziţia de documente istorice „Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere”. Pentru început vă rog, stimate domnule director general, să precizaţi de ce lanţul evenimentelor istorice reperate documentar se opreşte la anul 1947?
– Alegerea anului 1947, ca dată finală a demersului nostru expoziţional „Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere”, are o explicaţie prozaică, de natură pur tehnică. Această limită cronologică se datorează faptului că în colecţiile noastre, ca, de altfel, în toate colecţiile muzeale din România, în acest moment nu avem materiale originale care să acopere istoria Basarabiei dintre anii 1944-2012. Or, unul dintre scopurile expoziţiei noastre a fost sa prezentăm publicului larg şi specialiştilor „documentele” semnificative ale istoriei Basarabiei în cei 200 de ani care s-au scurs din 1812, pentru că acestea au fost inaccesibile atâta amar de vreme, atât la Est, cât şi la Vest de Prut.
Nu vă ascund faptul că ne-am fi dorit realizarea unei mari expoziţii comune, mult mai cuprinzătoare, rezultată din cooperarea cu colegii de la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei din Chişinău. Din păcate, nu s-a putut... Dar rămâne totuşi un proiect impresionant şi necesar, mai ales.
– În prefaţa catalogului editat cu prilejul expoziţiei aniversare vorbiţi despre „glasul” „obiectiv” şi „elocvent ” al hărţilor, despre forţa lor de a trasa „linii de falie geopolitică”, separând „două lumi iremediabil opuse”. De ce „iremediabil opuse”, domnule director general?
– Naşterea şi evoluţia conceptului de „Basarabia” din secolul al XVI-lea până azi nu poate fi înţeleasă fără a privi hărţile. În mod obiectiv, regiunea pe care o numim Basarabia face parte dintr-o uriaşă falie geopolitică, întinsă pe un sfert din globul pământesc. Ea merge de la Marea Baltică spre Gurile Dunării, de aici coboară spre Strâmtorile Mării Negre, apoi trece prin Anatolia, spre Caucaz, zona Caspică şi se opreşte în inima Asiei, la frontiera orientală a Afganistanului. Din Evul Mediu până azi, şi cu siguranţă şi în secolul care va veni, ea controlează şi va controla accesul spre resursele şi căile de comunicaţii dintre Europa Occidentală, Balcanii şi bazinul mediteranean, Europa de Răsărit, Orientul Apropiat şi Mijlociu şi Asia Centrală şi de Răsărit.
Nu este întâmplător faptul că în Evul Mediu s-au confruntat pentru controlul „Basarabiei” marile puteri ale Europei şi ale lumii de atunci – Hoarda de Aur, Ungaria, Regatul Polono-Lituanian, Imperiul Romano-German şi Imperiul Otoman, iar în epoca modernă şi contemporană Rusia / U.R.S.S., Franţa, Marea Britanie şi Germania. Din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolului al XX-lea românii, fie că este vorba de principatul medieval al Ţării Româneşti sau Moldovei, fie că este vorba de statul modern România, au controlat sau au pierdut acest teritoriu în cadrul unui joc strategic global, ca parte a „echipei europene”, în confruntarea cu Imperiul Otoman sau cu Rusia / U.R.S.S.
– Vă rog să vă referiţi în continuare la hărţile adunate împreună cu ocazia bicentenarului Basarabiei. Care sunt „piesele” de rezistenţă, de referinţă şi din ce colecţii provin?
– În mod deliberat, unul dintre punctele forte ale expoziţiei a fost tocmai prezentarea unor hărţi esenţiale ale regiunii pe parcursul a patru secole. Din bogata colecţie a Muzeului Naţional de Istorie a României, a Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, a Arhivelor Naţionale, dar şi din mai multe colecţii private din România am făcut o selecţie foarte strânsă. În final ne-am oprit la vreo 30 de hărţi, toate foarte semnificative.
Urmărindu-le, putem vedea şi înţelege clar cum a evoluat toponimul „Basarabia” din secolele XVI-XVIII în limbajul cartografic, dar şi în cel al cancelariilor diplomatice, din vremea când această denumire geografică acoperea doar colţul de Sud-Est al ţinutului dintre Prut şi Nistru, mai exact al ţinuturilor Chiliei şi Cetăţii Albe, anexate de Imperiul Otoman în 1484 şi incluse în Sangiacatul de Akkerman (Cetatea Albă) şi Tighinei, apoi anexată în 1538 şi transformată în Sangiacatul de Bender, raportându-l la situaţia de după 1812, până în 1940, când denumirea de Basarabia este extinsă arbitrar la întreg teritoriul estic al Moldovei, situat între Prut şi Nistru, care până atunci nuavusese o denumire specială în cadrul Principatului Moldovei.
Între numeroasele hărţi pe care le-am expus figurează şi cea a lui Iacobo Castaldo (1584), Johann Baptist Homann (1720-1730), Georg Mattäus Seutter (cca 1740), harta Moldovei care însoţeşte lucrarea Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir (1771), a lui Jakob Schmidt (1781 şi 1788), Antonio Zatta (1782), Philippe de Pretot (cca 1787), Johann Joseph von Relly (1791), Ferdinand Götze (1804), C. Brightly şi E. Kinnersley (1806), harta otomană anexă la versiunea turcească a Tratatului de pace de la Bucureşti (1812), J. Reidl şi F. Fried (1812), J. Gellatly şi H. Washbourne (1813), K. Sjohr şi F. Handke (1820), Baldwin şi Gradock (1835), hărţile judeţelor Cahul şi Ismail din Atlasul geografic şi statistic al României al lui Dimitrie Papazoglu (1865), Harta Daciei moderne a lui August Treboniu Laurian (1868), K. Wheeler (cca 1870), harta anexă la Procesul verbal încheiat de delegaţii României şi Rusiei, referitor la trasarea frontierei pe Dunăre, după Tratatul de pace de la Berlin (1878), Harta generală a Republicii Moldoveneşti Basarabia (ianuarie 1918), Harta României Mari cu noile graniţe trasate conform Tratatului de pace de la Paris, Harta administrativă şi politică a Basarabiei (1925), harta revendicărilor teritoriale sovietice, care a însoţit nota ultimativă din 26 iunie 1940, harta anexă a comisiei de stabilire în teren a traseului frontierei româno-sovietice (1940), harta anexă a Tratatului de pace de la Paris (1947).
Se poate lesne observa că termenul de „Basarabia” începe să apară pe hărţile vremii în contextul interesului politic tot mai mare pe care îl manifestă cancelariile europene pentru spaţiul Dunării de Jos, începând cu declanşarea războaielor duse de Liga Sfântă contra Imperiului Otoman. Vedem că, pe măsură ce spaţiul românesc devine teatrul operaţiunilor militare ale Imperiului Romano-German, Poloniei şi Rusiei contra Imperiului Otoman, reprezentările cartografice devenind foarte frecvente şi mai realiste în secolele XVII-XVIII.
Nu întâmplător, în acest context al necesităţilor militare tot mai „stringente” ale vremii încep să apară şi primele hărţi precise ale teritoriilor româneşti, realizate pe baza măsurătorilor astronomice din teren, cum sunt cele ale lui Schmidt şi Zatta, sau prima hartă dedicată special „Basarabiei” stricto-sensu (acoperind zona de Sud-Est a Moldovei dintre Prut şi Nistru, anexată de otomani în 1484 şi 1538), a lui von Reilly (1791), datorită valorii strategice esenţiale a acestui petic de teritoriu. Uluitor de exacte sunt şi harta anexă a versiunii otomane a Tratatului de la Bucureşti (1812) şi cea a lui J. Reidl şi F. Fried (1811), pe care apare întreg teritoriul Principatului Moldovei (fără Bucovina), după lichidarea Sangiacatelor de Hotin, Bender şi Akkerman.
Trebuie subliniat faptul că până în 1812 termenul de „Basarabia” (Bessarabia) este aplicat exclusiv zonei de Sud-Est a teritoriului Moldovei dintre Prut şi Nistru, chiar dacă pe o hartă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea acest toponim este extins şi la est de Nistru, până la limanul Bug-Nipru (!!!), indiferent dacă autorii hărţilor erau cartografi italieni, germani, olandezi, francezi sau englezi. Termenul este folosit în paralel cu toponimul de origine turanică – Bugeac.
După 1812, hărţile încep să consemneze noua realitate politică, toponimul „Basarabia” fiind extins la întreaga regiune a Principatului Moldovei, dintre Prut şi Nistru, anexată de Rusia, chiar dacă extrapolarea denumirii nu s-a făcut fără unele ezitări, după cum arată o hartă englezească din jurul anului 1829, pe care teritoriul apare sub denumirea de „Kichenau” („Chişinău”). Mai mult decât atât, după Tratatul de pace de la Adrianopol (1829), între frontierele Basarabiei este inclusă şi Delta Dunării, deoarece linia de demarcaţie dintre Imperiul Rus şi cel Otoman a fost fixată pe malul sudic al Dunării, de la vărsarea Prutului în fluviu până la vărsarea în Marea Neagră a Braţului Sfântu Gheorghe.
Din enumerarea de mai sus, se vede că în expoziţie am prezentat nu numai hărţi străine pe care apare Basarabia, dar şi hărţi întocmite de români, începând cu cea a lui Dimitrie Cantemir şi continuând cu cele ale lui Dimitrie Papazoglu şi August Treboniu Laurian. Impresionantă este şi „Harta generală a Republicii Moldoveneşti Basarabia întocmită după ultimele date oficiale şi desenată de Trayan Georgescu, maestru cartograf”, din ianuarie 1918.
De asemenea, pe lângă documente cartografice destinate informării publicului larg, în expoziţia „Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere” am prezentat şi o serie de hărţi „secrete”, cum sunt cele care au însoţit diverse tratate, care nu au fost până acum aduse la cunoştinţa publicului.
– Deşi în acest an „problema Basarabiei” a fost abordată intens, argumentat şi sub cele mai diverse aspecte, mulţi conaţionali nu cunosc încă geneza, evoluţia şi, respectiv, utilizarea sau, dimpotrivă, interzicerea acestui toponim (în perioada postbelică – în România populară şi socialistă şi în R.S.S. Moldovenească – dar şi în anii regimului neocomunist din Republica Moldova, 2001-2009, cuvântul Basarabia era tabu şi nu putea fi rostit la radio, tv, scris în presă etc.). Ce atitudine trebuie să avem faţă de acest „toponim” astăzi, când Prutul continuă să mai fie frontieră între două state locuite de acelaşi popor?
– Nu pot spune că termenul de „Basarabia” a fost complet interzis în România comunistă. Mai degrabă a fost vorba de o abordare a acestuia nuanţată în timp. Termenul nu a dispărut din limbajul cotidian, nici chiar în anii 1945-1964, când ţara a fost puternic înfeudată faţă de U.R.S.S. În acei ani, am asistat nu numai la o punere în surdină a folosirii toponimului „Basarabia”, cât mai ales la o puternică distorsionare a adevărurilor istorice despre modul şi circumstanţele în care au intrat Rusia şi apoi U.R.S.S. în controlul acestei regiuni. Sigur, subiectul era unul foarte delicat pentru comunişti, având în vedere faptul că majoritatea populaţiei de atunci din România se născuse înainte de 1940 şi avusese posibilitatea să se informeze, direct, din alte surse decât publicaţiile oficiale ale partidului, s-a vorbit despre Basarabia cu o oarecare discreţie doar atunci când era strict necesar ca să fie amintită.
În tratatele de istorie, ca şi în manualele şcolare ale vremii se vorbea despre caracterul „progresist” al anexării Basarabiei de către Rusia în 1812, despre cedarea de către Principatul Moldovei a celor trei judeţe din Sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail, prin Tratatul de pace de la Paris din 1856 şi retrocedarea lor către Rusia, în 1878, după Tratatul de la Berlin.
Fără îndoială, până în 1964, cele mai grave neadevăruri istorice şi falsuri propagandistice se puteau citi în literatura istorică de la noi despre momentul şi contextul unirii Basarabiei cu România în 1918 şi despre pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ca urmare a ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, precum şi despre caracterul participativ al României la războiul contra U.R.S.S., mai ales la campania din vara anului 1941 în teritoriile dintre Prut şi Nistru.
– Când, în ce împrejurări aţi aflat de existenţa „Basarabiei”?
– Eu am aflat, în mod direct, despre existenţa „Basarabiei” şi „basarabenilor”, din viaţa de fiecare zi, încă de pe vremea când încă nu mergeam la şcoală (prin anii 1955-1957), de la vecinii noştri – familia Ciumacenco, nişte ucraineni fugiţi, în 1944, din calea „fraţilor eliberatori sovietici” şi care au trăit peste 12 ani cu groaza în suflet că vor fi „repatriaţi”, ascunzându-se în mai multe locuri, până a ajunge în orăşelul Dr. Petru Groza (azi Ştei) din judeţul Bihor, situat în partea opusă a României. Ceea ce am auzit din povestirile părinţilor colegei mele de şcoală, Ludmila Ciumacenco, despre comportamentul autorităţilor sovietice în Basarabia în anii 1940-1941 mi-a deschis ochii asupra a ceea ce însemna dimensiunea umană a „problemei basarabene” sau, mai exact, a „dramei basarabene”.
Apoi, fiind de mic pasionat de istorie, am citit foarte de timpuriu, până să fi împlinit 10 ani, compendiul de Istorie a R.P.R., redactat în 1947, sub conducerea lui Mihail Roller, unde am putut lua cunoştinţă de punctul de vedere al mankurţilor comunişti despre rolul Basarabiei în relaţiile româno-ruse şi sovietice. Cam tot atunci am aflat că Basarabia a fost totuşi, până în 1812, parte a Principatului Moldovei...
După 1964, s-a vorbit tot mai deschis despre „problema basarabeană”, despre caracterul ilegitim şi imperialist al anexării acestui teritoriu de către Rusia şi U.R.S.S., inclusiv în documentele PCR.
Eu am avut avantajul să-mi fi făcut studiile gimnaziale şi liceale şi apoi primii ani de facultate între 1964-1974, într-un context ideologic mai relaxat, în care studiul istoriei României a intrat treptat în parametrii mai apropiaţi ai adevărului ştiinţific. Problema Basarabiei a început să fie prezentată tot mai corect şi mai direct nu numai în paginile publicaţiilor de specialitate, cu circuit limitat, dar şi în mass-media. Aşa am aflat despre esenţa evenimentelor din lunile ianuarie-martie 1918, care au culminat cu decizia Sfatului Ţării de a proclama Unirea Basarabiei cu România, despre tratativele româno-sovietice din anii 1920, pentru reglementarea raporturilor bilaterale, despre prevederile secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov şi despre natura ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940.
Ca o concluzie, pot spune că, după 1964, „problema basarabeană” nu a mai fost un tabu, toţi cetăţenii aflând, cel puţin din paginile manualelor şcolare, dacă nu şi din alte surse de informare, datele esenţiale despre soarta acestui teritoriu românesc, obiectul unei îndelungate confruntări între Rusia, România şi aliatele sale europene.
Ca istoric, ştiu că termenul de „Basarabia”, desemnând întregul teritoriu românesc dintre Prut şi Nistru, este un fals istoric grosolan, o invenţie imperială rusească şi sovietică.
Din păcate, după circa 200 de ani de difuzare generalizată a lui, pe toate canalele, inclusiv pe cele româneşti, am ajuns, în cele din urmă, la o acceptare a acestuia, atât pe plan local, cât şi pe plan internaţional. În acelaşi timp, este evident că în prezent avem nevoie de un toponim specific pentru desemnarea regiunii de Est a Moldovei istorice, deoarece nu putem nega faptul că, între timp, această zonă a căpătat „o coloratură” specifică, una care trebuie marcată ca atare.
Încercările recente de a înlocui termenul „Basarabia” cu tot felul de construcţii tot atât de artificiale – „Moldova Răsăriteană”, „Moldova dintre Prut şi Nistru” sau altele de acest gen – nu au avut şi nu vor avea şanse de a se impune nici în cadrul publicului larg, dar nici în lumea academică sau politică.
În aceste condiţii, tocmai pentru că majoritatea concetăţenilor noştri şi străinilor nu mai ştiu că termenul de „Basarabia”, aşa cum îl folosim azi, este bazat pe un fals rusesc patent, consider că prin trecerea timpului el şi-a schimbat încărcătura semantică originală, căpătând un sens nou.
– Cititorii noştri, pentru a înţelege adevărul istoric în integritatea lui deplină, trebuie să distingă configuraţia ţinutului nostru la diferite etape. Cum arăta, de exemplu, harta geografică, politică, etnică, administrativă a Basarabiei la împlinirea a o sută de ani de la anexarea ei de către Rusia?
– În expoziţie am prezentat o hartă etnică a teritoriilor româneşti (inclusiv a celor aflate sub stăpânire străină – austro-ungară şi rusă) şi a răspândirii comunităţilor româneşti existente între frontierele Bulgariei şi Serbiei, realizată de prof. T. D. Florinski şi V. L. Vojcehovski, editată la Kiev, în 1911.
În cazul Basarabiei, aceasta indică nu numai repartiţia destul de fidelă a etniilor pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, cât mai ales viteza uluitoare cu care autorităţile imperiale ruse au procedat la modificarea compoziţiei etnice a guberniei în decursul a mai puţin de 100 de ani de administraţie imperială. În primul deceniu al secolului al XX-lea, românii nu mai reprezentau decât circa 50% din populaţie. Ei erau minoritari nu numai în sudul provinciei (Basarabia istorică, propriu-zisă, adică fosta zonă aflată sub administraţie otomană până 1812) şi în oraşe, dar şi în unele arii situate în nordul şi nord-vestul regiunii, plasate de-a lungul Nistrului şi Prutului.
Privind harta etnică a Basarabiei de acum un secol, constatăm o politică deliberată de spargere a unităţii etnice a românilor, în zonele în care aceştia mai erau majoritari (zona centrală a guberniei), printr-un proces de colonizare masivă a elementelor alogene şi scoaterea unei părţi a populaţiei locale şi implicarea ei în operaţiuni de colonizare în alte regiuni ale Imperiului Rus. Într-o altă hartă, de data aceasta una englezească, din 1835, intitulată Russia in Europe, part VIII: Podolia, Bessarabia, Kerson, Iekaterinoslav, Taurida, Krimea, este redat un teritoriu clar delimitat, situat între Sadaclia şi Tatar Bunar şi desemnat ca fiind „Colonies of Poles and Germans” (Colonii de polonezi şi germani), ceea ce indică existenţa unui amplu proces de colonizare în Basarabia cunoscut autorităţilor străine la numai 20 de ani de la anexare.
Un alt obiectiv al politicii de colonizare era asigurarea controlului principalelor căi de comunicaţie şi izolarea masei româneşti din Basarabia de restul conaţionalilor din Regatul României şi Bucovina.
– Anul 1812 înseamnă demararea unui neordinar proiect rusesc, de durată, care urmăreşte crearea unei noi identităţi etnice, lingvistice, culturale pe o parte, cea de Est, a vechiului Principat al Moldovei, aşa încât râul Prut să despartă nu numai o ţară, ci şi o limbă, o naţiune, un destin, un trecut şi mai ales un viitor. Cum poate fi stopat acest proces de deznaţionalizare care continuă în virtutea noilor împrejurări politice, geopolitice? Cât timp Republica Moldova se va afla în căutarea unui drum de ieşire din labirintul fatidic al istoriei?
– Atitudinea Rusiei faţă de populaţia locală a Basarabiei a oscilat de-a lungul primului secol de stăpânire. În primii ani ai stăpânirii ruseşti s-a încercat transmiterea unui semnal pozitiv popoarelor creştine supuse Imperiului Otoman – că odată intrate sub oblăduirea ţarilor se vor bucura de pace, prosperitate, dreptate şi respectul tradiţiilor lor seculare.
La scurtă vreme, stăpânirea rusească şi-a arătat adevărata faţă – opresiune naţională, deznaţionalizare, tiranie politică, estorcare economică, arbitrariu administrativ, obscurantism, înapoiere socială, economică şi culturală.
Începând cu domnia lui Nicolae I până la cea a lui Nicolae al II-lea, ultimele rămăşiţe ale autonomiei administrative şi legislative ale Basarabiei au fost lichidate, limba română a fost interzisă în administraţie, şcoală şi biserică. Consecinţa a fost declanşarea unui proces agresiv de deznaţionalizare, desfăşurat în paralel cu o acţiune de colonizare de o intensitate fără precedent în Imperiul Rus. Consecinţa a fost reducerea populaţiei româneşti în Basarabia de la 83,84%, în 1817, la numai 47,58%, în 1897.
Foarte grav a fost şi faptul că o parte a elitelor politice şi culturale s-au lăsat antrenate în procesul de asimilare, supunând şi masele de populaţie rurală confruntării cu maşinăria birocratică rusă.
În plus, autorităţile ruse au practicat o politică cruntă de izolare culturală a românilor basarabeni de conaţionalii lor din Regat sau teritoriile aflate sub administraţia austro-ungară.
În debutul secolului al XX-lea, a început să se contureze o nouă strategie politică rusească – cea de a manipula elitele locale, inducându-le neadevărul că „basarabenii” sunt altceva decât „românii”. Acesta este germenele teoriei „naţiunii moldoveneşti”, separată de cea română, dezvoltată de regimul sovietic.
Culmea este că manifestările legate de existenţa unei limbi şi a unei naţiuni moldoveneşti separate de cea română au continuat să se producă şi după 1991, atingând forme de-a dreptul groteşti în timpul regimului Voronin, când a fost editat până şi un dicţionar moldovenesc-român!!!
Proclamarea independenţei Republicii Moldova, la 27 august 1991, recunoscută imediat de către România, poate fi considerată ca reprezentând începutul unui lung drum de apropiere a românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Însă, având în vedere situaţia complicată din Basarabia post-sovietică şi din România post-comunistă, drumul spre convergenţă nu va fi nici scurt şi nici uşor. Este clar că vom mai avea nevoie de timp până când aceste sechele vor fi eradicate. Eu estimez că va fi nevoie de 20-25 de ani, timp în care educaţia şi moştenirea culturală comună vor juca un rol esenţial în păstrarea vie a conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia. Chiar dacă vor mai apărea sincope politice, în mod inerent, contactele dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului nu mai pot fi oprite, ele urmând să se dezvolte în viitor, într-o Europă şi o lume tot mai integrate.
Deşi sunt un om de cultură, nu pot să nu recunosc că reunirea românilor de pe ambele maluri ale Prutului se va face doar atunci când vom tăia ombilicul energetic şi dependenţa economică care leagă Basarabia de Rusia şi Ucraina şi când sărăcia, înapoierea socială, deficitul de democraţie şi intoleranţa moştenite din era sovietică vor fi lichidate.
– Cu încrederea că „sincopele” şi „dificultăţile” despre care vorbiţi vor dispărea cât mai curând, vă adresez, stimate domnule director general, sincera gratitudine pentru bunăvoinţa de a răspunde la întrebările noastre. Vă mai aşteptăm la Chişinău şi în paginile revistei „Limba Română”.
– Voi reveni întotdeauna cu plăcere şi cu gândul de a contribui la diminuarea distanţei şi... a necunoaşterii dintre noi.