Evoluţia mentalităţii politice în Ţara Moldovei până la finele secolului al XVI-lea
Pentru tiparÎn orice societate, la diferite etape de dezvoltare, se cristalizează o anumită mentalitate politică. Ea este schimbătoare în detalii, nuanţe, dar există mereu un laitmotiv sesizabil.
Statul moldovenesc medieval s-a format către mijlocul secolului al XIV-lea. De la Bogdan I (1359/1363-1365) se instaurează în Moldova dinastia Bogdăneştilor. La 2 februarie 1365 regele Ungariei Ludovic I este nevoit să recunoască faptul că Ţara Moldovei nu mai este stăpânită de el, ci devenise independentă („in regnum est dilatata”)1. Către mijlocul anilor ’80 ai secolului al XIV-lea procesul de constituire statală a Ţării Moldovei era încheiat. Statul avea o dinastie şi un principe de sine stătător, hotare naturale şi Biserică proprie. Roman I (1391-1394) într-un hrisov din 30 martie 1392 se autodenumea „marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu, domn Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare”2. În documentele Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol noul stat est-carpatic Moldova mai este numit Moldovlahia (adică Ţara Românească de pe râul Moldova), Rusovlahia (Vlahia Rusă) şi Maurovlahia (Vlahia Neagră)3.
În izvoarele străine, Moldova apare şi cu numele Valahia Minor, Valahia Major fiind Ţara Românească. Uneori, dimpotrivă, Moldova era desemnată ca Valahia Major, iar Muntenia – Valahia Minor. Turcii au numit Statul Moldovenesc medieval Bogdania, după dinastia domnitoare a Bogdăneştilor. Este simptomatic faptul că în documentele interne domnii moldoveni nu-şi numeau statul pe care-l conduceau altfel decât Ţara Moldovei. În documentele adresate suveranilor străini ei se prezentau ca fiind din Valahia sau stăpânind o Valahie.
Procesul general de constituire şi afirmare a statului medieval s-a manifestat pe teritoriul de la sud şi est de Carpaţi diferit decât în spaţiul intracarpatic (Transilvania), unde s-a instaurat dominaţia Regatului maghiar cu păstrarea autonomiei voievodatului şi a „ţărilor arhaice”4.
Formarea unor tradiţii dinastice separate (Bogdăneştii în Ţara Moldovei şi Basarabii în Ţara Românească) şi prezenţa anumitor interese economice proprii, legate de traseele de comerţ ce străbăteau aceste ţări, diversitatea orientării politice externe: Muntenia preponderent spre Ungaria, iar Moldova spre Polonia şi Lituania, precum şi lipsa unui centru unificator, al cărui rol l-ar fi putut juca Transilvania, au determinat în parte evoluţia istorică separată a Moldovei şi Ţării Româneşti pe parcursul epocii medievale şi premoderne.
Dar dacă procesul etnogenezei române la Nordul Dunării Inferioare este similar celui de formare a celorlalte popoare romanice (francez, spaniol, portughez şi italian), procesul formării şi evoluţiei celor două state medievale româneşti se distinge în mod special. În rezultat se consfinţeşte în Moldova şi Ţara Românească conceptul politic dinastic al izolării teritoriale şi administrative. În Transilvania se aplică politic acelaşi concept de izolare a românilor de aici de către administraţia ungară.
Iată de ce nu e justă părerea unor istorici că Moldova şi Ţara Românească pot fi comparate cu statele mici apărute în urma fărâmiţării feudale a Europei şi chiar interpretate ca regiuni ale unui organism statal unic5. În primul rând, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească nu se desprind dintr-un stat unitar existent către acea perioadă. În al doilea rând, în cele trei părţi nu se instaurează descendenţii uneia şi aceleiaşi dinastii, aşa cum se întâmplă în ţările europene pe parcursul confruntărilor politice interne. Pentru Moldova am putea identifica o astfel de situaţie doar în perioada răzmeriţelor feudale după Alexandru cel Bun, când Iliaş şi Ştefan au împărţit Moldova în două părţi: Ţara de Sus şi Ţara de Jos, cu două capitale – Suceava şi Vaslui, cu sfatul domnesc şi cancelarii separate. Fără îndoială, menţinerea în scaunul ţării a aceleiaşi dinastii a permis în scurt timp întregirea Moldovei.
Dar se impune şi o altă întrebare: de ce în Ţările Române, odată cu dispariţia lentă a dinastiilor Bogdăneştilor şi Basarabilor în decurs de peste două secole, nu apar altele, cum s-a întâmplat în Europa? De ce ne-am oprit la jumătatea drumului? Explicaţia trebuie căutată, după noi, în influenţa factorilor externi. Însă evoluţia puterii domneşti, pe de altă parte, e strâns legată şi de schimbarea mentalităţii politice în ţară.
Apariţia în secolul al XIV-lea în arealul românesc a două monarhii, în frunte cu două dinastii, au determinat cursul dezvoltării tuturor aspectelor vieţii politice. Stăpân de drept divin, ocupând tronul numai „din mila lui Dumnezeu”, domnul era în primele secole de viaţă statală românească urmaşul întemeietorului ţării, familia sa – înaintaşii, colateralii şi urmaşii – forma dinastia ţării. Pe parcursul dezvoltării ambelor state româneşti tot mai mult se întăreşte conceptul politic de centru al spaţiului românesc: Moldova sau Ţara Românească.
În acest context politic iniţial Ţara Românească a fost numită în Moldova – Basarabia, după numele întemeietorului dinastiei Basarab I, aşa cum se regăsea şi în alte cancelarii europene6. De semnalat că în vreme ce această denumire a fost treptat abandonată de către vecini, a persistat totuşi în diverse variante – Ţara Basarabilor, Ţara Basarabească – numai în Moldova, fiind înlocuită mai târziu cu Ţara Muntenească. Acest refuz consecvent în Moldova de a utiliza o terminologie care să recunoască şi ţării dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea de Jos calitatea de Valahia este prin el însuşi deosebit de sugestiv. În cadrul politicii de consolidare a Ţării Moldovei Bogdăneştii tind să cristalizeze în sec. XIV – mijlocul sec. XV o mentalitate politică centripetă, optând pentru o singură Valahie în întreg spaţiul românesc, anume la est de Carpaţi: Baia, Siret, Suceava, sub conducerea dinastiei Bogdăneştilor. Astfel, în scrisoarea către monarhii europeni din 25 ianuarie 1475, Ştefan cel Mare scrie „et anco lo signor de la Montagna con tutta sua possanza”7. În Cronica de la Bistriţa se menţionează că în 1473 Ştefan cel Mare a lăsat pe „Basarab Laiotă să domnească în Basarabia”8. Ştefan însuşi avea să constate în vara anului 1475 pentru solii din Ungaria că „muntenii, sunt pentru noi (moldovenii) ca şi turcii”9. În 1476, în aceeaşi cronică, autorul scrie că în vara anului 1476 asupra Moldovei „au năvălit blestemaţii turci şi cu muntenii hicleni”10. În altă parte se subliniază „muntenii păgâni”11, iar în 1484 „blestemat Călugăr Vlad Voievod”12.
Aceste elemente reprezintă chintesenţa mentalităţii politice răspândite în Ţara Moldovei. Secolul XIV şi mijlocul secolului al XV-lea constituie prima etapă a evoluţiei gândirii politice moldoveneşti. Trebuie spus că în Ţara Românească se atestă aceeaşi evoluţie a mentalităţii politice. Centrul Valahiei unice în întreg spaţiul românesc era desemnat Argeş, Târgovişte având în frunte dinastia Basarabilor. Anume în baza elementelor mentalităţii politice din prima perioadă se dezvoltă concepţia moldovenismului13, adepţii căruia se întreabă: cum puteau moldovenii şi muntenii, care nu se recunoşteau unii pe alţii şi nu se aliau să fie fraţi români, să vorbească aceeaşi limbă?
În a doua jumătate a secolului al XV-lea factorul extern fixează începutul schimbărilor în mentalitatea politică din Moldova. Este vorba de colosul otoman, care, după căderea Constantinopolului (1453), reprezintă o ameninţare pentru ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est. Reacţiile europene nu au întârziat: au fost înaintate multiple proiecte de recuperare a capitalei bizantine, realizabile doar în baza unificării forţelor europene şi organizării unei cruciade creştine. Ideile acesteia din urmă sunt răspândite şi în ţările române. Mai mult, în cadrul acestor proiecte antiotomane apare şi se răspândeşte dezideratul umanist al reconstruirii Daciei. În binecunoscutul mesaj către creştini tipărit în decembrie 1454 în Germania se pot citi următoarele rânduri: „Ridicaţi-vă toţi regii creştini ai Franţei, Angliei, Castiliei şi Navariei, ai Boemiei şi Ungariei, ai Portugaliei şi Aragonului, ai Ciprului, Daciei şi Poloniei, ai Danemarcei, Suediei şi Norvegiei. Ajutaţi cu puterea voastră să învingem pe turci”14. Introducerea în sistemul terminologic politic al vremii a noţiunii „Dacia” echivalează cu un apel la unitatea forţelor româneşti.
Eminentul om politic şi de stat Ştefan cel Mare, ţinând cont de absenţa constantă a ajutorului din partea Europei creştine, mai ales după moartea lui Iancu de Hunedoara, a promovat ideea alcătuirii unui front comun cu Ţara Românească pe linia Dunării de Jos. Pentru realizarea acestui plan, în perioada 1470-1482 domnul duce o politică specială în Ţara Românească. Domnul Moldovei a căutat prilejul să-şi alieze Ţara Românească prin susţinerea unor pretendenţi domneşti: Basarab Laiotă cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Basarab cel Tânăr sau Ţepeluş, Mircea şi Vlad Călugărul, încercând, se pare, chiar să instituie un sistem suzerano-vasalic. Observăm însă că Ştefan nu încalcă tradiţia dinastică a Ţării Româneşti şi ridică la domnie în scaunul de la Târgovişte reprezentanţi ai dinastiei Basarabilor.
Fireşte, pentru a realiza noul său proiect de constituire a frontului antiotoman comun, Ştefan cel Mare trebuia să accepte schimbarea mentalităţii politice răspândită până atunci în Moldova şi să recunoască faptul că Ţara Basarabilor (Muntenia) este o Valahie ca şi ţara sa. Adică diplomaţia moldovenească optează pentru conceptul uniunii politico-militare nu a două state obişnuite creştine, ci a două state româneşti înrudite. Textul italian al mesajului lui Ştefan cel Mare către dogele Veneţiei din 8 mai 1477 utilizează în două rânduri formula „l’altra Vlachia”, adică „cealaltă Ţară Românească”, pentru a desemna statul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea de Jos15, de unde se deduce clar că în viziunea domnului şi Moldova era o „Ţară Românească”.
După un refuz consecvent în Moldova de a utiliza o terminologie care să recunoască Muntenia în calitate de Valahia – „Ţara Românească” – are loc o schimbare evidentă. Aceasta ne-o confirmă şi aşa-numita „Cronică moldo-rusă”, apărută în primii ani de după moartea lui Ştefan cel Mare, unde pentru întâia oară apare înregistrată în scris tradiţia descendenţei din romani a moldovenilor. Fraţii Roman şi Vlahata, aşezaţi în această cronică la originea neamului, nu sunt altceva decât personificarea celor două denumiri ale românilor: internă – „român” şi externă – „vlah” „valachus”16. În Cronica de la Bistriţa din 1500 se menţionează că „a decedat Maria Despina, soţia domnului Radu voievod, domn al Ugrovlahiei, şi a fost înmormântată cu cinste la mănăstirea Putna”17. În 1507 în timpul lui Bogdan al III-lea şi al lui Radu cel Mare, a venit solul domnului muntean Maximilian, călugăr sârb, şi, conform aceleiaşi cronici, l-a rugat pe domnul Bogdan voievodul, cu toate cele sfinte, să se împace cu Radu voievod „deoarece sunt creştini şi rude”. Bogdan a acceptat încetarea confruntărilor şi încheierea înţelegerii de pace18.
Cum însă soluţia de uniune politico-militară a celor două state româneşti pe calea schimbării domnilor din Ţara Românească nu s-a materializat, otomanii izbutind să-i atragă pe ultimii în orbita lor, Ştefan cel Mare pare să fi pregătit şi o altă variantă pe care n-a mai apucat însă s-o pună în aplicare. Din căsătoria a treia cu domniţa munteană Maria-Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, s-a născut la 16 iunie 1479 un fiu, care a fost botezat cu nume dublu Bogdan-Vlad şi apare astfel o perioadă în documentele cancelariei19. Atrage atenţia în mod special cel de-al doilea nume, Vlad, obişnuit numai în dinastia Basarabilor, ceea ce presupune intenţia lui Ştefan Vodă de a-l aşeza la un moment dat în scaunul domnesc din Ţara Românească, adică de unire politică nu numai a celor două Valahii, ci şi a celor două dinastii – a Bogdăneştilor şi a Basarabilor. Ipoteza capătă un temei în plus dacă avem în vedere că până în 1496 succesorul oficial al lui Ştefan cel Mare la tronul Ţării Moldovei era fiul mai mare Alexandru, născut din prima căsătorie. Însă, după moartea lui Alexandru, succesor al domnului devine Bogdan-Vlad şi al doilea nume dispare din actele vremii20.
Astfel, Ştefan cel Mare a fost primul monarh român care a rupt tradiţia dinastică din Ţara Moldovei şi a recunoscut existenţa a două Valahii ce trebuiau să facă un front comun pe linia Dunării de Jos contra otomanilor. Iniţiativa legăturilor dinastice permanente moldo-muntene vor fi preluate de urmaşii săi. Fiul Bogdan se va căsători cu Ruxandra, fiica lui Mihnea Vodă cel Rău (1508-1509) şi sora lui Mircea III Pretendentul (1509-1510). Fiul lui Bogdan, Ştefăniţă, se căsătoreşte cu fiica domnului Ţării Româneşti Neagoe Basarab (1512-1521) – Stana. Soţia lui Mircea Vodă Ciobanu (1545-1554; 1557-1559) a fost doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareş. Sora sa Ruxandra era doamna Moldovei, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568).
În prima jumătate a sec. al XVI-lea tradiţia dinastică a existenţei celor două state româneşti cârmuite de Basarabi şi Bogdăneşti încă se mai păstrează. Regimul suzeranităţii restrictive otomane instaurat în ţările române în 1538-1541 la început a schimbat puţin gândirea politică din Moldova, cu toate eforturile Porţii în această direcţie. Concomitent cu proiectele unităţii românilor în faţa pericolului otoman exista în continuare şi tendinţa întăririi puterii în mâinile Bogdăneştilor, ale Basarabilor şi ale noilor vasali ai Porţii, voievozii din Transilvania. Acţiunile antiotomane ale lui Ion Vodă în primăvara anului 1574 sunt un exemplu elocvent în această direcţie. O sarcină primă a campaniei oştii moldoveneşti în Ţara Românească era alierea domnului muntean în lupta contra otomanilor. Ca şi Ştefan cel Mare, Ion Vodă proiecta constituirea unui front antiotoman puternic pe linia Dunării de Jos. Iată de ce el îl schimbă pe vasalul fidel Porţii Alexandru II Mircea (1568-1577) cu un domn adept al luptei antiotomane. Ion Vodă, ca şi predecesorul său, nu încalcă tradiţia dinastică din Ţara Românească şi ridică în scaunul domnesc de la Bucureşti pe Vintilă, fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557), descendent direct al Basarabilor. Însă Vintilă, după retragerea lui Ion Vodă, va fi scos din domnie peste câteva zile de către Alexandru II Mircea.
În continuare se va realiza un eveniment de mare amploare, care practic va rupe tradiţia dinastică separată a Bogdăneştilor şi Basarabilor. În istoriografie e răspândită părerea că această schimbare a avut loc la finele secolului al XVI-lea, prin acţiunile antiotomane ale ţărilor române sub conducerea lui Mihai Viteazul21. După noi, această ruptură are loc cu un sfert de veac mai înainte. Anume schimbările politice de la mijlocul secolului al XVI-lea au pregătit marea epopee a unirii politice a ţărilor române sub conducerea lui Mihai Viteazul22. E vorba de urcarea la domnie a lui Petru Şchiopul, fratele domnului muntean Alexandru II Mircea, cu sprijinul oştilor otomane şi muntene, după tragica moarte a lui Ion Vodă în bătălia de lângă iezerul Cahul (iunie 1574). În scaunele domneşti de la Bucureşti şi Iaşi pentru prima oară se aşază dinastia munteană a Basarabilor.
Ridicarea la tronul Moldovei a lui Petru Şchiopul (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591) a înlăturat indicaţia filiaţiei domnului, deoarece, cum a observat Nicolae Iorga, „el era prea cunoscut în rosturile sale de familie pentru ca să adauge în documentele sale menţiunea unui închipuit domnesc părinte moldovean”23. Petru Şchiopul s-a intitulat simplu „Petru voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei”24. Astfel, în 1574 s-a creat un precedent deosebit. În mentalitatea medievală forma şi simbolul aveau o mare semnificaţie, de aceea elementele noi introduse în 1574 în viaţa societăţii din Moldova sunt destul de importante25. Iată de ce în Moldova noul domn a întâmpinat rezistenţă din partea boierimii moldovene. Într-o serie de documente din 1574-1578 se indică faptul că marii boieri şi întreaga populaţie „nu vor să-l primească pe Petru, pentru că nu e din neamul (= dinastia) lor, fiind frate cu Alexandru, domnul Ţării Româneşti”26.
Acţiunile lui Alexandru II Mircea, încununate cu ridicarea în scaunul domnesc de la Iaşi a fratelui său Petru Şchiopul, nu puteau fi înfăptuite fără susţinerea pe toate căile de către Poarta Otomană. Apare fireasca întrebare, care erau interesele sultanului turc în schimbările din Moldova? Astăzi nu suntem în stare să dăm un răspuns pertinent la întrebarea dată. Noile documente turce, sperăm, vor aduce detalii concludente suplimentare. Cert este că, prin actul din 1574, sultanul defavorizează vădit dinastia Bogdăneştilor în Moldova. Nicolae Iorga scrie următoarele despre evenimentul din 1574: „De fapt dinastia moldovenească fusese întreruptă prin atacul arbitrariu al turcilor, care călcau o datină sacră până atunci, coborârea din întemeietorii Moldovei trebuind măcar inventată, ca un omagiu faţă de datină”27. În rezultat, se configurează sistemul numirii domnului în ţările române, conform căruia poate fi ridicat în domnie orice pretendent desemnat de sultan. Totodată, instalarea la tron a lui Petru Şchiopul avea şi menirea slăbirii puterii centrale, deoarece noul domn nu se bucura de susţinere în rândul boierilor moldoveni.
Numirea de către sultan la tronul Moldovei a lui Petru Şchiopul a întărit poziţiile Basarabilor în regiunea de la nordul Dunării Inferioare. Se pare că Poarta era la început interesată direct de întărirea unei dinastii unice în Moldova şi Muntenia, fapt ce ar fi dus în perspectivă la formarea unui organism statal unic în frunte cu un Basarab fidel lor28. Pe de altă parte, se pare că Poarta a întrevăzut instituirea în perspectivă a unei administraţii locale unice în regiune, constituită din boieri în frunte cu paşa turc, asemănătoare cu cea a Egiptului şi a altor ţări arabe. Evenimentele de mai târziu, din 1585 şi 1595, demonstrează că în acea perioadă la Istanbul existau proiecte de instituire a unei administraţii centrale unice pentru Moldova şi Ţara Românească29. Este revelator şi faptul că turcii înşişi erau conştienţi şi de reversul posibil al medaliei în chestiunea uniunii dinastice a Ţării Româneşti şi Moldovei. Prin urmare, se iau măsuri pentru a slăbi poziţia Basarabilor în regiune. Un lucru este cert, din 1574, cu concursul otomanilor, indiferent de interesele Porţii, începe o etapă nouă de apropiere politică, economică şi culturală dintre Moldova şi Ţara Românească.
Această apropiere a pregătit, desigur, evenimentele politice de la finele sec. XVI – actul unirii Ţărilor Române sub conducerea lui Mihai Viteazul. Iată de ce evenimentele din 1574 au o mare însemnătate pentru destinul istoric al ambelor state medievale româneşti. După 1574 şi domnii din dinastia Bogdăneştilor urcă la tronul Ţării Româneşti: Ştefan Surdul, fiul nelegitim al lui Ion Vodă (mai 1591 – iulie 1592), şi Alexandru cel Rău, pretins fiu al lui Bogdan Lăpuşneanu (august 1592 – septembrie 1593). Este, astfel, limpede că ideea privind dinastiile separate în Moldova şi Ţara Românească a fost, practic, înlăturată încă înainte de înscăunarea lui Mihai Viteazul. Este de reţinut faptul că deja la începutul secolului al XVII-lea se pune în aplicare o nouă variantă politică. Este vorba de fenomenul trecerii succesive a unor domni de la cârma unui stat românesc la cea a altuia, fără ca tradiţia dinastică a fiecărei ţări să mai prezinte un obstacol. Astfel, Simion Movilă, fratele domnului moldovean Ieremia Movilă, devine domn în Ţara Românească (1600-1601, 1601-1602), iar apoi domn în Moldova (1606-1607). Simbolic, dar cu deplin temei, pe acoperământul său de mormânt de la mănăstirea Suceviţa figurează, de o parte şi de alta a capului voievodului, cusute cu fire de aur şi argint, stema Ţării Româneşti şi cea a Moldovei. Din 1574 se intensifică procesul învestirii unor boieri moldoveni pe treptele celor mai înalte dregătorii din aparatul central din Ţara Românească şi invers30.
În sfârşit, trebuie să menţionăm încă un fapt. Opoziţia boierească munteană în 1599 apelează, prin intermediul boierilor moldoveni, la regele polon să susţină ridicarea în tron a lui Simion Movilă, fiindcă „suntem toţi de-o lege şi de o limbă”31. Faptul că s-a recurs la argumentul unităţii de neam şi credinţă şi aceasta într-un mediu boieresc, prin excelenţă conservator în chestiunea apărării structurilor şi ideologiei politice proprii, mărturiseşte despre importanţa experienţei iniţiate în 1574 pentru mentalitatea politică din Moldova şi Ţara Românească. Aceasta a întărit practic în chip hotărâtor conştiinţa de neam a moldovenilor şi muntenilor, transformând-o şi înălţând-o de la nivelul unui sentiment oarecum confuz până la rangul de argument politic. Este o evoluţie deosebit de rapidă şi elocventă, care a avut loc înainte de înscăunarea lui Mihai Viteazul în Ţara Românească, fiind marcată definitiv de evenimentul din 1574.
Note
1 DRH, seria D, vol. I, p. 82-83.
2 DRH, seria A, vol, I, p. 3.
3 Fontes Historiae Daco-Romaniae, vol. IV, Bucureşti, 1982, p. 243-249, 259, 269-277.
4 Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele XI-XIV, Cluj-Napoca 1996, p. 36; S. F. Galaţi, D. C. Giurescu, I. A. Pop, O istorie a Românilor, Studii critice, Cluj-Napoca, 1998, p. 42-46.
5 O succintă trecere în revistă a istoriografiei la tema constituirii statului medieval Ţara Moldovei, vezi: V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV (ediţia a III-a), Chişinău, 1994, p. 25-31.
6 Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв., Москва, 1976, p. 29.
7 „şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui”. M. Neagoe, Războieni. Cinci sute de ani de la campania din 1476. Monografie şi culegere de texte, Bucureşti, 1977, p. 128-129.
8 Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв., Москва, 1976, p. 28.
9 I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1913, p. 327.
10 Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв., p. 29.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 30.
13 P. Parasca, Semnificaţia anului 1359 în istoria Moldovei // P. Parasca, Moldovlahica. Studii, Chişinău, 2009, p. 25-32.
14 Constantin I. Karadja, Cea mai veche menţiune a Daciei în tipar // Analele Academiei Române, Memoriile Secţiei Istorice, Supl. III, t. XXII, Bucureşti, 1940, p. 602.
15 I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 344.
16 Cronicele slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de I. Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 154-156, 158-160.
17 Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв., p. 34.
18 Ibidem, p. 34.
19 Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, publicat de Damian P. Bogdan, Bucureşti, 1941, p. 86; C. Burac, Bogdan-Vlad urmaşul lui Ştefan cel Mare // AIIA, 1988, t. XXV, partea I, p. 247-252.
20 DRH, Seria A, vol. III, p. 408, 410.
21 Vezi istoriografia problemei: V. Ciobanu, Ţările Române şi Polonia. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1985; Şt. Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1970; Gh. David, Petru Şchiopul, Bucureşti, 1984.
22 Ştefan Andreescu, Restitutio Dacia (Relaţiile politice dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, în răstimpul 1526-1593), Bucureşti, 1980, p. 123-185.
23 N. Iorga, Istoria românilor, Bucureşti, 1937, vol. V, p. 159.
24 DIR, A., Moldova, veac XVI, vol. III, p. 40, 42.
25 Pentru tradiţia dinastică separată a Moldovei şi Ţării Româneşti vezi: P. P. Panaitescu, De ce au fost Ţara Românească şi Moldova ţări separate // Interpretări româneşti, Bucureşti, 1947, p. 139-140.
26 Hurmuzaki, vol. IV, partea 2, p. 103; Hurmuzaki, vol. VIII, p. 179.
27 N. Iorga, Istoria românilor, vol. V, p. 159.
28 Catalogul documentelor turceşti, vol. II (1455-1829). Întocmit de M. Gluboglu, Bucureşti, 1965, nr. 172, p. 56.
29 A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, III, Bucureşti, 1931, p. 10. Mihai Viteazul în conştiinţa europeană. Documente interne, vol. I, Bucureşti, 1973, p. 140.
30 N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XV-XVI), Bucureşti, 1971, p. 66-67. Idem, Lista marilor dregători moldoveni (1384-1711) // AIIA, VIII, Iaşi, 1971, p. 406, 417, 418.
31 N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni. Ed. a III-a, Vălenii de Munte, 1932, p. 42; Şt. Ştefănescu, Ştiri noi cu privire la domnia lui Mihai Viteazul // Studii şi materiale de istorie medie, vol. III, Bucureşti, 1962, p. 188.