A.D. Xenopol despre cum trebuie scrisă istoria (o perspectivă stilistică)
Pentru tipar0. Într-o lecţie (din 1897) menită să definească „frumuseţea în scrierea istoriei”, discipolul cel mai însemnat al lui A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, susţinea că „într-o operă istorică sunt patru elemente: material, critică, organizare, stil. Cele dintâi determină soliditatea şi adevărul, celelalte frumuseţea”1. Aceste exigenţe ale redactării textului istoric erau cunoscute de foarte multă vreme; parţial, încă din vremea lui Lucian din Samosata (aprox. 125-180 d.Hr.), care a şi lăsat o lucrare intitulată Cum trebuie scrisă istoria. Cei vechi numeau «organizarea» în cauză oikonomia, iar «stilul», lexis2. Doar cea din urmă problemă, cea a stilului, va face obiectul studiului nostru.
1. În cele ce urmează, ne propunem să prezentăm câteva aspecte ce ţin de stilul recomandat (şi practicat) de Xenopol cu privire la scrierea operelor istorice. Pe această linie, ne vom ocupa îndeosebi de monumentala sa realizare ştiinţifică, Istoria românilor din Dacia Traiană, apărută între anii 1888-1893, în 6 volume. Vasta lucrare – mai ales în ediţia populară, în 12 volume, din 1896 – a pătruns, după estimarea lui Al. Zub, „până în ultimul cătun”, constituind una dintre lecturile de căpătâi ale epocii: „Nu exagerăm deloc afirmând că această operă a fost multă vreme un element formativ al conştiinţei civice şi că ea a contribuit într-o măsură importantă la crearea solidarităţii naţionale”3.
2. Fără îndoială, se poate demonstra că există un mod particular de a scrie istorie în limba română, un mod purtând amprenta specifică a lui A.D. Xenopol. Altfel spus, deşi natura şi rigoarea ştiinţei îi impun cercetătorului / omului de ştiinţă o exprimare sobră şi neutră – în principiu, nemarcată stilistic –, totuşi, mai ales în cazul marilor personalităţi, se poate dovedi (evident, într-un grad mai mic decât în privinţa literaturii artistice) că şi în ştiinţă „stilul este omul însuşi” (Buffon).
2.1. Cazul lui A.D. Xenopol este însă unul deosebit de complex şi, pentru o atare cercetare, ar trebui să ţinem seama şi de alte aspecte suplimentare, care influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, modul în care savantul îşi scrie opera:
a) faptul că el este atât un istoric (în sensul de practicant al disciplinei istorice), cât şi un teoretician al istoriei4;
b) faptul că el este atât un vorbitor („practicant” / utilizator al limbii române literare, in genere, şi al stilului ştiinţific, în special), cât şi un om de ştiinţă având o concepţie proprie asupra limbii literare şi asupra felului în care trebuie scrisă istoria5.
2.2. Fiindcă nu putem trata toate aceste probleme aici (inclusiv din lipsă de spaţiu), vom avea în vedere numai următoarele chestiuni (extrase îndeobşte6 din Istoria menţionată):
a) reflecţiile şi recomandările lui Xenopol privind stilul istoriei;
b) judecăţile sale referitoare la stilul precursorilor;
c) particularităţi frapante ale stilului lui Xenopol.
3.Recomandările stilistice ale lui Xenopol se împletesc cu reflecţiile pe marginea stilului personal.
3.1. În prefaţa primei ediţii a istoriei sale, savantul, conştient de felul riguros în care ar trebui redactată o asemenea operă, mărturiseşte „vina” de a nu fi folosit pretutindeni tonul rece al obiectivităţii. Stilul „încălzit” (de pe alocuri) este justificat totuşi de o anumită convingere, fiindcă omului de ştiinţă nu-i este (sau n-ar trebui să-i fie) indiferent veşmântul sub care se înfăţişează adevărul: „Se va găsi poate un alt neajuns lucrărei mele, anume de a nu fi egală în stilul ei în toate părţile sale. Când era vorba de a fixa o dată sau de a determina succesiunea unor domni, stilul trebuia să iee caracterul unei discuţii ştiinţifice. Aiurea, unde simţiam pulsul cel mare al naţiei răsunând în inima mea, la priveliştea faptelor măreţe, sau la trecutul de durere al poporului român, fără să fi vrut, mi se încălzia condeiul şi povestirea lua un caracter mai literar. Eu sunt anume de părere că istoria trebuie să scruteze spre a afla adevărul; dar că acestuia nu-i va sta niciodată rău, când va fi învălit în o haină frumoasă. De aceea cred că, deşi istoria tinde a deveni o ştiinţă, scrierea ei nu trebuie să înceteze a rămânea pe cât se va putea mai mult, şi o lucrare literară şi în îmbinarea acestor două caractere stă tocmai partea cea mai grea a formei în istorie.” (XIR, I, p. 35-36, Prefaţă la ediţia I, 1888).
Peste ani, această concepţie va rămâne neschimbată. Iată ce declară istoricul în prefaţa celei de-a doua ediţii (începută în 1913, proiectată în 14 „volumuri”): „Istoria Românilor cuprinsă în aceste 14 volumuri este o lucrare ştiinţifică, care nu lipseşte însă de a fi încălzită de focul sfânt al iubirei de ţară şi neam, de câte ori s-a înfăţişat prilejul de a o face.” (XIR, I, p. 38, Prefaţă la ediţia a II-a).
3.2. Mare profesor / pedagog totodată, Xenopol a fost interesat şi de modul în care ar trebui să fie predată istoria în şcoală, pledând pentru un stil inteligibil, adecvat cunoştinţelor lingvistice ale copiilor şi, în acelaşi timp, arătându-se împotriva învăţării mecanice. Sfaturile sale sunt încă actuale: „Cum trebuie să fie predată istoria pentru a ajunge la acest scop? Se vede de la sine că condiţia cea dintâi va fi ca ea să fie înţeleasă [subl. lui A.D.X.] de copil. Nu este nimic mai periculos pentru mintea tânără decât învăţarea pe de rost, care mai ales în istorie este încă din nenorocire atât de răspândită în ţară la noi. Nu ştim cum să ferim mai energic pe învăţător de această metoadă ucigătoare de spirit care face pe elev robul literii moarte şi a cuvântului, adesea fără de înţeles în capul său. Să nu uităm că avem a face cu copii, că cele mai multe din cuvintele cari au un înţeles pentru noi, n-au niciunul pentru dânşii, aşa sunt: guvern, cultură, cauză, efect, civilizaţie şi câte altele. Toate aceste cuvinte, sau ideile corespunzătoare când se întâlnesc, trebuesc explicate copilului prin exemple luate din sfera noţiunilor ce le are acesta şi nu din sfera profesorelui [sic!]. Tocmai aceasta e treaba cea mai grea a profesorului; de a şti să se pună cu mintea sa la nivelul minţei acelora pe cari îi învaţă, a le vorbi astfel precum îşi vorbesc ei între ei, pentru ca să fie înţeles. Prin urmare profesorul va căuta înainte de toate ca materia predată să fie înţeleasă de copil şi se va feri ca de o ciumă de învăţarea pe de rost.”7.
Profesorul nu trebuie să excludă utilizarea anecdoticului din predarea istoriei, numai că recurgerea la acesta se cuvine să fie făcută cu măsură: „Se înţelege că profesorul trebue să caute a face cursul său şi interesant prin aruncarea pe ici pe colea de anecdote, care să înveselească pe copii. Unele din aceste care au luat caracterul de credinţe poporane, precum istoria cu zimbrul lui Bogdan etc. s-au primit chiar în textul acestei cărţi. Însă noi n-am putut face din cartea noastră o adunătură de anecdote, precum nici profesorul nu trebuie să o facă din explicarea sa. Nu trebuie să uităm că dăm copilului ceva de învăţat, prin urmare ceva serios şi nu înţelegem când copilul se necăjeşte atât de greu pentru a înţelege matemateca, pentru ce nu s-ar necăji şi ceva spre a înţelege istoria.”8.
În fine, în aceeaşi reţetă se include şi problema neologismelor, lăsate frecvent deoparte pentru a respecta, la acest nivel, exigenţa clarităţii: „Totul ce am căutat a fost de a fi clari şi de a ne exprima într-o limbă înţeleasă copiilor. De aceea nu ni se va ţinea de rău dacă am părăsit cam cu totul neologismele franceze şi dacă ne-am întors pe cât se poate la vechea limbă, adevărata limbă a copiilor pe care ei o învaţă de la mamele, de la dădacele şi de la slugile lor cu care mai ales vin în atingere în cei dintâi ani ai copilăriei. Date cronologice nu am pus prea multe, fiindcă ştim din experienţă că pentru copil ele nu au o valoare mare şi că un copil cu greu este în stare a pricepe ce vrea să zică 500 de ani înainte de Christos când chiar 500 de ani sunt pentru mintea sa o noţiune cu mult prea mare.”9.
4. Xenopol a formulat judecăţi legate de stilul precursorilor începând de la primii cronicari şi ajungând până la un contemporan cum era B.-P. Hasdeu. Chiar dacă, în unele privinţe, opiniile sale s-ar putea să nu-i mai satisfacă întru totul pe specialiştii de astăzi, este interesant şi lăudabil totuşi că marele cărturar s-a ocupat şi de această latură. Prezentăm aici câteva dintre caracterizările întâlnite.
4.1. Astfel, în cazul lui Grigore Ureche, el notează: „Stilul celui întâi cronicar moldovean – căci până la el avem numai lucrări impersonale, cronici şi nu cronicari – este îndeobşte frumos, lesne curgător, înţeles şi plin de energie. O sumă de rostiri plastice şi de comparaţii potrivite şi frumoase îl înfloresc.” (XIR, IV, 424). Pentru ilustrarea „felului cum mânuieşte limba”, Xenopol alege prezentarea secetei de la 1585 (ce „arată puterea lui de descriere”) şi „vestitul portret” al lui Ştefan cel Mare (ca exemplu „al modului cum Grigore Ureche închega în limbă cugetările sale”).
La Miron Costin, dincolo de virtuţile limbii româneşti utilizate, istoricul apreciază o calitate deja specifică stilului funcţional ştiinţific, obiectivitatea: „Ca scriitor, Miron Costin mlădie mai uşor încă decât Grigore Ureche limba românească; stilul său este mai curgător şi, cu toate aceste, mai străbătut de gândiri şi de cugetări proprii, decât povestirea lui Ureche. Am putea spune că cronicarul cel dintâi al Moldovei este mai obiectiv în expunere decât acest de-al doilea, care reflectează mai adeseori asupra faptelor ce le întâlneşte, rosteşte hotărât simţămintele ce i le inspiră evenimentele ţării, adeseori chiar cu o mare amărăciune; este, într-un cuvânt, mai subiectiv în aşternere decât predecesorul său. Cu toate aceste, şi el se sileşte pe cât se poate a păstra nepărtinirea istoricului, şi spune într-un loc că «noi, măcară că am fi datori cu pomenire lăudată mai mult lui Ştefan-Vodă [Gheorghe], de la care multă milă am avut, decât de la Vasile-Vodă, de la carele multă urgie părinţii noştri au petrecut, iar dreptatea socotind nu pot <poci> scrie într-alt chip», căci, adaugă cronicarul, «nimic nu strică credinţa aşa celor ce scriu letopiseţele cu făţărie, când veghe voia unuia şi coboară lucrul cu hula altuia.»” (XIR, IV, p. 430).
Pentru Neculai Costin are următoarea caracterizare: „Şi în descrierea evenimentelor Moldovei el arată o citire şi o cunoştinţă mai apropiată a cărţilor sfinte, pe care le citează mai des, când se potrivesc sentinţele lor cu morala întâmplărilor ce le povesteşte.” (XIR, IV, p. 431). Şi acesta încearcă, asemeni tatălui său, să fie obiectiv: „El laudă pe domnii aceia sub care era bine boierilor; este însă îndestul de nepărtinitor chiar cu aceia ce le făceau rău. [...] Şi ca să nu se creadă că ar apăsa prea mult condeiul asupra acestui domnitor, spune că «este cu greu a nu se scrie aceste lucruri, că spune Sfânta Scriptură că, de vor tăcea oamenii, pietrele vor răspunde.»” (ibid.).
Şi la Mihail Moxa (bănuit a fi autorul celei mai vechi cronici munteneşti), care reproduce cam frecvent (prin traducere ad litteram) sursele străine, Xenopol identifică o anumită originalitate a stilului: „Apoi stilul său, pretutindene unde nu enumeră numai înşirarea mai mult cronologică a faptelor şi se poate arunca în descrieri, îl arată ca stăpân pe pana lui, cu toate că, inspirat de izvorul consultat, reproduce în deplină libertate ideile împrumutate.” (XIR, IV, p. 443); „Aiurea întâlnim un portret invers, colorat însă cu aceeaşi putere... [...] Într-un loc exclamă cu energie... [...] că aceste însuşiri ale stilului său nu sunt numai reproduceri ale textelor slave, ci în mare parte datorite propriei lui creaţiuni, se vede mai întâi de pe turnarea lor dintr-o singură fiertură a gândului său, apoi de pe aceea că în puţinele bucăţi, care provin învederat numai din concepţia lui, se întâlneşte aceeaşi bogăţie de idei şi pompă a expresiei.” (XIR, IV, p. 444); „După acest fragment [= o notiţă „stilizată” despre alcătuirea cărţii sale], scris din propria îmboldire a lui Moxa, se vede că dânsul ţinea pana lui cu oarecare destoinicie, că mânuia limba nu ca ucenic, ci ca meşter pentru acele timpuri, care căutau, cum zice Cantemir, mai mult să facă fapte decât să le scrie.” (ibid.).
4.2. În Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, scrisă de Dimitrie Cantemir, Xenopol vede o serie de calităţi care, mutatis mutandis, se potrivesc şi Istoriei românilor din Dacia Traiană: „...este o lucrare de mare însemnătate, care se deosebeşte în totul de letopiseţele cronicarilor moldoveni. Aici nu mai avem a face cu o cronică, ci cu o lucrare istorică în adevăratul înţeles al cuvântului, plină de o vastă şi bogată erudiţie şi în care izvoarele sunt analizate, confruntate, luminate sau combătute unele prin altele, cu o sârguinţă şi o destoinicie care te pune în uimire. Simţi că ai înainte un învăţat care posedă de minune toată ştiinţa trebuitoare pentru vasta lucrare pe care o întreprinsese. Aceasta nu era nimic mai puţin decât încercarea de a schiţa istoria românilor, de la prima lor urzire ca daci şi apoi ca romani pe pământul Daciei, şi în urmă dovedirea stăruinţei lor în acea ţară din an în an, până la întemeierea principatelor...” (XIR, IV, p. 434).
Stilul ştiinţific întrebuinţat de eruditul domnitor moldovean i se pare unul accesibil: „Deşi scrierea lui Cantemir e o lucrare de erudiţie, totuşi ea este aşa scrisă ca citirea ei să fie uşoară şi plăcută oricui, şi în afară de citaţia câtorva texte latineşti şi greceşti, care însă sunt toate puse pe româneşte, ea nu înfăţişează nicio greutate la înţelegere.” (ibid.).
În plus, Xenopol înregistrează la Cantemir o particularitate care (după cum am văzut anterior, la 3.1.) îl caracteriza şi pe el: „Uneori, când simţământul îl năbuşea, gândirea lui rece şi ştiinţifică se urca la o adevărată poezie, din care raportăm numai următorul loc care dovedeşte că Cantemir, când vroia, ştia să închege gândirea lui în cea mai frumoasă rostire: «Într-acesta chip dară pre romano-moldo-valahii noştri, Roma maica, din lăuntrurile sale născându-i, i-au aplecat şi i-au crescut. Traian părintele cu obiceile şi armele româneşti [sic!] învăţându-i, a Dachiei adevăraţi moştenitori i-au pus şi cu curat sângele fiilor săi pre Dachia, care mai înainte barbară era, au evghenisit-o.»” (XIR, IV, p. 435).
4.3. Contemporan lui Xenopol, B.-P. Hasdeu a fost un savant cu o solidă pregătire multilaterală, inclusiv în domeniul istoriei; un om de ştiinţă pe care Xenopol l-a admirat, în pofida polemicilor şi a disensiunilor pe care le-au avut uneori (mai ales din cauza temperamentului lui Hasdeu10). În privinţa stilului practicat de acest învăţat în unele scrieri de natură istorică, Xenopol n-a avut întotdeauna cuvinte de laudă. De pildă, criticând, într-o amplă notă de subsol, scrierea lui B.-P. Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit (Bucureşti, 1965), „eminentă prin mulţimea şi noutatea izvoarelor consultate”, dar „cu totul exagerată, atât în fond, cât şi în formă” (XIR, III, p. 93), Xenopol îi impută acestuia – dincolo de faptul de a fi pus „prea multă imaginaţie în reconstituirea trecutului”11 – un stil inadecvat: „Exclamaţiuni de cel mai rău gust, bazate pe nişte premise ce nu le justifică întru nimic, se întâlnesc la fiece pas în scrierea lui Hasdeu; de ex.: «Puteţi judeca cine fu Ioan Vodă» (p. 75) sau «închipuiţi-vă acum o oaste moldovenească sub un Ioan Vodă!», «Ioan Vodă din faţă, Ioan Vodă din dreapta, Ioan Vodă din stânga» (p. 87). [...] Forma ei este potrivită cu fondul. Pretutindeni se întâlnesc declamaţii pompoase, fraze sforăitoare şi am numărat vreo trei sute [subl. lui A.D.X.] de puncte de exclamaţie. Pretutindeni aluziuni la timpurile actuale care turbură liniştea istorică, precum de ex. că: «camerile legislative nu fac un 2 mai!» (p. 31) sau următoarea fenomenală comparaţie: «Aventurierul ne apare deodată milionar, ca cel mai avut comerciant de pietre scumpe din capitala Turciei, întunecând prin bogăţiile şi luxul său pe paşale şi pe agale! Faptul e tot atât de cert precum e cert că d. Török sau d. Bossel posed cele mai frumoase şi cele mai scumpe case în Bucureşti [subl. lui A.D.X.]»!! Şi, cu toate acestea, lucrarea lui Hasdeu are o valoare netăgăduită: pune în lumină o sumă de puncte nouă, aduce multe izvoare necunoscute la lumină care trebue însă culese precum grăunţii de aur ce trebue să-i speli îndelung din năsipul râurilor.” (XIR, III, p. 94)12.
5. În ultima parte a studiului nostru, am ales să evidenţiem, din multitudinea procedeelor stilistico-retorice la care apelează Xenopol, doar două – însă cele mai frapante –, şi anume metafora (ori analogia de ordin ştiinţific) şi interogaţia retorică.
5.1. Cea mai izbitoare trăsătură a stilului ştiinţific xenopolian o reprezintă, de departe, utilizarea frecventă a metaforelor şi a comparaţiilor menite să lumineze anumite aspecte istorice. Pe parcursul unei cercetări extinse (urmărind elaborarea tezei noastre de doctorat, Scrierea istoriei în limba română: A.D. Xenopol), am identificat, în cele şase volume ale Istoriei românilor din Dacia Traiană, aproximativ 300 de analogii (comparaţii şi metafore).
Ne-am oprit aici doar asupra elementului vegetal (metafora arborelui, una dintre imaginile preferate de Xenopol) luat ca bază de comparaţie, pe de o parte, pentru apariţia şi dezvoltarea poporului român, pe de altă parte, pentru conturarea cu pregnanţă a ideii unirii tuturor românilor: „...poporul român nu poate năbuşi o speranţă ce încolţeşte în el [...], anume că din păturile adânci ale unui viitor oricât de îndepărtat va răsări odată frumosul arbore al unirii tuturor românilor...” (XIR, I, p. 44); „Este fără îndoială o tendinţă foarte firească de a căuta departe în timpuri rădăcinile unei idei mari întrucât ne vine greu a crede că un arbore atât de uriaş să-şi găsească sprijinul său numai în păturile superioare ale pământului. Ideea unirii este într-adevăr un product al dezvoltării noastre, însă nu a celei politice, ci a celei culturale care tocmai în timpurile noastre coborându-se în viaţa poporului dădu din ea roade politice.” (XIR, III, p. 288); „Atunci se născu ideea unirii politice, din zămislirea ei pusă pe timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, unirea intelectuală. Deocamdată ea strânse în un singur corp numai cele două ramuri răşchirate din poalele Carpaţilor, fără a putea lega existenţa lor de trunchiul cel puternic rămas dincolo de piscuri.” (XIR, IV, p. 88).
Imaginea-idee îmbracă la un moment dat caracterul unei alegorii copleşitoare: „Aceasta [= epoca năvălirilor] a dezvoltat sâmburele vechi într-un arbore puternic cu ramurile întinse, coroana bogată şi rădăcinile adânci. El răsare însă din această epocă, sălbatic şi neregulat, ca trunchiurile primitive ce cresc în umbra desişurilor. Trebuia curăţit şi îngrijit, desfăcut la rădăcină şi răsuflat la crengariu, spre a da întreaga dezvoltare puterilor sale latente. Curăţirea, întreprinsă de mult, a fost dusă tot mai spre desăvârşire de epoca regenerărei, care este aproape de a fi încheiată şi care este menită a face din sălbaticul fiu al pădurei un arbore civilizat.” (XIR, I, p. 218).
5.2. Interogaţiile retorice (dublate de răspunsuri adesea ironice) sunt foarte frecvente în discursul istoric al lui Xenopol: „Ei bine, pe toţi aceşti trădători ai cauzei naţionale a dacilor, pe toate aceste eminente ajutoare ce veneau la Traian chiar în ţară duşmană, să-i fi ucis romanii fără cruţare? Credem că o asemenea părere este curat vorbind absurdă.” (XIR, I, p. 139); „Unde sunt românii Peninsulei Balcanului? Să se întrebe autorii greci ei înşişi, care destăinuiesc, adeseori, fără să vrea, origina eroilor, de la care ei îşi fac atâta glorie; să se întrebe numele satelor din care ei sunt originari, şi apoi să se cerceteze poporaţia, tradiţiile, numele patrimonice a acelor locuitori, limba pe care o vorbesc, însă numai pe ascuns şi în sânul familiilor lor, şi atunci se va arăta adevăratul caracter al poporaţiei lor române, acoperite de valul grecesc.” (XIR, I, p. 408).
Alături de interogaţii, îşi găsesc loc în paginile istoricului ieşean şi numeroase exclamaţii retorice. Iată una dintre cele mai frumoase, prinzând în cuvinte o idee care l-a animat toată viaţa: „De câtă încordare va avea nevoie simţimântul naţional la români, pentru ca, luându-şi zborul peste culmile carpatine, să prindă într-un singur lanţ viaţa lor ca popor!” (XIR, I, p. 43).
6. În concluzie, se poate susţine că Istoria românilor din Dacia Traiană a influenţat, în mod cert, nu doar cunoaşterea românilor privind istoria lor, ci (până la un anumit punct) şi limba (şi, poate, chiar şi stilul) celor care au citit-o. Păstrând proporţiile şi raportându-ne îndeosebi la registrul grav al ştiinţei, nu la cel artistic, trebuie spus că nu doar poeţii sunt creatori de limbă (literară), ci şi oamenii de ştiinţă. Unii, cum este şi Xenopol, mai mult decât alţii.
Note
1 N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a IV-a, Polirom, Iaşi, 1999, p. 69, apud Alexandru Zub, Discursul istoric actual între criză şi (re)construcţie, în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, Seria Istorie, 2004, nr. 3, p. 215.
2 Vezi şi cele spuse de Tobias Peucer în paragraful XX din disertaţia sa referitoare la jurnalism, în care punctul de plecare îl constituie istoria: „Dacă se cercetează forma relatărilor de acest fel, ea este variată. Vorbind în general, ea constă totuşi în oikonomia şi lexis, din moment ce în această formă de obicei este constituit, de altfel, corpul istoriei. Oikonomia priveşte ordinea şi aranjarea relatării faptelor, lexis se referă la limba şi stilul potrivit faptelor.” (Tobias Peucer, De relationibus novellis / Despre relatările jurnalistice [Leipzig, 1690], prologul editorului, studiu introductiv şi postfaţă de Cristinel Munteanu, text latin stabilit, versiune românească şi note de Cristian Bejan [ediţie bilingvă], Editura „Independenţa Economică”, Piteşti, 2008, p. 99).
3 Al. Zub, în Prefaţă la XIR, I, p. 5.
4 Având idei proprii inclusiv în ceea ce priveşte clasificarea ştiinţelor şi locul pe care îl ocupă istoria într-o asemenea taxonomie.
5 Pentru aceste din urmă chestiuni, vezi, în special, studiul excelent al lui Stelian Dumistrăcel, Rolul limbii române în cultura naţională şi necesitatea cultivării limbii în concepţia lui A. D. Xenopol, în L. Boicu, Al. Zub (coordonatori), A. D. Xenopol. Studii privitoare la viaţa şi opera sa, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972, p. 367-379.
6 Cu o excepţie: manualul de istorie a românilor publicat cu aproape un deceniu mai devreme (vezi nota următoare).
7 A.D. Xenopol, Istoria Românilor pentru clasele primare de ambe-sexele, Editura Librariei Socecu & Compania, Bucuresci, 1879, p. 5-6.
8 Ibidem, p. 6-7.
9 Ibidem, p. 7.
10 Să nu uităm, totodată, că A. D. Xenopol era membru al „Junimii”, societate cu care Hasdeu nu a fost în relaţii tocmai cordiale.
11 Xenopol remarcă, printre altele, că „argumentele aduse în această privire sunt aşa de extraordinare, încât trebuie cetite spre a putea crede că au putut fi scrise” (XIR, III, p. 94).
12 Iată, în schimb, câteva dintre exclamaţiile (mai reuşite, oare?) ale lui Xenopol, când vine vorba de acelaşi erou: „Izbânzile lui Ioan-Vodă sunt cu atât mai extraordinare cu cât sunt datorate personalităţii lui, a cărei mărime era simţită din instinct tocmai din cugetele simple ale ostaşilor de rând, care nu puteau să-l înţeleagă. Câtă bucurie se răsfrângea în vasta lui inimă când izbânzile urmau izbânzilor, în primele momente ale luptelor lui! Şi câtă durere nespusă, câtă amărăciune şi deznădăjduire trebuiră să-l cuprindă când văzu flamura mândrei sale cavalerii, a oştirii sale celei mai alese, plecându-se înaintea duşmanului!” (XIR, III, p. 93).
Izvoare*
XIR, I = A. D. Xenopol, Istoria românilor [sic!], ediţia a IV-a, vol. I, Dacia anteromană, Dacia romană şi năvălirile barbare, 513 înainte de Hr. – 1290, text stabilit, note, comentarii, postfaţă şi indice de V. Mihailescu-Bîrliba, prefaţă şi studiu introductiv de Al. Zub, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
XIR, II = A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV-a, vol. II, De la întemeierea Ţărilor Române până la moartea lui Petru Rareş, 1546, text stabilit de Nicolae Stoicescu şi Maria Simionescu, note, comentarii, prefaţă, indice şi ilustraţia de Nicolae Stoicescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
XIR, III = A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV-a, vol. III, De la moartea lui Petru Rareş până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, «Epoca lui Mihai Viteazul», text stabilit de Nicolae Stoicescu şi Maria Simionescu, note, comentarii, prefaţă, indice şi ilustraţia de Nicolae Stoicescu, glosar de Maria Simionescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
XIR, IV = A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV-a, vol. IV, Istoria modernă (de la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la fanarioţi, 1633-1821), text stabilit de Maria Simionescu şi Nicolae Stoicescu, note, comentarii, indice, ilustraţie şi postfaţă de Nicolae Stoicescu, notă asupra ediţiei de Maria Simionescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
XIR, V = A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, volumul V, Istoria modernă, Partea II, Epoca fanarioţilor, Tipo-Litografia H. Goldner, Iassi, 1892.
XIR, VI = A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, volumul VI, Istoria contimpurană, de la restabilirea domnilor pământeni până la îndoita alegere a lui Alexandru Cuza, Tipo-Litografia H. Goldner, Iassi, 1893.
* Precizare: Ediţia pe care am utilizat-o pentru cercetarea de faţă este ediţia critică (cea de-a IV-a a Istoriei lui Xenopol) publicată sub îngrijirea lui Al. Zub între anii 1985-1993 (cu siglele XIR, I; XIR, II; XIR, III şi XIR, IV). Deoarece din această ediţie critică nu au apărut decât volumele I-IV din cele şase proiectate, restul cercetării s-a bazat pe celelalte două volume rămase, V şi VI (vezi siglele XIR, V şi XIR, VI), consultate în versiunea lor originară din anii 1892-1893.