Basarabia în publicistica eminesciană (II)
Pentru tipar5. Către a treia pradă imperială
Reamintesc: prima, răpirea Bucovinei de către Austria, a doua, raptul rusesc de la 1812. Acum urma ca Rusia să mai „libereze” o dată Basarabia de la gurile Dunării şi de la Marea Neagră, precum şi ţările din Balcani. Alexandru al II-lea făcea pregătiri intense pentru atacarea Turciei. În 1876, Eminescu oferă dese relatări despre semnele pregătirii războiului. Ziarele ruseşti se întreceau în a sublinia „jertfele” pe care le face Rusia pentru a-i „apăra pe creştini”. Un jurnal chiar ameninţa că dacă ţarul nu va asculta „cea mai populară din mişcările câte s-au întâmplat vrodată în Rusia”, atunci se va striga: „Jos ţarul!”. Şi asta o scria, subliniază Eminescu, un conservativ, adică un „moderat” şi un „politicos”. Problema orientală devenea din ce în ce mai acută şi mai complicată. În Balcani, se produceau rebeliuni împotriva asupririi turceşti, susţinute de Rusia din solidaritate slavă. Carol I se menţine în rezervă faţă de mişcările din Sudul Dunării şi guvernul ia măsuri de a stopa traficul de arme în Balcani. Cuvântul de ordine este neutralitatea, deocamdată. În context, puterile europene fac presiuni asupra Turciei pentru a declanşa reforme care să stopeze nemulţumirile. O intensă activitate diplomatică tatonează terenul situării între Turcia şi Rusia. În România, chestiunea Basarabiei este nod gordian între cei care îndemnau orientarea către Poarta Otomană sau Rusia. În 1928, Nicolae Iorga va aprecia astfel poziţionarea noastră faţă de beligeranţi, comparativ cu a slavilor sud-dunăreni: „Pentru români, turcii nu sunt de văzut. Există o mare diferenţă între atitudinea românilor şi atitudinea slavilor din Peninsula Balcanilor. Pentru slavii din Peninsula Balcanilor, turcul era stăpânul, sau cel puţin vecinul, în vreme ce în România turcul era invizibil.” Altfel spus, România nu avea niciun interes de a se poziţiona alături de Rusia împotriva Turciei. Era, în principiu, şi poziţia lui Eminescu, adept al neutralităţii în conflictul care se profila.
Cum va reacţiona România în această ecuaţie a războiului?, se întreabă Eminescu, la 12 noiembrie 1876: „Unul din pericolele războiului eventual este însă neclaritatea ţinutei României. Guvernul rusesc nu se simte deloc sigur faţă cu românii, a căror afaceri esterne se clatină aproape ca vibraţiunea, aşa încât, dacă România n-ar renunţa singură la neutralitatea ei, pericolul cel mare al războiului ar rămânea înfrângerea acestei neutralităţi. Cu drept cuvânt se-ntreabă deci un ziar dacă această evazivitate a diplomaţiei române e născută din nesiguranţa întâmplărilor sau dacă în ea este un mod cert, care ţine în eşec tendinţele puternicului vecin.”1. Spre a testa terenul românesc şi a face presiuni, Rusia trimite trupe în Basarabia: „În mare apropiere de noi românii se petrec însă înglotirea a şase corpuri de armată. Aceste şase corpuri, compuse din 214.000 oameni, cărora se vor mai adauge 90.000, îşi au ştabul lor general la Chişinău. Vechea cetate moldovenească, Hotinul, împrejurul căruia au avut loc nenumărate bătălii şi care ne aminteşte atât trecutul de glorie cât de cădere a Moldovei, Hotinul va căpăta un parc de artilerie de 92 tunuri.”2.
Devenea clar că România era, pentru Rusia, cheia războiului din Balcani, teritoriul acesteia fiind calea de acces spre Dunăre. În octombrie 1876, Rusia iniţiază primele contacte de la Livadia (în Crimeea), din delegaţie făcând parte I.C. Brătianu, ministrul de război Gheorghe Slăniceanu, mareşalul Curţii şi un aghiotant al regelui Carol I. Ruşii s-au prezentat în frunte cu ţarul, cu Marele Duce Nicolae, cu ministrul de război şi cu generalul Nikolai Ignatiev. O soluţie finală însă nu se materializează. În decembrie 1876, eşuează conferinţa de la Constantinopol, pierzându-se ultima şansă a păcii. România rămânea, în continuare, parte a Imperiului Otoman, ceea ce l-a bulversat de Carol I şi dădea apă la moară Rusiei de a pune condiţia „retrocedării” celor trei judeţe din Sudul Basarabiei. Catherine Durandin consemnează că, la reluarea tratativelor, la Bucureşti, după mărturia lui Nelidov, Brătianu ar fi declarat: „Văd bine că într-o zi veţi sfârşi prin a ne lua înapoi partea din Basarabia care v-a fost luată prin tratatul de la Paris. Înţeleg, am simţit-o la Livadia, este o chestiune de onoare pentru împărat. Dar în acest caz, preveniţi-ne. Spuneţi-mi deschis. Vom căuta compensaţii iar eu aş putea să pregătesc în acest scop opinia noastră publică.”3.
Uimitor cum revine moftul „onoarei” ţarului în privinţa Basarabiei şi cum politicieni de primă mână precum Brătianu sunt gata să cedeze din nou în faţa „motivaţiei”. Cu faţada „onoarei”, Rusia intenţiona să strivească militar, mai întâi, Principatele Unite, ca parte a imperiului turcesc. A fost cauza pentru care Carol I va juca pe cartea Convenţiei încheiate la 16 aprilie 1877. La 22 ianuarie 1877, principele îi scria tatălui său, Carol-Anton: „Oamenii politici de aici sunt mai neliniştiţi decât mine în ceea ce priveşte urmările unui conflict ruso-turc şi asupra subiectului constituit de viitorul României. Eu însă mi-am trasat calea încă de la început: să închei o convenţie militară cu Rusia şi, dacă este necesar, să mă bat împreună cu ruşii împotriva turcilor. Convenţia este gata să fie semnată.”. Prin această hotărâre, Carol I spera că România va fi primită ca beligerant la tratativele de pace. Dar oare nu se repeta situaţia alianţei lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare, iar, cu bătaie lungă, în viitor, cu pseudoarmistiţiul de la 23 august 1944? Cu o diferenţă: acum Imperiul Otoman îşi dădea suflarea, pe când Moldova a avut norocul să ia bătaie cu tot cu marele aliat, în 1711. La 1877, asemenea portiţă de scăpare nu mai era. Geniul lui Eminescu a intuit situaţia şi ziaristul va scrie, în contra euforiei şi a curentului general, că acest război a fost inutil, deci potrivnic ţării, că n-a slujit decât expansiunii ruseşti care şi-a „recuperat” partea sudică a Basarabiei. Iluzia că am obţinut independenţa prin arme este spulberată de poet, care arăta că această desprindere de Poarta Otomană era inevitabilă în condiţiile în care imperiul turc îşi trăia ultimele ceasuri. De facto, influenţa Porţii în România devenise cu totul invizibilă, fiind doar formală, cum s-a exprimat Iorga în 1928. Dar parlamentul şi guvernul au ţinut la ipoteza vizibilităţii puterii otomane şi la 9 mai 1877 s-a proclamat solemn „independenţa absolută a României”, declarându-se război Porţii prin asedierea fortăreţei de la Plevna. Aceasta a fost decizia supremă a grupului liberalilor radicali, în numele statului-naţiune. Armata, reînfiinţată de Cuza şi înzestrată de Carol I (în jur de o sută de mii de ostaşi) a dat iluzia redeşteptării eroismului din timpul marilor voievozi. Contribuţia a fost decisivă pentru înfrângerea forţelor otomane, nevoite curând să ceară negocieri de pace. Altfel spus, sosea momentul adevărului alianţei româno-ruse. „Semnarea de către ruşi – sintetizează situaţia Catherine Durandin – a unui armistiţiu şi a preliminariilor de pace cu Constantinopolul în ianuarie 1878 deschide o perioadă dificilă. Români, sârbi şi greci descoperă că Sankt Petersburgul girează, fără a ţine seamă de ei, obiectivele de război prezentate în afara concluziei preliminariilor Păcii de la San Stefano din 3 martie 1878. Proiectul creării unei Bulgarii mari, după care trupele ruseşti ar staţiona timp de doi ani la sud de Dunăre este o sfidare adresată Marilor Puteri, care supraveghează drumul Constantinopolului. Bucureştii nu sunt trataţi ca aliaţi, iar cabinetul de la Sankt Petersburg suspendă corespondenţa diplomatică cu românii.”4
Celelalte urmări se cunosc. Parlamentul României protestează zadarnic împotriva luării Basarabiei. Conservatorii l-au acuzat pe I. C. Brătianu de comportament dictatorial, dar tot ei l-au îndepărtat, cu diplomaţie, pe Eminescu din Bucureşti, singura voce care nu se sfia să spună adevărul, în editorialele de la „Timpul”, privitor la culisele evenimentelor. Atunci, sub pretextul căldurii din Bucureşti, l-au trimis într-o vacanţă la moşia lui Nicolae Mandrea de la Floreştii Gorjului, dându-i-se sarcina să traducă din tratatul de istorie al lui Eudoxiu Hurmuzaki.
Politicienii români se trezesc că Tratatul de la San Stefano este potrivnic ţării, că ruşii îşi rezervau dreptul să ia Basarabia sub falsul pretext că se face schimb cu Dobrogea, deşi se stipula, în art. 19, că Turcia trebuie să cedeze Dobrogea, o veche provincie romanizată, dar eterogenă etnic. Imaginea României era dezastruoasă în faţa Marilor Puteri. Împăratul Germaniei şi cancelarul Bismarck îl considerau pe Carol I un simplu aventurier, oblăduind un guvern de „revoluţionari”, în vreme ce conservatorii moldoveni i-ar fi oprimat pe evrei, refuzându-le cetăţenia în masă. România, între altele, este ameninţată că nu i se va recunoaşte independenţa fără rezolvarea chestiunii evreieşti. Dar e vremea să ne întoarcem la atitudinea ziaristului Eminescu.
Un studiu amplu publică poetul în cinci numere din „Curierul de Iaşi”, în noiembrie 1876, care începe cu o consemnare a hotărârii Consiliului de Miniştri al României „de a face întrebare tuturor puterilor garante, afară de Rusia, ce purtare să păzească România în caz de i se cere din partea guvernului rusesc permisiunea de a trece c-o armată prin ţară. S-a hotărât totodată de a nu răspunde Rusiei la o asemenea cerere decât atunci când vor fi răspuns definitiv puterile la întrebarea României.”5 Eminescu e de părere că o asemenea hotărâre e o tatonare a celor două tendinţe europene: cea de Nord-Est, panslavă, care tindea „a schimba faţa Europei”, şi cea vestică, menţinătoare a statu quo-ului. Răspunsul la întrebarea României va clarifica opţiunea europeană. În cazul dorinţei de menţinere a stabilităţii, puterile occidentale se vor vedea în postura de a-şi apăra cu armele strategia, „fără chiar ca Rusia să poată fi supărată pe noi”. În situaţia unui răspuns evaziv, România şi-ar lua libertatea să hotărască precum e mai bine pentru ea, alegerea cea mai bună fiind, finalmente, crearea acelei confederaţii dunărene pe baza egalităţii dintre naţiuni. Patronatul Rusiei ar însemna câştigul de cauză al soluţiei orientale, pe când al Austriei – al celei occidentale. Eminescu e pentru a treia cale. În studiul amintit, el analizează soluţia occidentală a patronatului Austriei. Şi întrucât contextul geopolitic nu permitea încă refacerea unităţii politice a vechii Dacii, poetul optează pentru menţinerea unităţii de limbă, credinţă şi cultură, singura care garantează, pentru viitor, împlinirea idealului Daciei Mari: „Aşadar idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este mănţinerea unităţii reale a limbei strămoşeşti şi a bisericei naţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge, şi cine ştie dacă nu-i de preferat celei politice.”6. Geniul lui Eminescu înţelege că fondul ontologic al unui popor vine din limbă şi spiritualitate, că atâta vreme cât acestea sunt vii, la oricâte divizări geopolitice ar fi supus teritoriul României, viitorul unităţii politice este asigurat: „Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul sens al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.”.
În cei 200 de ani de dominaţie rusească (exceptând scurtele perioade), acesta a fost argumentul-cheie al rezistenţei Basarabiei: „În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi.” Cine a spus aceste cuvinte? Eminescu, desigur, dar nu seamănă ele izbitor cu ale lui Grigore Vieru din celebra lui poezie În limba ta? Şi chiar în studiul din care citez emite Eminescu celebrele consideraţii, ieşite din text şi devenite „folclor”: „Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne înveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români.”7.
Între timp, diplomaţia europeană era în fierbere. Anglia ar fi vrut ca problema orientală să nu ducă la război împotriva Porţii. Lordul Salisbury a fost bine primit la Paris, consemnează Eminescu (la 17 noiembrie 1876), dar nu şi la Berlin, unde el a convenit că Rusia poate ocupa teritoriile „turceşti”, dar temporar, în condiţii stricte, însă Bismarck nu voia să deranjeze „vechile legături ale curţii sale cu Rusia”.8 Ceea ce putea oferi Germania era neutralitatea, în caz de război. Nouă zile mai târziu, Bismarck trebuie să constate că „războiul ruso-turc este inevitabil”9, dar nu va renunţa la neutralitate. Totuşi emite opinia că războiul trebuie „localizat”, mai ales pentru a nu afecta Austria.
În şedinţa Camerei din 27 noiembrie, deputatul Nicolae Blaremberg cerea, într-o interpelare, ca guvernul să aducă limpeziri în privinţa păstrării neutralităţii României în raport cu conflictul ruso-turc. „Turcia – adaugă şi Eminescu, aprobându-l – nu mai este primejdioasă pentru noi, dar o alianţă cu Rusia însemnează primejdia absorbirei şi a absolutismului. Toate naţiile Europei, nu numai Rusia, doresc îndreptarea soartei popoarelor din Orient, dar nici o gazetă cuminte n-a susţinut că Orientul trebuie dat pe mâna ruşilor. La ordinea zilei se află două politici, una onestă şi conformă tractatelor, alta aventurieră şi setoasă de cuceriri. Tot ce ni s-ar oferi pentru a renunţa la binefacerile tractatului de la Paris ar fi mic lucru. Nu suntem deloc în poziţia de a opta pentru una din cele două părţi, ţinta noastră e prescrisă de tractatul din Pariz. Când naţia au încuviinţat mijloacele pentru armată, au făcut-o pentru ca soldaţii noştri să apere vatra strămoşească, nu ca să prezenteze arma cuiva, deci tractatul de la Pariz ne impune de a apăra teritoriul nostru contra oricui ar voi să ne calce.”10
Se clarifică din nou poziţia realistă a lui Eminescu. El ştie că această opţiune e în concordanţă cu orientarea paşnică a Europei, nu cu tendinţa aventurieră de cuceriri. La interpelarea lui Nicolae Blaremberg, ministrul de externe a răspuns diplomatic: „Neutralitatea noastră coincide cu dorinţele Europei, dar dacă am fi siliţi a ieşi din ea atunci o vom face-o; în orice caz însă nu vom urmări o nouă direcţie politică fără învoirea reprezentaţiunei ţării.”11. Şi guvernul turcesc declarase că va respecta neutralitatea României şi că linia de apărare va fi malul Dunării. Ministrul credea că puterile europene vor dezbate la conferinţă problema neutralităţii României, oferind garanţii speciale. În context, Eminescu admite că România trebuie să urmeze cea mai bună cale pentru apărarea propriilor interese. Dar ce te faci cu mărturia ciudată a regelui Carol I că el a hotărât, de la bun început, să intre în război alături de Rusia? Nu cumva Bismarck nu greşea considerându-l pe Carol I un aventurier? Dar dacă simpatiile proruse ale Germaniei au înclinat balanţa spre apropierea de Rusia a guvernului României?
În orice caz, la 5 ianuarie 1877, lucrurile păreau să se mai calmeze. Guvernul României protestase pe lângă Poartă împotriva articolelor 1, 7 şi 8 din constituţia turcească, având susţinere şi din partea Austriei şi Germaniei. Savfet Paşa a răspuns conciliant, dând asigurări că „Poarta n-a avut niciodată intenţia de a modifica poziţia escepţională de care se bucură România în puterea tractatelor sale şi că constituţia otomană nu atinge nici într-un fel drepturile recunoscute ale României”12. În plus, Poarta recunoscuse cinci din cele şapte puncte din protestul Principatelor. Mai mult, Eminescu reţine, ca noutate a zilei, o apropiere „foarte energică” a Germaniei de Poartă, „pe baza independenţei României, care ar servi de barieră sub garanţia Germaniei”. Ceea ce însemna păstrarea neutralităţii. Dar ceva misterios şi neprevăzut, desigur, lucrează împotriva acestui drum favorabil în diplomaţia internaţională.
Mai întâi, la conferinţa din 4/16 ianuarie 1877, lordul Robert Salisbury prezintă delegaţiei otomane cerinţele în patru puncte ale delegaţilor europeni, neadmiterea lor ducând la părăsirea Constantinopolului, întreaga răspundere căzând pe umerii Turciei. În cele patru puncte, se revendicau rectificări de graniţe în Balcani, libertatea navigaţiei pe Boiana, neutralizarea forturilor de pe lacul Scutari, numirea, în primii cinci ani, a guvernatorilor din Balcani cu acordul puterilor europene, iar pentru România, evacuarea trupelor otomane, schimb de prizonieri şi amnistierea celor arestaţi politic. Cerinţele, apoi, priveau diferite probleme de organizare internă, libertate religioasă, drepturi la folosirea limbilor naţionale şi la cultură proprie etc. Consiliul convocat de Midhad Paşa a respins, în unanimitate, cerinţele. În răspunsul final, din 8/20 ianuarie, Savfet Paşa a precizat că Poarta poate conveni asupra unor puncte de detaliu, dar nu şi în ce priveşte numirea guvernatorilor şi crearea unei comisii europene de control, căci nu se cadrează cu „onoarea suveranului”. Cum se vede, sultanii şi ţarii aveau ceva în comun: onoarea! Or, ultimele două cerinţe erau considerate esenţiale. Generalul Ignatiev a întâmpinat cu satisfacţie indignată respingerile Porţii, ameninţând că toată responsabilitatea războiului va fi a Turciei. Protocolul final a pus capăt negocierilor şi delegaţiile au părăsit Constantinopolul. „Întrebarea este – reflectă Eminescu pe 14 ianuarie 1877 – cum trebuie privit acest fiasco al conferinţei, această solidaritate aparentă care avea totdeauna drept corelat o nesolidaritate în esenţă?”13
Răspunsul e că Rusia a reuşit esenţialul, transformarea chestiunii orientale în una europeană, dar panslavistă. Sub masca platonismului şi generozităţii, „Rusia au voit să dovedească Europei că rasa mahometană promite tot şi nu dă nimic, că le va lua ochii puterilor cu reforme pe hârtie, iar când i s-ar cere garanţii pentru punerea lor în lucrare ea va refuza pân-în sfârşit. Rusia au început dovada, cauza slavilor de sud a devenit o cauză europeană, îndărătnicia turcilor notorie, încât ruşii, declarând război, îşi vor putea spăla mâinile ca Pilat din Pont, căci au dovedit că turcul e de vină, că el trebuie esterminat.”14. Rusia a jucat aşa de bine în faţa Europei, observă Eminescu, încât lordul Salisbury era cât pe ce să semneze un ultimatum „egal cu al Rusiei către Poartă”. Poetul mai subliniază o nuanţă devenită opinie publică: anume că negocierile n-au avut decât rolul unei tactici a amânării, pentru a pregăti total furia ruşilor în contra turcilor, consacrând legitimitatea războiului. Slavofobia Europei, în acelaşi timp, venea în ajutorul Austro-Ungariei, care sugerează, diplomatic, că românii din Ardeal şi din Bucovina stau bine în imperiu şi că România le-ar face un rău îndemnându-i la unire cu Principatele, căci ar cădea sub barbaria slavă, precum Basarabia.
Pe 2 februarie, generalul Ignatiev făcea presiuni diplomatice asupra Vienei de a-şi preciza poziţia în legătură cu intrarea în război a Rusiei15. Între timp însă Serbia şi Muntenegru negociau cu Turcia, prin intermediul Vienei, apropiindu-se de o înţelegere, încât insistenţele lui Ignatiev aveau noimă, fiindcă tocmai slavii sud-dunăreni puteau strica planurile Sankt Petersburgului. Diplomaţia, spune Eminescu, la 6 februarie, e cuprinsă „de cutremur nervos”16. O telegramă a Agenţiei Havas anunţă, pe 12/24 februarie, că pacea între Serbia şi Turcia e aproape încheiată: „Serbii au primit garanţiile cerute, însă punctele cari ating egala îndreptăţire a evreilor şi numirea unui agent diplomatic turc nu sunt atinse în convenţie.”17 Urma ca după zece zile de la semnare armatele turceşti să părăsească Serbia. La fel se profilau lucrurile şi cu Muntenegru. Londra negocia, la rându-i, cu Petersburgul ca să i se dea Porţii un an pentru a permite aplicarea „reformelor promise”. În asemenea condiţii, Alexandru al II-lea dezminte că ar fi dat ordin ca trupele să treacă Prutul la 28 februarie. Dar armistiţiul acordat Porţii expira peste trei zile. Eminescu speră că, date fiind negocierile din Balcani, armistiţiul va fi prelungit „în caz când aceste negociaţiuni nu s-ar termina până la 1 martie”18. Generalul Ignatiev se vede nevoit să plece din nou pe la Berlin, Paris şi Londra, consemnează Eminescu pe 25 februarie 1877. Încearcă o ultimă viclenie: Rusia se va dezarma, dar cu condiţia abrogării tratatului de la Paris, care privea Basarabia19. Petersburgul se agită că puterile europene întârzie cu cerinţa Rusiei. Ţarul aminteşte răspicat, prin intermediul contelui Piotr Andrunci Şuvalov, că nu există decât două soluţii în chestiunea Orientului: ori eliminarea tratatului de la Paris, ori menţinerea lui, promisă Turciei, deşi „Poarta au respins hotărârile conferenţei bazate pe acel tratat; sau cabinetul din St. Petersburg va privi acel tratat ca neexistând.”20. Aceasta era chiar ţinta ultimă a Rusiei, care-i permitea să negocieze cu România fără a respecta tratatul de la Paris. Pentru a se evita asemenea cale, Rusia punea o condiţie imposibilă: silirea Porţii de a respecta integral conferinţa de la Constantinopol, fără a se ţine cont de negocierile ulterioare cu Serbia şi Muntenegru: „Prin urmare Rusia va privi tratatul, în toate punctele ce o ating, nul şi fără valoare, şi-şi va păstra deplina libertate de acţiune.”21. „Urmările acestor concluzii ale Rusiei pentru România – spune Eminescu – sunt bătătoare la ochi. După cât ştim numai «Timpul» din Bucureşti au atras atenţia publicului român asupra greutăţii frazei din urmă, căci între stipulaţiile ce-o privesc pe Rusia este şi cesiunea Basarabiei române, între care privesc aşa-numitul «corp turcesc» sunt cuprinse garanţiile de autonomie şi suveranitate ale României. / Aşadar şanţurile de pe Siret capătă acum o deosebită însemnătate.”22
Or, „şanţurile de pe Siret” nu erau adresate Turciei, ci eventualei invazii ruseşti! O corespondenţă din Ismail, pentru „Neue Freie Presse”, informa (9 martie 1877) că Rusia comandase, la Borssig, în Germania, cincizeci de locomotive şi o mie de vagoane potrivite căilor ferate din România. Turcia, din păcate, tocmai respinsese mai multe cerinţe ale Muntenegrului, iar în convenţia cu Serbia exista un spin, care va deveni de o importanţă specială şi pentru România: chestiunea evreiască. Iar Eminescu simte că, în curând, acest spin se va îndrepta şi împotriva României, principala cauză pentru care ţara a fost frustrată de avantajele majore ale recunoaşterii neutralităţii sale.
Pe 19 martie, Bismarck încă mai credea în pace şi în dezarmarea Rusiei. Dar în Balcani încep provocările. Ca răspuns la acestea, o mie de turci, comandaţi de caimacamul Petrovaţ, măcelăresc două sate bosniace23. Balansând prin capitalele europene, generalul Ignatiev recunoaşte, pe 14/26 martie 1877: „Noi n-am avut niciodată intenţia de-a dezarma, ci numai de-a retrage de la graniţă trupele noastre şi a aştepta întâmplările din Turcia; nu putem dezarma după ce-am trezit entuziasmul naţiei, cu-n cuvânt: cred în război.”24. Generalul se plânge, pe 20 martie 1877, că nu a găsit înţelegere în capitalele europene, că Rusia nu urmăreşte o politică de cucerire (sic!, n.n.), dar că toate evenimentele o silesc să intre în război25. Pe 23 martie, pacea pare încă asigurată. Europenii cred că Rusia şi Turcia se pot „dezarma” simultan26 Un protocol de la Londra conţine o invitare amicală către Poartă spre a se dezarma. Turcia era împuternicită să trimită un delegat la Petersburg, care „să roage cabinetul de acolo să dispună dezarmarea”. Turcia chiar a numit pe Reuf Paşa pentru asta, dar Rusia ştia ce ştia (25 martie)27.
Pesimiştii însă, constată Eminescu, sunt cei care vor avea dreptate, în final. El interpretează jocul ruso-turc prin imaginea binecunoscută a celui dintre Roma şi Cartagina: „Cum că între slavi şi turci există o antiteză tot atât de pronunţată ca între Roma şi Cartago e sigur.” Evident, Poarta era în situaţia Cartaginei, iar Rusia în postura de a cere raderea celei dintâi de pe faţa pământului. Prinţul Muntenegrului, cel care punea beţe-n roate tratativelor cu Poarta, om al Petersburgului, a avut acelaşi rol de provocator ca Masinissa, regele Numidiei, încât tabloul este complet, zice Eminescu, în editorialul din 1 aprilie 1877 al „Curierului de Iaşi”28.
Războiul nu mai putea fi evitat. Încercând, pentru ultima oară, să facă uz de neutralitate, România „descoperă” cu stupoare că aceasta nu-i era garantată de puterile europene. Cine avea interesul să facă uz de un asemenea chiţibuş diplomatic? O ştire consemnată de Eminescu la 10 aprilie sună sec: „O depeşă din Londra spune că generalul englez consideră pe România ca făcând parte din Imperiul Otoman şi că neutralitatea specială a României nu e garantată prin nici un tratat.”29. Deşi până atunci nimeni nu contestase dreptul ţării la neutralitate. Atitudinea perfidului Albion arunca România între Scylla şi Charribda. Cine determinase Anglia să-şi schimbe opinia în legătură cu neutralitatea României? Rămâne de cercetat în subteranele istoriei. Declaraţia subsecretarului de stat Bourke este astfel comentată de Eminescu: „Aceste puţine cuvinte ale subsecretarului de stat nu sunt deloc îndreptate contra Rusiei, că adică, trecând Prutul, ea ar viola teritoriul otoman, ci ele vor să constituie numai un drept pentru Turcia de-a încălca teritoriu român oricând i-ar dicta-o aceasta vederile sale strategice. Pe de altă parte guvernul englez mai pare a zice că ţara noastră nefiind neutrală, ci formând parte integrantă a Turciei, nici se poate opune ocupării din partea trupelor otomane şi, dacă ar încerca a se opune, Turcia ar avea dreptul să ne trateze ca pe o ţară inamică, ca pe o provinţie răsculată chiar.”30.
Eminescu aduce argumente că excluderea României de la dreptul neutralităţii este tendenţioasă: „Fără a ne preocupa de înţelesul pe care Albion cearcă a-l da poziţiei internaţionale a României, vom aduce numai aminte că purtarea acesteia pân-în momentul de faţă a fost cea mai corectă din lume. Pusă sub garanţia colectivă a puterilor, neavând nici o legătură reală cu Imperiul Otoman, ea era şi este neutrală prin natura lucrurilor, chiar dacă neutralitatea n-ar fi fost stipulată prin un anume tratat. Când art. XXII a tratatului de Paris spune că nici o putere n-are voie să s-amestice în cele dinlăuntru ale ţărei şi art. XXVII că nici Turcia chiar n-are voie de-a interveni cu armata în România fără învoirea tuturor puterilor celorlalte, e evident că România a fost considerată cel puţin pe atât de autonomă şi suverană ca şi statele germane după pacea vestfalică, deşi ele «formal» făceau parte din corps germanique. Deşi neutralitatea era de sine înţeleasă, România au făcut apel la puteri ca să fie neutralizată în mod clar şi necontroversat. Dar memoriul României au fost pus frumuşel ad acta, căci puterile au binevoit a ne considera ca nevrednici a ocupa un moment înalta atenţie a profunzilor ei diplomaţi.”31.
„Prietenii” europeni ai României atenţionează imediat Poarta că românii n-au garanţia neutralităţii, ceea ce este primit cu satisfacţie de „Agenţia rusă” de presă, la 13 aprilie 1877. Eminescu aminteşte, cu ironie, cum credulii politicieni dâmboviţeni erau buni bazaţi pe dreptul la neutralitate şi chiar au cerut desfiinţarea armatei pentru a reduce deficitul bugetar, problemă grea şi pe atunci. Dacă Europa n-ar fi găsit, în mod subit, că trebuie să nu recunoască neutralitatea României, Rusia n-ar mai fi avut motivul pornirii războiului: „Pentru orice inteligenţă mai pătrunzătoare era însă aproape dovedit că mijlocul cel mai puternic contra războiului, dacă acesta nu era dorit, ar fi fost neutralizarea României, sub garanţia colectivă a Europei ş-atunci desigur Rusia nu se ispitea de-a începe o luptă contra lumii întregi. Motivele secrete şi înţelegerile intime între puteri se sustrag vederii publicului mare şi abia istoricul viitor va putea să discoasă din arhive icoana adevărată a lucrurilor, în care comedia oficială nu-i va părea decât ceea ce este într-adevăr: o piesă cu roluri învăţate pe de rost, în care actorii înşii nu cred în ele, deşi în momentul jocului ei se identifică cu rolurile şi produc public uimitoarea iluzie că ei sunt convinşi de ceea ce zic.”32.
Deşi Eminescu n-a fost un „fan” al regelui Carol I, el laudă acum prevederea acestuia de a crea „această oştire disciplinată şi ecuipată, pe atâta pe cât l-au iertat starea noastră înapoiată în cultură şi calamităţile economice”, în pofida intereselor „păturii superpuse”, cea care credea că n-avem trebuinţă de tunuri şi de baionete. Eminescu răspunde şi jubilaţiei presei austro-ungare faţă de ştirea că neutralitatea României este inexistentă, acuzându-ne, totodată, de „rusofilie” şi cum că am fi „reprezentanţi ai politicii slave”. Poetul caută cauzele aceste trădări din partea Occidentului în slăbiciune, rea-voinţă, în „rezervaţiile mentale ale diferitelor cabinete”, sucite de anumite interese, pentru a conchide că trebuie să ne bazăm pe noi înşine, în ultimă instanţă: „Locuind pe un teritoriu strategiceşte nefavorabil şi înconjuraţi de seminţii străine nouă prin limbă şi origine, având înlăuntrul nostru chiar discordia civilă, acest patrimoniu al statelor slabe şi turburate de prea mari înrâuriri străine, trăind sub invectivele presei europene pentru că nu dăm drepturi politice evreilor, care nici nu ne ştiu limba, toate mişcările noastre a fost tratate de vecini c-o rară lipsă de generozitate şi c-o nedreptate nemaipomenită faţă cu alte popoară.”33. Intuiţia poetului mergea la ţintă!
Abandonaţi sub gheara rusească, România a fost nevoită să joace tragic cartea războiului ruso-turc, după cum recunoaşte şi Catherine Durandin, citându-l pe Vasile Alecsandri şi necunoscându-l pe Eminescu34, din pricina propagandei care s-a făcut şi se face împotriva lui. Principelui Carol I nu i-a mai rămas decât să trimită o delegaţie care să-l întâmpine politicos pe Alexandru al II-lea la Ungheni, pe 11/23 aprilie 1877, după o ultimă încercare de a conserva neutralitatea35. La curtoazia mitropolitului Iosif Gheorghian, ţarul răspunde cu aceeaşi monedă: „Sunt foarte mulţămit a vă vedea. Cunosc ţara voastră, căci de mai multe ori am venit pe acolo. Întru şi acum, însă ca şi altădată nu ca inimic, ci ca amic. Vă mulţumesc pentru buna venire.”36.
Trupele ruseşti au fost lăsate să intre în ţară. Pe 20 aprilie 1877, Eminescu consemnează primele abuzuri. Zarafii evrei fac speculă financiară cu soldaţii ruşi. Poetul mai speră că turcii nu vor încălca graniţa sudică şi că armata română va rămâne în „strictă defensivă”37. Dar sultanul a semnat curând un document prin care principele vasal din România se detronează (1 mai 1877)38. Presa din Viena şi Pesta începe o propagandă antiromânească, ridiculizând armata şi vehiculând fel de fel de zvonuri, între care că principele şi-ar fi încărcat averea personală şi că mai mult de treizeci de lăzi au plecat deja din Bucureşti spre Sigmaringen (4 mai)39. Pe 9 mai, independenţa absolută este declarată şi, ca urmare a votului din Cameră de pe 29 aprilie, războiul se declanşează, odată cu ruperea relaţiilor diplomatice40. Declaraţia a fost necesară, admite Eminescu, drept răspuns la atitudinea Angliei: „Drept că în realitate era altfel, căci România n-a fost niciodată vasală Turciei; dar în ochii diplomaţiei engleze şi a unei părţi din jurnalistica austriacă România era ceea ce e şi după opinia lui Savfet Paşa: parte integrantă a Imperiului Otoman.”41. Aceeaşi presă ostilă insinuează că România va trece de sub vasalitatea Turciei în aceea a Austro-Ungariei.
Eminescu consemnează fidel desfăşurarea evenimentelor de pe front şi din ţară, acţiunile pentru ajutorarea răniţilor etc., în „Curierul de Iaşi”, apoi în „Timpul”, de îndată ce a ajuns la Bucureşti. Pe 27 mai, consemnează primirea, la Iaşi, a ţarului, în acordurile muzicii dirijate de Gavriil Muzicescu, oaspetele fiind primit, la coborârea din tren, de către I. C. Brătianu şi de Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei42. Toate păreau că merg bine, în pofida jertfelor şi cheltuielilor de război împovărătoare pentru ţară.
6. Pe baricadele „Timpului”
Rămas fără slujbă, după conflictul cu proprietarul ziarului „Curierul de Iaşi”, Eminescu este chemat la Bucureşti de către Ioan Slavici. Activitatea de la „Timpul” se produce la începutul lui noiembrie 1877, ca simplu redactor. Soarta războiului încă nu era decisă, aşa că primele articole stau sub semnul „diplomaţiei”. „Ordinul de zi – îi scrie Slavici lui Iacob Negruzzi, la 14 decembrie 1877 – este rezerva –, astfel încât fiecare cuvânt se cumpăneşte de trei ori şi cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. În curând vom începe o campanie straşnică.”43
Vârful de lance al acestei „campanii straşnice” va fi, desigur, Eminescu. Abia sosit la ziarul conservator, el va încălca directivele de partid, alarmându-l deja pe I. A. Cantacuzino, care-l acuză că se străduia să facă din ziar „un organ personal de presă”. În realitate, poetul voia o presă pusă exclusiv în slujba intereselor naţiunii. Anunţata campanie se declanşează cu articolul Dorobanţii, apărut în nr. din 30 decembrie 1877. Eminescu este indignat de starea în care se întorceau de pe front ostaşii, în zdrenţe şi vlăguiţi de foame: „Nu sunt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă viaţă pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară.”44.
Pe 3 ianuarie 1878, Eminescu aminteşte partidului de guvernământ că ideea independenţei României a fost pusă întâia oară de conservatori, în anii 1870-1871, dar nu prin război, ci prin tratative comerciale şi politice, fără a neglija întărirea armatei care combătea acum pe front. Poetul le aminteşte liberalilor că, pe atunci, se împotriveau ideii de independenţă: „Ei au combătut cheltuielile pentru armată, concentrările şi tot ce a făcut necesitatea din soldaţii de paradă de altădată armata de la Plevna şi de la Griviţa. Ei, în fine, proclamau necesitatea de a ne ţine legaţi de Turcia, inventau o pretinsă politică occidentală, care de la 1870-1871 nu mai esista, ei trimeteau la Constantinopol pe Mazar Paşa; ei felicitau sus şi tare prin acte publice pe un ministru turc care se împotrivea din toate puterile, cum era datoria lui de turc, estensiunei drepturilor şi privilegielor naţiunei române guvernate de conservatori.”45. Asemenea, ziaristul le amintea că, în 1876, guvernanţii „desfiinţau armata prin buget”, au suprimat recrutările şi anunţau „vânzarea prin mezat a efectelor de îmbrăcăminte”, încât au intrat în război „cu o armată nepregătită”, dar „şi fără o convenţiune stipulând şi marginea sacrificiurilor şi întinderea beneficiilor pentru români, mulţumită închinatei lor diplomaţii”. Întrebaţi de presă dacă au vreun tratat cu „împărăţia alături de care luptau, ei răspunseră cu cutezanţă că acea împărăţie nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal” şi că ei „nu fac insultă generosului ţar a-i cere zapis, amanet etc.” Eminescu recuză slăbiciunea diplomaţiei guvernanţilor, fundată pe ideea că nu pot negocia din cauza „vasalităţii”: „Dacă eram un stat vasal cu care nu se poate trata, de ce Rusia a făcut cu noi tratatul de comerţ subscris sub ministrul Lascăr Catargi de însuşi Maiestatea Sa Împăratul Alexandru alături cu M. Sa Domnitorul?”. Desigur, n-a fost uşor să negociezi cu Petersburgul, dar fermitatea diplomatică a ministerului condus de Catargi a adus impunerea punctului de vedere românesc. „Dacă eram stat vasal, de ce înainte de intrarea noastră în acţiune guvernul rus a iscălit cu noi convenţiunea pentru trecerea armatei în care se stipulează condiţiuni curat politice, cum este integritatea teritoriului?”46 În toate polemicile sale, Eminescu aduce argumente solide şi raţionale. În finalul editorialului din 3 ianuarie, poetul îşi exprimă speranţa că acea convenţie cu Rusia va fi fost bine concepută spre a nu ne trezi cu noi pierderi: „Dacă dar România nu va ieşi din acest răzbel cu nici un avantagiu, sau cu avantagiuri disproporţionale cu riscurile şi cheltuielile sale, responsabilitatea va privi pe aceşti miniştri inepţi şi slugarnici, care n-au ştiut a vorbi şi a stipula în numele unui popor liber şi stăpân pe sine.”47.
Din nefericire, bănuielile poetului se vor adeveri cu asupra de măsură. Pentru Eminescu, un semn, de exemplu, este alegerea lui Candiano Popescu să onoreze armata română „pentru a purta marelui duce Mihail cordonul ordinului Steaua României”48. Candiano Popescu, trădătorul, de la 11 februarie 1866, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi ridicolul protagonist al „revoluţiei de la Ploieşti”, a avut, în câteva luni, o ascensiune bizară, de la maior, înzorzonat cu medalii, până la gradul de locotenent-colonel şi şef al misiunii de la Tiflis (6 ianuarie 1878). Pe 25 ianuarie, deja Eminescu se lămureşte în legătură cu fermitatea negocierilor cu Petersburgul. Este momentul când generalul Ignatiev face publice pretenţiile asupra Basarabiei, oferind, chipurile, compensaţii câteva „petice de pământ de preste Dunăre”, încât: „România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenţie prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca pleava în vânt asigurările unei convenţii a cărei iscălituri sunt încă umede şi pe care a încheiat-o c-o împărăţie mare, pe a cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze.”49.
De-acum încolo, principala ţintă este dezonoarea Rusiei, care şi-a găsit în guvernul liberal un şoricel cu care să se zbenguie pe tărâmul alunecos al geopoliticii orientale. Eminescu întoarce cu strălucire pseudoargumentul ţarului cu privire la „onoarea” de a poseda, de a i se cuveni Basarabia. Poetul elaborează, cu acest prilej, originala sa teorie cu privire la drept50, aplicând-o, cu o logică fără fisuri, la cazul Basarabiei. În loc de probe care să ţină de dreptul naţional şi internaţional, Rusia nu putea aduce decât pe cea a... onoarei şi mistificările sugerate de reflecţia lui Napoleon, amintită în paginile anterioare: „Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr!”51.
Eminescu subliniază că Rusia nu poate nici măcar să aducă argumentul că ar fi cucerit Basarabia cu sabia în mână, fiindcă atunci când a luat-o, prin fraudă, nu era în măsura de a se lupta măcar cu armata Moldovei, fiindcă nu ştia cum să se retragă mai repede din calea uriaşei trupe a lui Napoleon. Raptul de la 1812 n-a fost rezultatul unei păci, căci nu Turcia avea nevoie de pace grabnică, ci Rusia. Împărăţia de la răsărit nu putea invoca nici faptul că Moldova, apoi România i-ar fi fost ostilă în timp, dimpotrivă: „Căci prin ce păcătuise Ţările Româneşti Rusiei? Nu le-am hrănit într-atâtea rânduri oştirile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi?”. Apoi, de ce nu ţine seamă aliatul că românii au adus 15.000 de jertfe omeneşti, zeci de mii de răniţi, zeci de milioane cheltuieli de război? Logic, ar fi fost ca, drept recunoştinţă, Rusia să ne restituie toată Basarabia, nu să ceară ce ne-au înapoiat puterile europene la 1856: „Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.”52. În fine, un ultim gest de „onoare” ar fi fost dacă, cel puţin, Rusia ar fi avut curajul să ne ceară să dăm Basarabia de bunăvoie. Dar marile puteri, de felul Rusiei, sunt laşe, ele recurg totdeauna la mijloace dezonorante, la viclenii şi trădări. Răspunsul nostru, spune, apăsat şi demn, Eminescu, nu poate fi decât acesta: „De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin.” El se adresează diplomaţilor şi guvernanţilor noştri că acesta este adevăratul drum al politicii naţionale, chiar de-ar fi să fim striviţi de forţa Rusiei. Nu întrevede, de la un stat care se şi pretinde a fi creştin, decât să reacţioneze în conformitate cu justiţia: „Ei bine! Rusia nu se va face vinovată de o faptă care ar fi pentru dânsa o vecinică pată în ochii lumei; ea nu va lua ce noi nu voim să dăm.”53.
Neîndoielnic, Eminescu ştia că Rusia nu se va lepăda de trufia de prădător, dar o asemenea logică este o construcţie de înaltă persuasiune, cuvintele fiind adresate, în definitiv, diplomaţiei şi jurisdicţiei europene. În orice caz, ştia că laşitatea guvernanţilor nu va reacţiona hotărât la pretenţiile „aliatului” de război şi, în următorul editorial (28 ianuarie 1878), se va adresa conservatorilor, ca măcar ei să adopte linia dreaptă a naţiunii. El comentează cu ironie zvonul că ţarul n-ar voi să-şi calce cuvântul din Convenţie, dar că este presat să nu-l respecte de „voinţa poporului rusesc” care cere imperativ luarea Basarabiei! Cu asemenea motivaţie de doi bani, spune poetul, orice tratat între state poate fi încălcat a doua zi: „Convenţia a fost încheiată între guverne, adică între oameni cu pleinpotenţe din partea poporului lor, şi tocmai voinţa popoarelor este angajată prin convenţie. Deci nu înţelegem ca o voinţă angajată să vrea ceva contra angajamentelor ce le-au luat în mod formal. Ce deosebire mai este între popor, ca personalitate juridică, şi nişte bande neorganizate?”54. Eminescu găseşte formula diplomatică, deşi ironică, de a-i numi pe ruşi prădători asiatici. Altfel spus, Rusia nu vrea să respecte mandatarea primită de la Europa în a rezolva, în spiritul justiţiei, chestiunea orientală. Argumentul eminescian este imbatabil: „Noi nu recunoaştem în ea decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit a popoarelor de care a fost vorba la conferenţe. De noi n-a fost vorba la conferenţă; războiul ce l-am purtat au fost poate o imprudenţă ce se iartă unui popor tânăr şi arzător, şi alianţa de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar acolo n-avem a împărţi nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate din partea noastră să cucerească toată ţara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi.” Desigur, se referă la „generozitatea” Rusiei de a ne da Dobrogea: „Vrea Rusia să ne dea independenţa? N-o primim de la ea. / Vrea să ne dea Dobrogea? Asemenea n-o primim.”55. Pe 10 februarie, întăreşte cele spuse: „Rusia voieşte să ne ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ.”.
De-acum încolo, păstrând şi adâncind matca dreptului, Eminescu reacţionează împotriva propagandei antiromâneşti din străinătate întreţinută de Rusia şi extinde consideraţiile la destinul poporului român în faţa barbariei asiatice. Războiul mediatic antiromânesc era, în bună măsură, o replică la argumentele minţii de laser a lui Eminescu. Rusia nu se aştepta ca să găsească într-o ţară mică, dispreţuită o asemenea rezistenţă la nivelul filozofiei dreptului, al geopoliticii, al etnologiei. Pe 10 februarie, poetul apreciază: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.”56.
Note
1 M. Eminescu, Opere, IX, p. 248.
2 Ibidem.
3 Apud Catherine Durandin, Istoria românilor, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 114-115.
4 Ibidem, p. 116.
5 M. Eminescu, op. cit., p. 251.
6 Ibidem, p. 252.
7 Ibidem, p. 253.
8 Ibidem, p. 265.
9 Ibidem, p. 271.
10 Ibidem, p. 284.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 296.
13 Ibidem, p. 309.
14 Ibidem.
15 Ibidem, p. 320.
16 Ibidem, p. 322.
17 Ibidem, p. 327.
18 Ibidem.
19 Ibidem, p. 331.
20 Ibidem, p. 332.
21 Ibidem, p. 333.
22 Ibidem.
23 Ibidem, p. 342.
24 Ibidem, p. 343.
25 Ibidem, p. 346.
26 Ibidem, p. 350.
27 Ibidem, p. 352-353.
28 Ibidem, p. 353-354.
29 Ibidem, p. 358.
30 Ibidem.
31 Ibidem, p. 358-359.
32 Ibidem, p. 360.
33 Ibidem.
34 Iată cuvintele lui Alecsandri citate de Catherine Durandin, la p. 118 a cărţii sale: „Când eşti Franţa, când eşti şi pitic şi uriaş, îţi poţi permite orice, chiar şi greşeli care sunt plătite foarte scump, căci ai cu ce să le plăteşti. Dar când eşti din România, adică dintr-un pitic prins între trei coloşi, ce poţi face pentru a-ţi păstra existenţa şi naţionalitatea? Coloşilor le place să-şi măsoare forţele la fiecare cincisprezece sau douăzeci de ani. Îi preocupă nefericirea piticului aflat în calea lor? Bineînţeles că nu. Ei trec, îl zdrobesc şi, odată jocul terminat, se reîntorc acasă lăsându-l plângând, răsturnat cu picioarele în sus. Atunci vin la el bunele bătrâne ale diplomaţiei pentru a-l îngriji şi a-l acoperi de bandaje care se schimbă în adevărate lanţuri. Nefericitul geme mai tare ca oricând, în vreme ce Europa îşi spune: «Ce-o mai fi vrând ţâncul ăsta gălăgios? Niciodată nu-i mulţumit. Ai face bine să taci, ţestoaso!»”. „Punctul de vedere al lui Alecsandri este tragic.”, conchide Catherine Durandin.
35 M. Eminescu, op. cit., p. 363.
36 Ibidem, p. 365.
37 Ibidem, p. 369-370.
38 Ibidem, p. 371.
39 Ibidem, p. 373.
40 Ibidem, p. 374.
41 Ibidem, p. 375-376.
42 Ibidem, p. 382-383.
43 Apud Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv la M. Eminescu, Opere, X, Publicistică. 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880. „Timpul”, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. VII.
44 M. Eminescu, Opere, X, p. 33.
45 Ibidem.
46 Ibidem, p. 34.
47 Ibidem, p. 34-35.
48 Ibidem, p. 37.
49 Ibidem, p. 40.
50 Profunzimea teoriei dreptului la Eminescu, singulară în secolul al XIX-lea, în contemporaneitate, a fost analizată de doi specialişti în drept, C. Jornescu şi C. Petrescu, în lucrarea Valori etice în opera lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989. A se vedea şi Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992 şi Mitul Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2005, cap. Teoria dublului binom, p. 46-57.
51 M. Eminescu, op. cit., p. 40.
52 Ibidem, p. 41.
53 Ibidem.
54 Ibidem.
55 Ibidem, p. 42.
56 Ibidem, p. 46.
* Continuare. Începutul în nr. 5-6, 2012, p. 42-55.